Schimbări pe Calea Moşilor
Mi-a plăcut de la bun început textul Monei pentru că era un subiect personal şi dificil pentru ea. Era dificil pentru că e un episod pe care nu vroia să-l povestească fals. Un text autentic ar trebui să fie ţelul fiecărui scriitor care se apucă de jurnalism personal. Însă, şi aici vine greul, el trebuie să găsească linia fină dintre autenticitate şi claritate, punctul în care nu-ţi neglijezi propria poveste, dar nici n-o scrii într-un mod inaccesibil pentru cititor.
Deseori, când ne aruncăm asupra unei poveşti pentru că vrem s-o spunem, iese un text intens, dar închis. E o confesiune scrisă de noi… către noi. Atunci urmează rescrierea. Atunci te gândeşti la cititor. Ce trebuie el să ştie despre mine ca să înţeleagă acest episod? Ce detalii, pe care eu nu le consideram necesare în poveste atunci când am scris-o doar pentru mine, trebuie să apară ca să înţeleagă situaţia?
Astea sunt întrebări cu care ştiu sigur că s-a luptat şi Mona. După cum spune şi ea: “pentru mine prima variantă transmitea ceea ce îmi doream eu să spun şi nu vedeam cum aş putea să găsesc o altă modalitate de a transmite aceleaşi lucruri. A fost prima dată când a trebuit să mă gândesc la cel care va citi şi la modul în care primeşte informaţia, nu la mine ca scriitor şi la ce îmi place mie.”
Citiţi la finalul textului un dialog cu Mona despre cum a fost făcut.
==================================
SCHIMBĂRI PE CALEA MOŞILOR
De Monica Moldovean
==================================
După-amiaza petrecută cu Alex pe pontonul lacului din inima Herăstrăului urma să se prelungească, iar gândul că va trebui să fac faţă încă unei nopţi albe îmi provoca nelinişte. Starea era sporită şi de ideea de a continua seara într-un club în care Alex este „de-al casei”. El nu era însă omul pe care să îl refuzi. Pentru el „nu”, nu există.
În camera mare, decorată abundent cu pânze închise la culoare, aruncate neglijent pe pereţi, cu scaune înalte şi mese din lemn natur împraştiate în câteva separeuri, se înghesuia o grămadă de oameni veseli. Muzica a început să curgă retrospectiv, de la un mix house-dance, spre un rock-jazz-electronic. După două pahare de vodcă-orange şi alte două de gin tonic, muzica dobândeşte o altă tonalitate.
Inhibiţiile şi conştiinţa iau o pauză.
Stând într-o rână pe o canapea, Alex ţinea neglijent un pahar de vodcă şi se uita pofticios la „copilul lui”. Aşa îmi spunea pe atunci. După toate nopţile petrecute împreună, plimbările şi discuţiile care abia se încheiau dimineaţa devreme, nu mă puteam sătura de privirea lui, care nu se sătura să mă privească. Îmi amintea de un copil pus în faţa unei amandine. În mijlocul unui grup de 8 persoane, al paharelor pline cu diferite combinaţii, al muzicii asurzitoare, nu mai aveam nevoie de nimic altceva.
Abia pe la patru dimineaţa am ajuns aproape de casă. Nu ne grăbeam însă. Ne-am luat câte o şaorma rece şi am continuat leneşi plimbarea, cu o haită de patru câini hămesiţi după noi. Ne gândeam la aceleaşi lucruri: la ultimele săptămâni împreună, la tot ce ne-am spus şi nu ne-am spus, la faptul că eram tineri, la planurile de a doua zi. Nu ne făceam planuri mai departe de „mâine”, iar „mâine”, orice era posibil. Acum, privind în urmă, această lipsă de constrângeri era singura legatură posibilă între un zăpăcit de 35 de ani şi o puştoaică de 21. Oboseala nu şi-a spus cuvântul decât atunci când razele soarelui au inundat patul mare în care ne gândeam că vom putea lenevi un weekend întreg.
Dimineaţa de sâmbătă mi-a adus însă pe tava de mic dejun, o asistentă şi un doctor, o colegă de apartament speriată şi pe Alex, mai serios decât aş fi vrut să îl văd vreodată. „Ce s-a întâmplat?” am bâiguit. „Domnişoară, ştiţi cumva dacă suferiţi de vreo boala?” mă întreabă doctorul în timp ce mă examina. Pentru o fracţiune de secundă mi-a trecut prin cap că am fost prea obosită în seara precedentă pentru a face duş. Apoi m-am uitat iar la ei şi le-am spus că nu am nimic. Au insistat să merg la spital şi eu am insistat că nu am nimic. Nu vroiam decât să dorm. După o scurta încercare de a-mi demonstra încăpăţânarea caracteristică, printr-o reacţie de tipul „ştiu eu ce e mai bine pentru mine”, am căzut într-un somn greu şi odihnitor.
