Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foștii mei șefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcțional și responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii își petreceau dimineața în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-și petreacă dimineața citind ziarul lui.
Așa că, împreună cu designerii și alți oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică ““ alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conținut produs de cititori; avea chiar și o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovația, deși ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiași editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacțiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esență, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înțelegeau ““ aveau rutina perfecționată, îi gestionau ușor crizele ““, dar cel de duminică îi panica. Cum adică “altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre ședința consiliului local? Cum adică să transmitem informație grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau șefului, care, încăpățânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresați, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înțeles, că n-au definițiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile și rostul unui ziar, apare și riscul rutinei și conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmație: nu văd firul roșu, nu înțeleg targetul, nu princep de ce scrieți despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenție, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiții. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuția unui text ““ acolo ar fi bine să nu existe ““, ci de evitarea certitudinilor. Viața are puține certitudini, deși mult prea mulți credem că i-am rezolvat ecuațiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul țării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranță, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce “la noi nu se poate”.
Așa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim ““ nu toți, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrățișare a ambiguității în speranța că expunerea la o diversitate de experiențe, dorințe și preferințe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur și mai puțin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiți cu atenție The Economist, care, deși privește lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici așa, dar nici așa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenței certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuși niște chei de citire și îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea povești ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din față a revistei ““ aia cu sfaturi de cum să te îmbraci și cum să te bărbierești ““, ca să facă ce contează: ultima treime a publicației, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ținem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, știm că filozofia revistei se simte cel mai bine în secțiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simțim că lipsește din media românească: profunzime și poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exercițiu de empatie: tu, cititor, încalță-te puțin cu pantofii subiecților noștri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată și mai puternică colecție de “articole grele” de până acum. Cu siguranță se poate și mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiției, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who ““ prea mulți dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit și îl plac pe Laurențiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns și el, dar și o serie de invitatați, e cine e Guess Who și cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulți dintre cei care consideră muzica lui o jucărie și atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei ““ când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relație cu puterea? Un om care a avut-o și a pierdut-o? Un om care n-a știut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ți se dă șansa să încerci să-ți execuți viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuț).
* Alex. Leo Șerban ““ că alș a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Pițurlea s-a dus mult mai departe de atât și o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reușit să adune și să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viață a unui bărbat atent, curios și plin de viață, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia ““ când Gabi Dobre și Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o mașină și s-au dus spre Atena, nu știam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o țară în prag de faliment, populată de oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce șanse avem să ajungem și noi în acest punct.
* Tamango ““ Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citești tabloide sau te uiți la emisiuni de cancan știi ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în același timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieți întregi, una care nu se schimbă atât de ușor când dă succesul peste tine și care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urșii ““ în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceaușescu pentru vânătoarea de urși. Îmi doresc de atunci să-l public și iată că am reușit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte ““ adică 20 de pagini) și se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt și alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ți asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parțial, dorinței unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parțial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-și va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Cum s-a construit conţinutul Decât o Revistă
Acest post este despre filozofia editorială a Decât o Revistă ““ despre cum s-a născut conținutul, cum a fost strâns și cum a ajuns în forma în care îl găsiți în revistă. Nu acoperă nici pe departe toate deciziile pe care le-am luat; dacă aveți curiozități, vă rog întrebați.
Editorialul îl puteți citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.
CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public țintă definit demografic. Am considerat că pieței îi lipsește o revistă care vorbește oamenilor tineri (atât în vârstă cât și în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie viețile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, știind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante și altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările și tendințele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.
Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile și recognoscibile, care definesc ““ așa neînsemnată cum e ea ““ pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeași revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua școală de iluzionism în aceeași revistă în care vorbim pe larg despre istoria și uzul diacriticelor.
Coperta a fost punctul de pornire și axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puținele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulți o știu și o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste și am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială și cea alternativă ““ acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlnește cu actul artistic al lui Gâlmeanu.
IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire și în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobișnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecție a modului în care trăim azi.
Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experiența mea redacțională, omorâm prea puțin din conținutul pe care îl primim. O revistă curajoasă își asumă rolul dublu de agregator și curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele “crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecției.
Pe scurt despre împărțirea ideilor în secțiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numește FOB (front of the book). Aici intră bucăți mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt și nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, ați fi văzut probabil un mix ceva mai tradițional, cu mai mult accent pe noutăți în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit inițial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viață mai lungă. De obicei, FOB-ul e secțiunea în care revista încearcă se te învețe cum să trăiești mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ți navighezi mai înțelept universul. De aici și numele de Actualizator și împărțirea în secțiuni: Trup, Minte, Spirit și Aptitudini.
Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secțiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăți clasice de opinie ““ cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu ““ găsiți eseuri documentate, o formă destul de rară în publicațiile noastre. Textele despre pufuleți și curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menționez aici și eseul Crinei Moșneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul și povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer și puternic.
Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului ““ și nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le unește e munca de documentare.
Ä‚sta e un moment bun să vorbim puțin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informație, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioși. Nu știm să căutăm. Nu înțelegem la ce folosește. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbești cu cât mai mulți oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citești despre subiect. Să aduni hârțoage. Citite, textele par simple și închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut și editat: e perfect normal să nu-ți placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănțuire. Dar te provoc să aduni și tu îndeajuns de multă informație încât să putem discuta liniștiți despre asamblarea ei.
Gabriela Pițurlea și Ani Sandu au citit cărți despre magie ca să înțeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulți alți magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poți scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede ““ scriitura ține de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toții. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).
