Tabu aniversar (mai 2009)

coperta 80

Tabu de mai e număr aniversar – ÅŸapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea ÅŸoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioÅŸi. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveÅŸtile cele mai interesante din istoria revistei. CitiÅ£i ÅŸi aflaÅ£i ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu puÅŸcăriaÅŸa închisă pe viaţă pentru complicitate la omor ÅŸi cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.

Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-ÅŸef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ÅŸedinţă de redacÅ£ie ÅŸi apoi a petrecut niÅŸte timp cu Oana ÅŸi fetiÅ£a ei. PropoziÅ£ia mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.

Gabriela PiÅ£urlea scrie despre Ludmila Corlăteanu ÅŸi povesteÅŸte cum a reuÅŸit designerul să-ÅŸi înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise ÅŸi o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.

Cel mai curajos text din acest număr îi aparÅ£ine lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 ÅŸi despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză ÅŸi atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viaÅ£a unui om”, spune ea. “E epuizant”.

Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:

INDIFERENT CUM POZEAZĂ, toate vor acelaşi lucru: să cocheteze cu modellingul şi să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care priveşte galeşă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susţinut pe un fir mai subţire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulaţi şi sutien alb cu buline, care-şi odihneşte pe şolduri unghiile roşu-violent. Poimâine o altă blondă, înălţată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe şold, cealaltă adusă nonşalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.

Sunt diferite, dar visează acelaşi vis – să ajungă cunoscute şi să culeagă aplauze şi aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmăşite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă şi se întreabă „De ce ele şi nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc – două dacă trebuie – şi privesc aparatul cu ochi rugători.

(…)

Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.

fatapag5

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din BucureÅŸti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin Å£ară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni ÅŸi altele nu ÅŸi că ea este folosită să ilustreze — ÅŸi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 ÅŸi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparÅ£ine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza ÅŸi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

Cum se jurizează “Tânărul Jurnalist al Anului”?

E-mail-ul de mai jos l-am trimis astăzi la Freedom House, organizatorii concursului Tânărul Jurnalist al Anului. E un concurs important, pentru că e printre puţinele existente. E şi un concurs care ridică întrebări legate de conflicte de interese şi transparenţă. Mesajul de mai jos se concentrează pe jurizarea din acest an, dar e valabil şi pentru ediţiile trecute. Dacă sunteţi la rândul vostru curioşi să aflaţi criteriile şi metoda, scrieţi un mesaj tja@freedomhouse.ro.

—-

Felicitări pentru organizarea a încă unei ediÅ£ii a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliÅŸtilor tineri.

Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparenţă, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viaţă de câine”, nominalizat la secÅ£iunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secÅ£iunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de niÅŸat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri ÅŸi abordări jurnalistice.

Juriul secţiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicaţiile care au dat trei nominalizaţi (din patru), România Liberă şi Opinia Veche (Sabina Fati şi Daniel Condurache). Această situaţie trebuia soluţionată într-un fel şi aş dori să ştiu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secţiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă şi are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.

ÃŽn aceste condiÅ£ii – ÅŸi pentru a asigura o mai bună organizare a ediÅ£iilor viitoare -, v-aÅŸ fi recunoscător dacă aÅ£i face public procesul de jurizare (argumentele pentru câştigători nu sunt suficiente):
– câţi participanÅ£i au concurat la secÅ£iunea Actualitate Internă;
– cum au fost triaÅ£i;
– cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicaÅ£iile pentru care aceÅŸtia lucrează;
– ce alÅ£i concurenÅ£i au fost luaÅ£i în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaÅ£ilor;
– care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toÅ£ii;
– cum alege FH membrii juriului secÅ£iunii – aceÅŸtia nu au fost anunÅ£aÅ£i de la început, iar comunicatul final nu menÅ£ionează locul lor de muncă.

TransparenÅ£a este o necesitate a procesului jurnalistic ÅŸi pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esenÅ£ială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial ÅŸi decontextualizat ÅŸi nu e un semn de profesionalism.

Cu sinceritate,

Cristian LupÅŸa
Editor “Decât o Revistă”

Curs de jurnalism narativ din ian. 2010

ÃŽn ianuarie voi relua cursul de jurnalism narativ la Centru pentru Jurnalism Independent. Detalii găsiÅ£i în anunÅ£ul CJI ÅŸi – mai ales – în documentul de descriere. Vă sfătuiesc să-l citiÅ£i cu atenÅ£ie.

Fac o precizare esenÅ£ială: e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă. Cuvântul “narativ” din titlu sună tentant, dar e subordonat cuvântului jurnalism. Asta nu înseamnă că trebuie să lucraÅ£i în presă, nici pomeneală, dar trebuie să înÅ£elegeÅ£i că vom discuta ÅŸi scrie despre lucruri adevărate, verificabile ÅŸi documentabile.

