Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Lectură de weekend: Lupoaica la români
Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.
Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica și puii.
Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din București, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin țară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni și altele nu și că ea este folosită să ilustreze — și uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.
“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 și reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparține lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza și Tudor Vintiloiu.
*** DoR #3 e în continuare pe piață. O găsiți la Cărturești, Humanitas, Anthony Frost sau o puteți comanda de la redacție. Toate detaliile despre distribuție le găsiți aici.
*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigație exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominația magiunului de prune. Așteptăm sugestii de alte chichițe culturale de investigat.
Cum se jurizează “Tânărul Jurnalist al Anului”?
E-mail-ul de mai jos l-am trimis astăzi la Freedom House, organizatorii concursului Tânărul Jurnalist al Anului. E un concurs important, pentru că e printre puținele existente. E și un concurs care ridică întrebări legate de conflicte de interese și transparență. Mesajul de mai jos se concentrează pe jurizarea din acest an, dar e valabil și pentru edițiile trecute. Dacă sunteți la rândul vostru curioși să aflați criteriile și metoda, scrieți un mesaj tja@freedomhouse.ro.
—-
Felicitări pentru organizarea a încă unei ediții a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliștilor tineri.
Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparență, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viață de câine”, nominalizat la secțiunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secțiunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de nișat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri și abordări jurnalistice.
Juriul secțiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicațiile care au dat trei nominalizați (din patru), România Liberă și Opinia Veche (Sabina Fati și Daniel Condurache). Această situație trebuia soluționată într-un fel și aș dori să știu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secțiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă și are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.
În aceste condiții – și pentru a asigura o mai bună organizare a edițiilor viitoare -, v-aș fi recunoscător dacă ați face public procesul de jurizare (argumentele pentru câștigători nu sunt suficiente):
– câți participanți au concurat la secțiunea Actualitate Internă;
– cum au fost triați;
– cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicațiile pentru care aceștia lucrează;
– ce alți concurenți au fost luați în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaților;
– care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toții;
– cum alege FH membrii juriului secțiunii – aceștia nu au fost anunțați de la început, iar comunicatul final nu menționează locul lor de muncă.
Transparența este o necesitate a procesului jurnalistic și pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esențială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial și decontextualizat și nu e un semn de profesionalism.
Cu sinceritate,
Cristian Lupșa
Editor “Decât o Revistă”
Curs de jurnalism narativ din ian. 2010
În ianuarie voi relua cursul de jurnalism narativ la Centru pentru Jurnalism Independent. Detalii găsiți în anunțul CJI și – mai ales – în documentul de descriere. Vă sfătuiesc să-l citiți cu atenție.
Fac o precizare esențială: e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă. Cuvântul “narativ” din titlu sună tentant, dar e subordonat cuvântului jurnalism. Asta nu înseamnă că trebuie să lucrați în presă, nici pomeneală, dar trebuie să înțelegeți că vom discuta și scrie despre lucruri adevărate, verificabile și documentabile.
Alte detalii din anunțul CJI:
Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.30 la 20.30, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 400 RON si se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.
Pentru inscriere va rugam trimiteti un CV, o scrisoare de intentie, un articol (nu scris de voi) pe care il considerati model de scriitura si doua idei pe care doriti sa le abordati, motivandu-va alegerea. Deadline-ul este 18 decembrie, ora 16:00. Trainerul va selecta 10 participanti.
Dacă mai aveți întrebări – și descrierea de curs nu vă lămurește – folosiți secțiunea de comments. Dacă sunteți curioși ce au învățat cei care au trecut prin acest curs înaintea voastră, citiți secțiunea “Ce-am învățat”.
UPDATE: Georgiana Ilie și Ani Sandu au făcut acest curs în 2008. Le-am rugat să scrie ce a însemnat pentru ele. (Pe Jo și Ani le-ați putut citi printre altele în Esquire, Tabu, Marie Claire sau Decât o Revistă).
JO: Cursul de jurnalism narativ a fost locul în care am învățat că jurnalism înseamnă, cel mai mult, muncă. Nu inspirație, nu străfulgerări de geniu, nu întoarceri iscusite de frază. Jurnalism înseamnă să ieși pe teren, să vorbești cu oameni, să citești și să te documentezi până când visezi numai subiectul la care lucrezi și, când partea aceasta s-a încheiat, să fii pregătit să scrii pentru cel care nu știe nimic. Apoi să rescrii de vreo patru ori. Pentru că nu e nimic întâmplător în procesul prin care o idee devine un articolul publicabil. Totul e rezultatul unei rigori profesionale pe care o stăpânești mai bine pe măsură ce o exersezi. La curs am scăpat de mai toate ideile boeme pe care le aveam despre munca de reporter și le-am înlocuit cu o metodă practică pe care aspir să o respect tot mai mult pe măsură ce continuu să învăț să fiu jurnalist.