EDITARE. important de menționat că pe lângă documentare a existat și multă editare. Jurnaliștii români trebuie să înțeleagă că o revistă funcționează altfel decât un ziar sau o publicație online ““ se rescrie și se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare și curare de care vorbeam.
Textele mijlocii și mari din DoR au trecut prin cel puțin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici șlefuieli. Și când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuție asupra direcției și formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră și ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început și celui mai puternic final etc.
Spontaneitatea și cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare și rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. “Vocea” textelor așișderea. În textul despre Irene și Cristina, secțiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalitățile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secțiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până și-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat față de primul draft.
CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustați fiecare bucățică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcții editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura și scriitura sunt rodul unor decizii conștiente și asumate. Că nu funcționează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experiența pe care o vei avea la răsfoire și lecturare.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Tabu de aprilie – o revistă pe lat
Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numește “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălțime de 230 mm și o lățime de 297 mm.
Ediția de aprile ““ un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei ““ conține un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formația Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la granița dintre robotizare și întoarcere la natură.
Alte lucruri interesante în acest număr:
- “Îngerii din jurul ei”, povestea unei fete care și-a regăsit copilăria și a oamenilor care au ajutat-o.
- Un dosar despre “mica ecologie“. Oamenii din acest dosar și-au sacrificat din confortul propriu, s-au luat la luptă cu statul sau au hotărât să-i îndrume pe alții ca să facă o schimbare în mediul lor. Sunt micii ecologiști care pot produce schimbările mari. (Foto de Cosmin Bumbuț)
- Povestea nespusă a Copacului de Hârtie, unul dintre proiectele responsabile pentru valul eco românesc. Ceea ce e uimitor având în vedere că părea sortit eșecului. (Foto: Roald Aron)
Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Pițurlea.
Veşti despre narativul românesc
La sfârșitul anului trecut, am fost invitat să scriu un text despre jurnalismul narativ în România pentru newsletter-ul de primăvară al International Association for Literary Journalism Studies (IALJS), o asociație de profesori și cercetători din lumea întreagă.
Textul îl puteți găsi atât în newsletterul asociației (aici), cât și în continuare acestui post.
Notă: Articolul Gabrielei la care textul meu face referință – Șaișpe – îl puteți citi aici. Mai multe despre cum a fost făcut (plus jurnal de poveste), aici.
Tabu (Februarie ’09)
Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.
Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:
De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.
““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.
E somnoros și când e somnoros e morocănos.
““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.
““ Nu.
““ Nu vrei să vezi?
““ Nu.
““ Stai acolo pe scări?
““ Da.
Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.
Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.
În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)
Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.
În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.
Trei poveşti de citit în weekend
Cititorul din mine se simte norocos luna asta. Are, în două reviste diferite (Tabu și Esquire), patru din autorii lui preferați. Da, sunt subiectiv. Da, îi cunosc. Da, i-am și editat la un moment dat. Îmi plac pentru că au muncit mult la poveștile astea. Au umblat, au documentat, au întrebat, au schițat, au gândit, au scris, au rescris.
Despre cine vorbim și pe care unde unde îi puteți citi? Iată:
Lavinia Gliga și Georgiana Ilie. Regii mor în picioare. În Tabu. Un text care reconstruiește zilele premierei piesei Lear la Teatrul Bulandra, un spectacol de Andrei Șerban, jucat numai cu femei. Tensiune cât cuprinde. O rară ocazie de a vedea culisele unei piese de teatru.
Gabriela Pițurlea. Mecanica fursecului. În Esquire. Gabriela face portretul lui Dan Tobescu, omul din spatele proiectului Fursecul Mecanic. Despre Fursec s-a scris peste tot. Nimeni n-a trecut însă de: “Ah, faci dulciuri și le dai gratis! Ce drăguț”. Gabriela (care uneori ne spune ce mai citește) s-a dus mult mai departe și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și o comunitate virtuală improbabilă.
Gabriel Dobre. Nevoia lui Horațiu Mălăele. În Esquire. Un portret antrenant al unui om care nu “pozează” pentru media, care face multe pentru că îi plac toate, care vrea “să placă și prostului, și înțeleptului, și bătrânului, și copilului. Să le transmită ceva care să-i facă să iasă mai câștigați din întâlnirea cu el.”
Ce citeÅŸte Gabriela
Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversație; cel puțin o șansă să auziți mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăți de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalism… Taxonomia, dacă-mi permiteți termenul, poate fi obositoare.)
Începând de azi, pe acest blog va scrie și Gabriela Pițurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuși să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ținut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu știa ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenție că se gândește la publicitate. Cred că i-a trecut.
De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire și am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă și mai convingătoare (citiți aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum și despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum crește ca jurnalist, ce descoperă, ce învăță, și – mai presus de toate – ce citește.
— Cristi
Undeva între primul și al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăț să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziție și să fixez viața într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?
M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra și cuvântul “revistă”. Speram că-mi va reda direcția vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrități.
Am aflat, în schimb, că nu e deloc ușor să scrii, că jurnalismul se poate face și altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.
Dar cred că lecția de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obișnuite. Îmi făcusem o listă cu toți acei jurnaliști de care nu mai auzisem până atunci și mă chinuiam să le asociez fețele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să rețin că redactor-șef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan ““ The School ““ este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.
Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul și să-mi întrețin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foștii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Așa că m-am pus pe căutat articole, cărți, emisiuni, și mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, și care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliștilor au încetat să mai fie o problemă.
Până acum nu mi-am împărțit lecturile decât cu puțini oameni, care știam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăța. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.
Voi încerca.
— Gabi
Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)
În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.
Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).
Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.
Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.
Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)