Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din BucureÅŸti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin Å£ară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni ÅŸi altele nu ÅŸi că ea este folosită să ilustreze — ÅŸi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 ÅŸi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparÅ£ine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza ÅŸi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

Femeile ÅŸi munca (ÅŸi altele din Tabu de septembrie)

RelaÅ£ia femeii românce cu munca a evoluat simÅ£itor în ultimii 20 de ani. ÃŽndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleÅŸitoare. Căutând o direcÅ£ie mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generaÅ£iile precedente, mai sigure pe sine ÅŸi mai convinse că au o slujbă bună rău.

Puteţi citi în acest dosar poveşti despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghiţescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) şi Andreea Ciobanu (analistul). Alte poveşti despre relaţia femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.

dosarmuncasept

Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiÅ£i transformările modelului Alexandra Åžandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflaÅ£i cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.

TabuSeptembrieV1

Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura şi povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).

Şi da, Tabu de septembrie e pe lat, aşa cum l-aţi găsit şi în aprilie.

Lectură de weekend: Dezvăluirea

Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneÅŸti pe care probabil nu le-aÅ£i ascultat încă.”

Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga şi Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuţ.

CineCanta

CineCanta2

Tabu de iunie 2009

tabuiunie09

Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ÅŸedinÅ£a foto pentru acest material, ea fiind de altfel ÅŸi “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe aÅŸa:

“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toÅ£i cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ÅŸedinÅ£a foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine ÅŸi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, ÅŸi prin asta vreau să spun că e banal, liniÅŸtitor ÅŸi iritant de drăgăstos.”

Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru poveÅŸti care vorbesc despre instinctul matern ÅŸi dorinÅ£a de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre poveÅŸti e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată ÅŸi o mamă naturală. Tot ea a scrie ÅŸi despre una dintre reprezentatele comunităţii de femei care încearcă să obÅ£ină declararea infertilităţii ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop ÅŸi show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă ÅŸi mogâldeaÅ£a ei.

Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Şchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puşti de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci şi creează în această direcţie. Textul, din care puteţi citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de şcoală de-ale lui Claudiu poartă creaţiile lui.

designerspread

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma maşinii de cusut electrice Singer, ţine fermoarul lipit de fustă, potriveşte acul deasupra şi cu piciorul stâng apasă pedala care porneşte motoraşul. O răpăială scurtă prinde aţa în loc. Ţac, a scos acul. Ţac, îl potriveşte pe latura cealaltă. În mai puţin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta şi o aşază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trânteşte pe scaun în faţa bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, îşi duce palma la obrazul drept şi priveşte. Îi mai trebuie ceva. Inspiraţia vine în grabă: „Ştiu, are nevoie de un lănţişor care să atârne.”

Tot în Tabu de iunie găsiÅ£i jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supravieÅ£uit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.

Vă recomand şi eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de nişte veşti nucleare (la propriu).

Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“ÃŽngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveÅŸti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât ÅŸi ca execuÅ£ie. Dar e ÅŸi unul dintre textele care avea forţă ÅŸi direcÅ£ie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat ÅŸi scris acest text, povesteÅŸte în interviul de mai jos despre paÅŸii pe care i-a făcut ca să ridice această construcÅ£ie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecÅ£iile cele mai importante – nu ÅŸtii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niÅŸte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveÅŸti, cu Cristina Bazavan ÅŸi Cristi LupÅŸa. LupÅŸa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficÅ£iune), eu în calitate de carne de tun. Åžtiam cam ce s-a scris în presă în 2007 ÅŸi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeÅŸte despre ce s-a întâmplat. A Å£inut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacÅ£iuni cu ea. Vorbisem ÅŸi cu directorul ProtecÅ£iei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricÅ£ii: fără nume ÅŸi fără fotografii în care să i se vadă faÅ£a. Aveam aÅŸadar un personaj principal fără nume real ÅŸi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puÅ£in un an. Trebuiau adunate ÅŸi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei ÅŸi informaÅ£ii oficiale – de la PoliÅ£ie, de la ProtecÅ£ia Copilului.

Mă simÅ£eam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt ÅŸi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficÅ£ionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – ÅŸi revelaÅ£ii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea ÅŸi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. AÅŸa că trecutul a devenit din ce în ce mai puÅ£in important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluÅ£ia vieÅ£ii ei ÅŸi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forÅ£ele acestor oameni întru binele Corinei, dar ÅŸi câte puÅ£in din poveÅŸtile lor. Am descoperit satul, oamenii de la ÅŸcoală, părinÅ£ii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ÅŸtiut mai bine ÅŸi că nu trebuie tranÅŸat totul în alb ÅŸi negru, oameni buni ÅŸi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus ÅŸi informaÅ£ii oficiale. La PoliÅ£ia din Zorleni, comuna de care aparÅ£ine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la PoliÅ£ia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aÅŸteptare după aprobări.) S-au mai adunat ÅŸi rapoarte ale ProtecÅ£iei Copilului, fiÅŸe medicale, declaraÅ£ii date la PoliÅ£ie. Totul completat cu telefoane ÅŸi mailuri de completare/verificare/reverificare. ÃŽncheind cu deja clasica senzaÅ£ie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc ÅŸi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai Å£in minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puÅ£in curăţate, sortate ÅŸi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale ÅŸi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Åži aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uÅŸor să mă Å£in, necesitând jonglerii cu pronume ÅŸi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor ÅŸi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