Alte detalii din anunţul CJI:

Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.30 la 20.30, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 400 RON si se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.

Pentru inscriere va rugam trimiteti un CV, o scrisoare de intentie, un articol (nu scris de voi) pe care il considerati model de scriitura si doua idei pe care doriti sa le abordati, motivandu-va alegerea. Deadline-ul este 18 decembrie, ora 16:00. Trainerul va selecta 10 participanti.

Dacă mai aveÅ£i întrebări – ÅŸi descrierea de curs nu vă lămureÅŸte – folosiÅ£i secÅ£iunea de comments. Dacă sunteÅ£i curioÅŸi ce au învăţat cei care au trecut prin acest curs înaintea voastră, citiÅ£i secÅ£iunea “Ce-am învăţat”.

UPDATE: Georgiana Ilie şi Ani Sandu au făcut acest curs în 2008. Le-am rugat să scrie ce a însemnat pentru ele. (Pe Jo şi Ani le-aţi putut citi printre altele în Esquire, Tabu, Marie Claire sau Decât o Revistă).

JO: Cursul de jurnalism narativ a fost locul în care am învăţat că jurnalism înseamnă, cel mai mult, muncă. Nu inspiraţie, nu străfulgerări de geniu, nu întoarceri iscusite de frază. Jurnalism înseamnă să ieşi pe teren, să vorbeşti cu oameni, să citeşti şi să te documentezi până când visezi numai subiectul la care lucrezi şi, când partea aceasta s-a încheiat, să fii pregătit să scrii pentru cel care nu ştie nimic. Apoi să rescrii de vreo patru ori. Pentru că nu e nimic întâmplător în procesul prin care o idee devine un articolul publicabil. Totul e rezultatul unei rigori profesionale pe care o stăpâneşti mai bine pe măsură ce o exersezi. La curs am scăpat de mai toate ideile boeme pe care le aveam despre munca de reporter şi le-am înlocuit cu o metodă practică pe care aspir să o respect tot mai mult pe măsură ce continuu să învăţ să fiu jurnalist.

ANI: Cursul de jurnalism narativ de la CJI e un amestec de workshop de scriitură şi şcoală de jurnalism, ideal pentru cei ce vor să spună poveşti în amănunt. Nu exagerez descriindu-l drept o bucurie şi un boost de optimism. Din grupa mea, toţi ne-am molipsit de la entuziasmul lui Cristi şi ne-am trezit mai dornici de scris şi mai productivi. Ce am descoperit după e că acesta e doar începutul. Cursul e de fapt o „Introducere în jurnalismul narativ”. Îţi dă câteva unelte şi indicaţii, dar de tine depinde dacă vei continua să sapi pe cont propriu după poveşti şi modalităţi noi de a le spune corect şi creativ.

Cum s-a construit conţinutul Decât o Revistă

Acest post este despre filozofia editorială a Decât o Revistă – despre cum s-a născut conţinutul, cum a fost strâns şi cum a ajuns în forma în care îl găsiţi în revistă. Nu acoperă nici pe departe toate deciziile pe care le-am luat; dacă aveţi curiozităţi, vă rog întrebaţi.

Editorialul îl puteţi citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.

CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public ţintă definit demografic. Am considerat că pieţei îi lipseşte o revistă care vorbeşte oamenilor tineri (atât în vârstă cât şi în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie vieţile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, ştiind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante şi altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările şi tendinţele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.

Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile şi recognoscibile, care definesc – aşa neînsemnată cum e ea – pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeaşi revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua şcoală de iluzionism în aceeaşi revistă în care vorbim pe larg despre istoria şi uzul diacriticelor.

Coperta a fost punctul de pornire şi axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puţinele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulţi o ştiu şi o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste şi am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială şi cea alternativă – acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlneşte cu actul artistic al lui Gâlmeanu.

IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire şi în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobişnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecţie a modului în care trăim azi.

ImgCarnetel

Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experienţa mea redacţională, omorâm prea puţin din conţinutul pe care îl primim. O revistă curajoasă îşi asumă rolul dublu de agregator şi curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele „crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecţiei.

Pe scurt despre împărţirea ideilor în secţiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numeşte FOB (front of the book). Aici intră bucăţi mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt şi nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, aţi fi văzut probabil un mix ceva mai tradiţional, cu mai mult accent pe noutăţi în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit iniţial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viaţă mai lungă. De obicei, FOB-ul e secţiunea în care revista încearcă se te înveţe cum să trăieşti mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ţi navighezi mai înţelept universul. De aici şi numele de Actualizator şi împărţirea în secţiuni: Trup, Minte, Spirit şi Aptitudini.

Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secţiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăţi clasice de opinie – cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu – găsiţi eseuri documentate, o formă destul de rară în publicaţiile noastre. Textele despre pufuleţi şi curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menţionez aici şi eseul Crinei Moşneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul şi povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer şi puternic.

Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului – şi nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le uneşte e munca de documentare.

Ăsta e un moment bun să vorbim puţin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informaţie, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioşi. Nu ştim să căutăm. Nu înţelegem la ce foloseşte. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbeşti cu cât mai mulţi oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citeşti despre subiect. Să aduni hârţoage. Citite, textele par simple şi închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut şi editat: e perfect normal să nu-ţi placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănţuire. Dar te provoc să aduni şi tu îndeajuns de multă informaţie încât să putem discuta liniştiţi despre asamblarea ei.

Gabriela Piţurlea şi Ani Sandu au citit cărţi despre magie ca să înţeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulţi alţi magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poţi scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede – scriitura ţine de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toţii. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).

Editari

EDITARE. important de menţionat că pe lângă documentare a existat şi multă editare. Jurnaliştii români trebuie să înţeleagă că o revistă funcţionează altfel decât un ziar sau o publicaţie online – se rescrie şi se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare şi curare de care vorbeam.

Textele mijlocii şi mari din DoR au trecut prin cel puţin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici şlefuieli. Şi când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuţie asupra direcţiei şi formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră şi ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început şi celui mai puternic final etc.

Spontaneitatea şi cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare şi rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. „Vocea” textelor aşişderea. În textul despre Irene şi Cristina, secţiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalităţile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secţiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până şi-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat faţă de primul draft.

CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustaţi fiecare bucăţică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcţii editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura şi scriitura sunt rodul unor decizii conştiente şi asumate. Că nu funcţionează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experienţa pe care o vei avea la răsfoire şi lecturare.

Lectură de weekend: Fata care muncea mult

Dacă e să citiţi ceva în acest weekend, citiţi povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young şi moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relaţia pe care o avem cu munca, cu propria sănătate şi cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foşti colegi, medici şi încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.

Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.

După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.

Lectură de weekend: Dezvăluirea

Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneÅŸti pe care probabil nu le-aÅ£i ascultat încă.”

Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga şi Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuţ.

CineCanta

CineCanta2

Esquire de iulie-august ’09

ESQCover_Iulie09

Buzdugan şi Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris şi eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu munceşte.

Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală ÅŸi am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o maÅŸină sedentară care pufăie ÅŸi se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu ÅŸi inventatorul conceptului Cardio-Mix.

Vă mai recomand şi textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din Bucureşti.

Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiţi mai jos:

Moisescu_Spread

Dragomir_Spread

Soldatei_Spread

NiÅŸte porno ÅŸi niÅŸte jurnalism

Rezumat pentru Twitterati: Un post despre cum difuzează Kanal D porno românesc cu norişor şi despre cum poţi scrie bine despre sex (cu recomandări cu tot).

Aseară, puÅ£in înainte de miezul nopÅ£ii, am făcut un circuit al canalelor TV înainte să mă pun la un film. E o practică curentă, un supliciu prin care descopăr sau testez idei. Pe Kanal D, Luis Lazarus, una din mândriile crescătoriei de păsări Phoenix a televiziunii îndoielnice, promitea mult ÅŸoc ÅŸi porno cu Eva Kent ÅŸi Sexy Brăileanca – odată cu bulina de 18 ani pe care tocmai urma s-o lipească pe ecran.

M-a amuzat promisiunea lui Lazarus. Una dintre constantele televiziunii isterice după format OTV, care se practică cu succes de peste un an încoace, e supralicitarea. Nici “mutările-bombă” anunÅ£ate de vreun patron de club nu se finalizează, nici politicianul cu hârtii în braÅ£e nu face promisa “declaraÅ£ie incendiară”, nici turma porno nu dezvăluie “informaÅ£ii de culise”. ÃŽn spiritul promisiunii de acest tip, ar fi trebuit să urmeze un clip filmat cu telefonul mobil, din maÅŸina aflată pe malul opus casei în care se pare că niÅŸte siluete se ocupă una de cealaltă.

Åži apoi a început primul clip, o captură dintr-un film porno autohton, care se deschidea odată cu protagonista (Eva Kent), a cărei zonă genitală era acoperită de capul unui tip, peste care venea – din studio, ca o umbrelă anti-CNA – un noriÅŸor. Doar că ăsta a fost cel mai transparent ÅŸi mai fin noriÅŸor de blur pe care l-am văzut de ceva vreme. Nici hăcuiÅ£ii de la ÅŸtirile de la ora 5 nu beneficiază de aÅŸa o ceaţă fină.