M-am trezit mai târziu, într-un moment nedefinit al zilei, pe un pat de spital din fier vechi, pe alocuri ruginit, acoperit de nişte cearşafuri care nu păreau a fi văzut detergent de ceva vreme. Mă durea capul. M-am uitat repede în jur şi nu îmi venea să cred că trei perechi de ochi curioşi mă studiază: colegele de salon. M-am ruşinat la ideea că cineva îmi măsoară căscatul zgomotos şi poziţia dezordonată şi m-am îndreptat repede, strângând puternic ochii: mă gândeam că dacă adorm, mă voi trezi la mine acasă. La mine în pat. Nu ştiam cum şi de ce am ajuns acolo şi nu mă simţeam pregătită să caut răspunsuri.
Ora prânzului a fost momentul propice pentru a mă da jos din pat. Am constatat că eram singură şi am început să mă întreb dacă nu venise nimeni cu mine la spital. Aveam să aflu că toată lumea era la masă, Alex avea treabă, iar trenul cu care venea mama încă nu ajunsese în Bucureşti. Spre bucuria şi uşurarea mea, am sărit sprintenă şi am început să mă plimb prin cameră. Puteam să mă ridic în picioare şi să mă mişc fără acea senzaţie constantă de carusel care a luat-o razna. În mare parte, bucuria venea şi din faptul că reuşeam să mă despind de un pat care gemea din toate încheieturile. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la baie, iar când m-am decis că e prea frumos afară ca să stau în pat, a venit doctorul.
După câteva dragălăşenii condescendente, mi-am aflat sec diagnosticul – epilepsie.
Google m-a ajutat, ce e drept mult mai târziu, să aflu că este vorba despre o tulburare neurologică, provocată de dereglări ale impulsurilor electrice la nivelul creierului, care duc la apariţia convulsiilor. Acestea sunt cunoscute drept crizele epileptice, caracterizate de spasme, contractări musculare, salivaţie abundentă şi pierderea cunoştinţei. „Deşi nu se întâmplă la vârste aşa de mari, asta trebuie să fie.”, mi-a spus doctorul. „Altfel nu se explică criza dumneavoastră”. „Care criză dom’le?!”.
Pe patul de spital, nu ştiam ce presupune boala şi care erau consecinţele şi timp de câteva luni după aceea, nu mi-am dorit să aflu, refuzând să caut sau să primesc orice fel de informaţie. Având în vedere că mă simţeam mai bine, ştiam că tinereţea este de partea mea şi că lucrurile se vor rezolva. Nu era cancer şi aveam şi o poveste interesantă cu care să îmi impresionez prietenii. Trebuia doar să ajung acasă pentru ca viaţa mea să revină la normal. Doar mai sunt atâtea parcuri în Bucureşti şi atâtea locuri în care se poate dansa, iar vodca-orange este demenţială!
Normalul a căpătat însă un alt sens. Boala a adus cu sine o medicaţie consistentă, zilnică ce presupunea două pastile, de trei ori, într-un interval fix, cu multe efecte secundare: încetinirea modului de funcţionare a sistemului nervos, somnolenţă, irascibilitate, sensibilitate la calculator şi televizor, ameţeli, creştere în greutate. Ritmul de viaţă trebuia să se schimbe şi el: odihnă şi relaxare, îndepărtare lucrurilor ce ar putea cauza stres, renunţare la activităţi solicitante fizic şi psihic. Nu sport. Nu ciocolată şi cafea. Nu televizor mai mult de 2 ore pe zi şi calculator mai mult de 4. Nu nopţi pierdute. Nu Alex.
Atunci când am aflat despre epilepsie nu mă gândeam că este o boală care se poate descrie cel mai bine prin „renunţare”. Viaţa cu care eşti obişnuit până în momentul diagnosticării dispare. Ştiam că va trebui să renunţ la foarte multe lucruri şi chiar dacă aş fi ales să nu o fac, regimul medicamentos şi-ar fi spus cuvântul. M-am încăpăţânat să păstrez cele 8 ore de calculator şi mi-a fost uşor să renunţ la puţinul timp petrecut în faţa televizorului. Primeam predici consistente când admiteam plină de căinţă că nu puteam renunţa la ciocolată, dar adaugam plină de mândrie că am înlocuit definitiv cafeaua normală cu cea decofeinizată.
Cu Alex lucrurile au venit de la sine. Epilepsia ne-a făcut să vedem diferenţele dintre noi. Eu puteam să accept că s-a întâmplat, el se considera vinovat. Eu aveam mare nevoie de linişte şi calm, el nu puteam renunţa la ritmul nebun cu care s-a obişnuit. Eu vroiam să dorm, el îşi dorea să se întoarcă pe ringul de dans. Eu. El.