AÅŸa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie ÅŸi de a mea. N-am vrut să apar în text ÅŸi m-am străduit să mă ocolesc chiar ÅŸi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald ÅŸi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni ÅŸi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoÅ£ionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoÅ£esc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am Å£inut de mână pe potecile îngheÅ£ate sau când ne-am făcut poze pentru noi, Å£inându-ne în braÅ£e.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcÅ£ionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită ÅŸi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaÅŸca de copii, cu Esmeralda, Cristina ÅŸi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaÅ£a ÅŸi pizza seara. Nu aÅŸ fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveÅŸti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacÅ£ionând cu părinÅ£ii, cu vecinii, cu bunica ÅŸi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteÅ£i citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-ÅŸi spună păsul, am coborât-o pe Corina la ÅŸosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-ÅŸi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maÅŸină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aÅŸa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin ÅŸi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, ÅŸi-au comparat telefoanele ÅŸi… Åži nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

ÃŽn primul draft, după ce am ÅŸters agonia de la casa buncii, textul de termina aÅŸa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puÅ£in cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graÅ£ie. DeÅŸi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc ÅŸi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înÅ£elesuri care sunau bine dar nu-ÅŸi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieÅ£uit unei propoziÅ£ii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc ÅŸi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eÅŸti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deÅŸi ne îndrăgostiserăm toÅ£i de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului ÅŸi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataÅŸat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum ÅŸi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroÅŸ anumite tuÅŸe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un ÅŸablon nedrept. A contat să fie totul corect ÅŸi conform realităţii ÅŸi am încercat să păstrez o poziÅ£ie cât mai obiectivă (când LupÅŸa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simÅ£it confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraÅ£ie faţă de acele vieÅ£i.

ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)

ingeriitabu

“ÃŽn toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbaÅ£ii dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de ÅŸtiri. ToÅ£i o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu ÅŸi-a pus problema că e o fată abuzată, care îşi pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt ÅŸi despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”

Rândurile de mai sus sunt şapoul uneia dintre cele mai puternice poveşti româneşti pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanţii mei că o poveste ideală combină acţiunea, personajul şi ideea mare din spatele textului.

ÃŽngerii din jurul ei“, documentat ÅŸi scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul ÅŸi a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autorităţile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o ÅŸi a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.

Mai jos aveţi paragraful care deschide acest text:

Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte şi pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineaţă de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la şosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât poliţiştii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta şoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă şi au ajuns la căsuţa gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu şi Laura Ghica erau de la Protecţia Copilului. Veniseră cu Poliţia pentru că nu se ştie niciodată cum reacţionează părinţii când le iei copiii.

Citiţi povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.

Regii mor în picioare

Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:

Când Andrei Şerban montează „Lear“ la Bucureşti, lumea teatrului forfoteşte. Când o face contra cronometru, cu două distribuţii feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.

Textul a fost scris de Lavinia Gliga şi Georgiana Ilie şi e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus şi Cristina (Brăduţ a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.

Trei poveşti de citit în weekend

Cititorul din mine se simte norocos luna asta. Are, în două reviste diferite (Tabu şi Esquire), patru din autorii lui preferaţi. Da, sunt subiectiv. Da, îi cunosc. Da, i-am şi editat la un moment dat. Îmi plac pentru că au muncit mult la poveştile astea. Au umblat, au documentat, au întrebat, au schiţat, au gândit, au scris, au rescris.

Despre cine vorbim şi pe care unde unde îi puteţi citi? Iată:

Lavinia Gliga şi Georgiana Ilie. Regii mor în picioare. În Tabu. Un text care reconstruieşte zilele premierei piesei Lear la Teatrul Bulandra, un spectacol de Andrei Şerban, jucat numai cu femei. Tensiune cât cuprinde. O rară ocazie de a vedea culisele unei piese de teatru.

Gabriela PiÅ£urlea. Mecanica fursecului. ÃŽn Esquire. Gabriela face portretul lui Dan Tobescu, omul din spatele proiectului Fursecul Mecanic. Despre Fursec s-a scris peste tot. Nimeni n-a trecut însă de: “Ah, faci dulciuri ÅŸi le dai gratis! Ce drăguÅ£”. Gabriela (care uneori ne spune ce mai citeÅŸte) s-a dus mult mai departe ÅŸi a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivaÅ£ii ÅŸi o comunitate virtuală improbabilă.

Gabriel Dobre. Nevoia lui HoraÅ£iu Mălăele. ÃŽn Esquire. Un portret antrenant al unui om care nu “pozează” pentru media, care face multe pentru că îi plac toate, care vrea “să placă ÅŸi prostului, ÅŸi înÅ£eleptului, ÅŸi bătrânului, ÅŸi copilului. Să le transmită ceva care să-i facă să iasă mai câştigaÅ£i din întâlnirea cu el.”

Cum e să… fii turist orb în România

Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiţi textul integral pe Liternet.

Yvonn Scherrer are 38 de ani şi e realizator de emisiuni radio pentru postul elveţian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu şi Bucureşti.

Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist ÅŸi cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai faÅ£adă, afară frumos ÅŸi înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E uÅŸor să le priveÅŸti ca turist ÅŸi să spui “uau, ce minunat, ce biserică aÅŸa ÅŸi pe dincolo”. ÃŽnÅ£eleg de ce ar prefera românii să afiÅŸeze o faÅ£adă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliÅŸtii, e important să pătrundem dincolo de faÅ£ade, să vedem întregul.