Pe Kanal D era pornografie vag blurată de un noriÅŸor nesigur, care nu putea întotdeauna să anticipeze miÅŸcările bruÅŸte ale organelor, care mai scăpau (sau erau scuturate) ÅŸi pe lângă. Åži clipul merge ÅŸi merge ÅŸi merge ÅŸi rămâne acompaniament în dreapta ecranului, pentru o dezbatere despre cum unele femei îşi asumă filmele porno ÅŸi altele nu. Cei care procesau această dilemă a schimbării opÅ£iunii de viaţă erau Nikita, Sexy Brăileanca, bunica-porno, elevul-porno, regele manelelor porno, Lazarus ÅŸi – cred – asistenta lui (Alina Radu), care a duduit emfatic că modelele tinerelor fete ar trebui să fie Mihaela Rădulescu, Andreea Marin sau Mircea Radu.

Acest post nu este o critică TV – deÅŸi s-a transformat după câte văd într-un “Dacă doriÅ£i să revedeÅ£i” în format text. E limpede că naÅ£ia română are o relaÅ£ie cu sexul mai complicată decât Elena Băsescu cu PD-L-ul. ÃŽl vindem ÅŸi îl blamăm, moralizăm în timp ce ne rugăm să scoată rating (vezi Capatos ÅŸi colegu’ dând lecÅ£ii de viaţă elevei porno acum ceva luni bune, în timp ce derulau imagini cu ea ÅŸi cu un castravete) ÅŸi nu reuÅŸim să înÅ£elegem mare lucru despre ce-i cu el ÅŸi ce spune despre vremurile în care trăim.

Americanii au ÅŸi ei o relaÅ£ie complicată cu sexul, dar unii dintre ei ÅŸtiu cum să-l abordeze în aÅŸa fel încât cei dispuÅŸi să consume rezultatul se edifică cât de cât. Mai jos e o listă subiectivă – adică alcătuită din amintiri – de texte care vorbesc nespectaculos despre sex, sexualitate ÅŸi moravuri. Nu ajunge să băgam un DVD sau să oprim televizorul. După cum spune ÅŸi personajul pe care l-am portretizat pentru numărul de iulie-august al Esquire (un bărbat care apare pe sticlă de peste 10 ani):

E dreptul lor să se deconecteze până la urmă, dar ÅŸtii ce se întâmplă? Trăiesc în Å£ara asta ÅŸi vrând nevrând se lovesc de ele. Nici mie nu-mi face plăcere să fiu conectat la lucrurile joase, dar uneori e bine să le ÅŸtiie ÅŸi pe alea că nu ÅŸtii când te loveÅŸti de ele. (…) Mi se pare că pentru ei e important să ÅŸtie tot – inclusiv cine e Sexy Pădureanca. Tre’ să ia câte puÅ£in din tot. Åžtiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust…

Åži acum, jurnalism despre sex:

Nu ÅŸtiu sigur cum s-ar transpune aÅŸa ceva la noi. Apropo TV au făcut un episod întreg despre România porno. ÃŽn mod text, Ani Sandu a încercat să atingă puÅ£in comercializarea ideii de sex – ÅŸi dependenÅ£a fetelor tinere de recunoaÅŸtere – într-un text despre fata de la pagina 5, care a apărut acum două luni în Tabu.

Ce ar trebui să urmeaze? Un portret al Alinei Plugaru?

Tabu de iunie 2009

tabuiunie09

Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ÅŸedinÅ£a foto pentru acest material, ea fiind de altfel ÅŸi “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe aÅŸa:

“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toÅ£i cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ÅŸedinÅ£a foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine ÅŸi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, ÅŸi prin asta vreau să spun că e banal, liniÅŸtitor ÅŸi iritant de drăgăstos.”

Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru poveÅŸti care vorbesc despre instinctul matern ÅŸi dorinÅ£a de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre poveÅŸti e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată ÅŸi o mamă naturală. Tot ea a scrie ÅŸi despre una dintre reprezentatele comunităţii de femei care încearcă să obÅ£ină declararea infertilităţii ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop ÅŸi show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă ÅŸi mogâldeaÅ£a ei.

Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Şchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puşti de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci şi creează în această direcţie. Textul, din care puteţi citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de şcoală de-ale lui Claudiu poartă creaţiile lui.

designerspread

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma maşinii de cusut electrice Singer, ţine fermoarul lipit de fustă, potriveşte acul deasupra şi cu piciorul stâng apasă pedala care porneşte motoraşul. O răpăială scurtă prinde aţa în loc. Ţac, a scos acul. Ţac, îl potriveşte pe latura cealaltă. În mai puţin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta şi o aşază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trânteşte pe scaun în faţa bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, îşi duce palma la obrazul drept şi priveşte. Îi mai trebuie ceva. Inspiraţia vine în grabă: „Ştiu, are nevoie de un lănţişor care să atârne.”

Tot în Tabu de iunie găsiÅ£i jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supravieÅ£uit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.

Vă recomand şi eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de nişte veşti nucleare (la propriu).

Next Page →