“Dacă acum doi ani Joshua Bell se producea la Sala Palatului prin indisponibilizarea neaşteptată a lui Maxim Vengerov, la Festivalul Enescu din anul acesta va fi unul dintre invitaţii de onoare.” (Conform unui articol semnat de Florian Baiculescu, in Observatorul Cultural)

Mihaela

erata:
Daca l-aţi citit O DATĂ,recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

Daca oamenii de azi au ajuns sa prefere un anumit tip de consum media, cred ca asta se datoreaza in mare parte ofertei care le-a fost facuta. Pentru ca mass-media pot si ar trebui sa educe, sa inspire, sa responsabilizeze. Daca jurnalismul narativ cauta in lucrurile esentiale, in emotiile fara de care viata ar fi mai stearpa si livida, iar eu asta inteleg ca face, sansele sa atinga o coarda sensibila sunt mari. Intalnirile accidentale intre crampeiele astea de viata si oamenii care le-au pierdut gustul, pot schimba lucrurile. In definitiv, toti am fost odata copii, iar Weingarten spune asa:

“The poet Billy Collins once laughingly observed that all babies are born with a knowledge of poetry, because the lub-dub of the mother’s heart is in iambic meter. Then, Collins said, life slowly starts to choke the poetry out of us. It may be true with music, too.

There was no ethnic or demographic pattern to distinguish the people who stayed to watch Bell, or the ones who gave money, from that vast majority who hurried on past, unheeding. Whites, blacks and Asians, young and old, men and women, were represented in all three groups. But the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch. And every single time, a parent scooted the kid away.”

Si atunci, sa nu-ti vina sa te bucuri ca traiesti?

Voie buna,
Mihaela