ANI: Cursul de jurnalism narativ de la CJI e un amestec de workshop de scriitură și școală de jurnalism, ideal pentru cei ce vor să spună povești în amănunt. Nu exagerez descriindu-l drept o bucurie și un boost de optimism. Din grupa mea, toți ne-am molipsit de la entuziasmul lui Cristi și ne-am trezit mai dornici de scris și mai productivi. Ce am descoperit după e că acesta e doar începutul. Cursul e de fapt o “Introducere în jurnalismul narativ”. Îți dă câteva unelte și indicații, dar de tine depinde dacă vei continua să sapi pe cont propriu după povești și modalități noi de a le spune corect și creativ.
Cum s-a construit conţinutul Decât o Revistă
Acest post este despre filozofia editorială a Decât o Revistă ““ despre cum s-a născut conținutul, cum a fost strâns și cum a ajuns în forma în care îl găsiți în revistă. Nu acoperă nici pe departe toate deciziile pe care le-am luat; dacă aveți curiozități, vă rog întrebați.
Editorialul îl puteți citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.
CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public țintă definit demografic. Am considerat că pieței îi lipsește o revistă care vorbește oamenilor tineri (atât în vârstă cât și în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie viețile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, știind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante și altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările și tendințele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.
Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile și recognoscibile, care definesc ““ așa neînsemnată cum e ea ““ pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeași revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua școală de iluzionism în aceeași revistă în care vorbim pe larg despre istoria și uzul diacriticelor.
Coperta a fost punctul de pornire și axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puținele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulți o știu și o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste și am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială și cea alternativă ““ acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlnește cu actul artistic al lui Gâlmeanu.
IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire și în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobișnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecție a modului în care trăim azi.
Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experiența mea redacțională, omorâm prea puțin din conținutul pe care îl primim. O revistă curajoasă își asumă rolul dublu de agregator și curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele “crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecției.
Pe scurt despre împărțirea ideilor în secțiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numește FOB (front of the book). Aici intră bucăți mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt și nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, ați fi văzut probabil un mix ceva mai tradițional, cu mai mult accent pe noutăți în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit inițial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viață mai lungă. De obicei, FOB-ul e secțiunea în care revista încearcă se te învețe cum să trăiești mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ți navighezi mai înțelept universul. De aici și numele de Actualizator și împărțirea în secțiuni: Trup, Minte, Spirit și Aptitudini.
Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secțiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăți clasice de opinie ““ cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu ““ găsiți eseuri documentate, o formă destul de rară în publicațiile noastre. Textele despre pufuleți și curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menționez aici și eseul Crinei Moșneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul și povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer și puternic.
Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului ““ și nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le unește e munca de documentare.
Ä‚sta e un moment bun să vorbim puțin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informație, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioși. Nu știm să căutăm. Nu înțelegem la ce folosește. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbești cu cât mai mulți oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citești despre subiect. Să aduni hârțoage. Citite, textele par simple și închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut și editat: e perfect normal să nu-ți placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănțuire. Dar te provoc să aduni și tu îndeajuns de multă informație încât să putem discuta liniștiți despre asamblarea ei.
Gabriela Pițurlea și Ani Sandu au citit cărți despre magie ca să înțeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulți alți magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poți scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede ““ scriitura ține de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toții. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).
EDITARE. important de menționat că pe lângă documentare a existat și multă editare. Jurnaliștii români trebuie să înțeleagă că o revistă funcționează altfel decât un ziar sau o publicație online ““ se rescrie și se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare și curare de care vorbeam.
Textele mijlocii și mari din DoR au trecut prin cel puțin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici șlefuieli. Și când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuție asupra direcției și formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră și ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început și celui mai puternic final etc.
Spontaneitatea și cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare și rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. “Vocea” textelor așișderea. În textul despre Irene și Cristina, secțiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalitățile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secțiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până și-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat față de primul draft.
CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustați fiecare bucățică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcții editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura și scriitura sunt rodul unor decizii conștiente și asumate. Că nu funcționează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experiența pe care o vei avea la răsfoire și lecturare.
Lectură de weekend: Fata care muncea mult
Dacă e să citiți ceva în acest weekend, citiți povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young și moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relația pe care o avem cu munca, cu propria sănătate și cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foști colegi, medici și încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.
Ilustrațiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.
După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reușească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinții speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.
Lectură de weekend: Dezvăluirea
Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine românești pe care probabil nu le-ați ascultat încă.”
Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga și Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuț.
- Maca de la Butterflies in my Stomach.
- Raluca de la Magnolia.
- Anca (Baby Swamy) de la Cats Love Dogs.
- Luiza Zan.
- Lora.
Esquire de iulie-august ’09
Buzdugan și Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris și eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu muncește.
Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală și am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o mașină sedentară care pufăie și se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu și inventatorul conceptului Cardio-Mix.
Vă mai recomand și textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din București.
Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiți mai jos:
NiÅŸte porno ÅŸi niÅŸte jurnalism
Rezumat pentru Twitterati: Un post despre cum difuzează Kanal D porno românesc cu norișor și despre cum poți scrie bine despre sex (cu recomandări cu tot).