Am continuat o parte din ceea ce începusem: facultatea cu sesiunile şi lucrările ei, job-ul cu deadline-urile şi frustrările aferente, iar viaţa mea socială a devenit comparabilă cu cea a bătrâneilor trecuţi de 70 de ani: tabieturi respectate cu îndărătnicie, cel puţin opt ore de somn pe noapte, vizite regulate la medic şi la farmacii.
După 11 luni, un episod de pierdere a cunoştinţei m-a făcut să trec prin alte controale medicale, în urma cărora am aflat că organismul meu era intoxicat de o concentraţie prea mare de substanţe medicamentoase, provenite din medicaţia prescrisă. Aşa am aflat că viaţa mea s-a schimbat pentru un cuvânt aruncat prea devreme, că episodul „epileptic” a fost provocat de o dereglare hormonală datorată unui dezechilibru tiroidian. O afecţiune mai mult stresantă decât îngrijorătoare, pentru care se recomandă regim alimentar, sport regulat şi câteva pastiluţe cu efecte incomparabil mai blânde.
Epilepsia apare în pubertate. Nu se ia. Nu se face. Nu e o urmare a stresului. Nu e cauzată de prea multă cafea şi de nopţi pierdute. Nu poate fi provocată de alte persoane. Fusesem diagnosticată greşit. După nedumerire, revoltă şi neputinţă faţă de ceea ce se întâmplase cu mine a urmat un sentiment de eliberare – am scăpat de o piatră de moară.
Pseudo-epilepsia a fost semnalul meu de alarmă, care îmi spunea că ceva nu merge bine şi a devenit apoi ocazia de a vedea că a fi adult presupune a fi responsabil de schimbările din viaţa ta. Criza de o noapte a fost lecţia mea de maturitate.
==================================
Un dialog cu Mona:
* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Este un subiect delicat pentru mine. În primul rând pentru că ţine de intimitatea mea, despre care am încercat să nu vorbesc prea mult până acum. În al doilea rând, a fost o etapă care şi-a pus amprenta asupra mea şi am vrut să transmit faptul că, deşi ne place să credem că lucrurile sunt conduse de alte forţe, de cele mai multe ori noi suntem cei responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu viaţa noastră. Pentru mine episodul a fost un fel de placebo după care mi-am condus viaţa o perioadă. Iar când am aflat că era o eroare de diagnosticare, am realizat cât de uşor a fost să funcţionez după o etichetă. De aici a plecat şi ideea că vreau să fiu responsabilă de schimbările din viaţa mea.
* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Voi începe cu ceea ce nu îmi place: nu îmi place finalul. Aş fi vrut să redau altceva acolo. Ăsta e şi motivul pentru care, pentru mine, draftul 3 nu este cel final. Aş vrea să găsesc o variantă care să îmbine concluziile de atunci cu ceea ce se întâmplă acum cu mine. Ce îmi place? Îmi place că textul are coerenţă, că am reuşit să suprind emoţiile de atunci.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu lucru a fost să nu scriu un text inautentic. Initial, textul avea o încărcătură emoţională mult prea mare, iar ulterior am avut tendinţa de a trece prea repede prin anumite scene sau de a include prea multe detalii. Mi s-a părut dificil să găsesc acel echilibru care să redea acele întâmplări necesare pentru cititor, cele care l-ar face să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Până acum am scris 4 drafturi şi cel mai dificil de scris a fost cel de-al 2-lea. Mi s-a părut greu faptul că trebuia să tai din ceea ce scrisesem până în acel punct şi să reconstruiesc, să redau ideea în alt fel. Dificultatea a provenit din lipsa exerciţiului şi din faptul că pentru mine prima variantă transmitea ceea ce îmi doream eu să spun şi nu vedeam cum aş putea să găsesc o altă modalitate de a transmite aceleaşi lucruri. În plus, a fost prima dată când a trebuit să mă gândesc la cel care va citi şi la modul în care primeşte informaţia, nu la mine ca scriitor şi la ce îmi place mie.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Dacă atunci când s-a întâmplat am refuzat pentru câteva luni să caut informaţii despre boală, după ce am aflat că a fost o diagnosticare greşită am refuzat să vorbesc despre partea aceea a vieţii mele. Cred că pe undeva se mai păstrează teama ca acea perioada să nu fi fost doar un episod.
Comments
5 Responses to “Schimbări pe Calea Moşilor”
Leave a Reply
wow! Bravo Mona! Pe mine ai reusit sa am impresionezi. Cand am citit primul paragraf din text, nu ma asteptam absolut deloc la o astfel de intorsatura, ceea ce e tare bine din punctul meu de vedere:)
Frumos, imi place :) Felicitari!
foarte faina povestea si fain scrisa.
text bun, povestire asijderea. exista o ratiune in toate lucrurile aparent irationale. drum drept, mona :)!
foarte multumesc tuturor pentru aprecieri! mult spor la scris va doresc si voua si sper sa citesc cat mai multe texte scrise de voi! :)