Aseară, puțin înainte de miezul nopții, am făcut un circuit al canalelor TV înainte să mă pun la un film. E o practică curentă, un supliciu prin care descopăr sau testez idei. Pe Kanal D, Luis Lazarus, una din mândriile crescătoriei de păsări Phoenix a televiziunii îndoielnice, promitea mult șoc și porno cu Eva Kent și Sexy Brăileanca – odată cu bulina de 18 ani pe care tocmai urma s-o lipească pe ecran.
M-a amuzat promisiunea lui Lazarus. Una dintre constantele televiziunii isterice după format OTV, care se practică cu succes de peste un an încoace, e supralicitarea. Nici “mutările-bombă” anunțate de vreun patron de club nu se finalizează, nici politicianul cu hârtii în brațe nu face promisa “declarație incendiară”, nici turma porno nu dezvăluie “informații de culise”. În spiritul promisiunii de acest tip, ar fi trebuit să urmeze un clip filmat cu telefonul mobil, din mașina aflată pe malul opus casei în care se pare că niște siluete se ocupă una de cealaltă.
Și apoi a început primul clip, o captură dintr-un film porno autohton, care se deschidea odată cu protagonista (Eva Kent), a cărei zonă genitală era acoperită de capul unui tip, peste care venea – din studio, ca o umbrelă anti-CNA – un norișor. Doar că ăsta a fost cel mai transparent și mai fin norișor de blur pe care l-am văzut de ceva vreme. Nici hăcuiții de la știrile de la ora 5 nu beneficiază de așa o ceață fină.
Pe Kanal D era pornografie vag blurată de un norișor nesigur, care nu putea întotdeauna să anticipeze mișcările bruște ale organelor, care mai scăpau (sau erau scuturate) și pe lângă. Și clipul merge și merge și merge și rămâne acompaniament în dreapta ecranului, pentru o dezbatere despre cum unele femei își asumă filmele porno și altele nu. Cei care procesau această dilemă a schimbării opțiunii de viață erau Nikita, Sexy Brăileanca, bunica-porno, elevul-porno, regele manelelor porno, Lazarus și – cred – asistenta lui (Alina Radu), care a duduit emfatic că modelele tinerelor fete ar trebui să fie Mihaela Rădulescu, Andreea Marin sau Mircea Radu.
Acest post nu este o critică TV – deși s-a transformat după câte văd într-un “Dacă doriți să revedeți” în format text. E limpede că nația română are o relație cu sexul mai complicată decât Elena Băsescu cu PD-L-ul. Îl vindem și îl blamăm, moralizăm în timp ce ne rugăm să scoată rating (vezi Capatos și colegu’ dând lecții de viață elevei porno acum ceva luni bune, în timp ce derulau imagini cu ea și cu un castravete) și nu reușim să înțelegem mare lucru despre ce-i cu el și ce spune despre vremurile în care trăim.
Americanii au și ei o relație complicată cu sexul, dar unii dintre ei știu cum să-l abordeze în așa fel încât cei dispuși să consume rezultatul se edifică cât de cât. Mai jos e o listă subiectivă – adică alcătuită din amintiri – de texte care vorbesc nespectaculos despre sex, sexualitate și moravuri. Nu ajunge să băgam un DVD sau să oprim televizorul. După cum spune și personajul pe care l-am portretizat pentru numărul de iulie-august al Esquire (un bărbat care apare pe sticlă de peste 10 ani):
E dreptul lor să se deconecteze până la urmă, dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând nevrând se lovesc de ele. Nici mie nu-mi face plăcere să fiu conectat la lucrurile joase, dar uneori e bine să le știie și pe alea că nu știi când te lovești de ele. (…) Mi se pare că pentru ei e important să știe tot ““ inclusiv cine e Sexy Pădureanca. Tre”™ să ia câte puțin din tot. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust…
Și acum, jurnalism despre sex:
- În The Atlantic, un articol despre isteria creată de zvonurile că adolescentele americane sunt înnebunite după sex oral. Da, e și despre Bill Clinton.
- În Rolling Stone, un portret făcut de Vanessa Grigoriadis actriței porno Sasha Grey, care în vara asta face pasul de la hardcore la un film de Steven Soderbergh.
- În The New Yorker, un text de Ariel Levy despre “manualele” sexului.
- În Esquire, un portret făcut de Tom Junod lui Greg Dark, pornograf notoriu ajuns regizor de videoclipuri pentru tinere dornice să ajungă Britney Spears.
- În superba colecție de texte de Mike Sager, “Scary Monsters and Super Freaks”, există două povești cutremurătoare despre decăderea și, desigur, moartea a două staruri porno: “The Devil and John Holmes” și “Little Girl Lost”.
- În New York, despre cum anii de reportaj pe care Gay Talese i-a investit în cartea lui despre sex în America în anii ’70 (Thy Neighbor’s Wife) puteau să-i distrugă propria căsnicie. (Plus un text despre cum a documentat această carte.)
Nu știu sigur cum s-ar transpune așa ceva la noi. Apropo TV au făcut un episod întreg despre România porno. În mod text, Ani Sandu a încercat să atingă puțin comercializarea ideii de sex – și dependența fetelor tinere de recunoaștere – într-un text despre fata de la pagina 5, care a apărut acum două luni în Tabu.
Ce ar trebui să urmeaze? Un portret al Alinei Plugaru?