Obsesiile lui Michael Paterniti
Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferați. Și nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinație rară dintre documentare jurnalistică și artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I și II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simțim mici.
Despre editori și o muncă străină majorității celor care poartă acest titlu în România:
I”™ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There”™s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup ““ I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism ““ so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “œYou”™re not interesting. Take the “˜I”™ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who”™s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.
Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:
I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line ““ the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that”™s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.
Despre un posibil fir roșu al textelor lui:
I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids ““ it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don”™t think I was consciously saying, “œI”™ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There”™s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.
Lectură de weekend: Paterniti despre extaz şi mâncare
Duminica trecută mi-am printat vreo 6-7 articole – majoritatea portrete de actrițe – ca să fur ceva inspirație pentru un text pe care urma să-l scriu. Printre ele am strecurat un text ce știam că va fi altceva și l-am lăsat spre mijlocul sesiunii de lectură, când bănuiam că voi avea nevoie de o schimbare de ritm.
Și Michael Paterniti nu m-a dezamăgit. Textul, “He Might Be A Prophet. That, Or The Greatest Chef In The World“, e despre mâncare, dar a-l prezenta așa e a-l jigni.
Paterniti este un scriitor-senzație, cu o capacitate rară de a te implica în textul pe care îl scrie. Profunzimea pe care o imprimă unei călătorii de-a latul Americii cu creierul lui Einstein (serios!) și senzația de neliniște pe care ți-o produce când recreează prăbușirea unui avion sunt dovezile unor aptitudini jurnalistice fenomenale.
Textul pe care l-am citit duminică e din 2001, dar e valabil și azi, pentru că spune povestea unuia dintre cele mai faimoase restaurante din lume – El Bulli – și a bucătarului-artist-nebun care-l conduce. Dar nu e “doar un portret”. Nici “doar un articol de călătorie”. E o încercare de a reda în cuvinte dorința lui Ferran Adriá de a găti și de a te servi într-un mod în care te face fericit.
La El Bulli, se spune, mâncarea – niciodată identificabilă vizual, pentru că Adriá e mai degrabă chimist decât executant de rețete – te poate face să plângi de fericire. Iar Paterniti încearcă să transmită asta în scris. Dacă reușește, să-mi spuneți voi. Eu am rămas cu impresia ca tot ce mănânc e o insultă adusă posibilităților culinare.
Un fragment mic dintr-un text mare (nominalizat în 2002 la un National Magazine Award pentru “profile writing”):
And here’s what it tasted like: It tasted like a first — the first time you dove into an ocean wave or made something good or touched her lips. The first time you jumped from fifty feet, that feeling in the air when you forgot the gorge was beneath you, air and sun rushing, and you kept falling, and you opened your eyes and you were in the bright, underwater lights of a kitchen in Barcelona before an elfin man with hair springing from his head, quail yolk in your belly, and you could think of only two words to say, but you said them at least two times before you stopped yourself.
“Thank you,” you said, laughing. “Thank you.”
Da, am mai scris despre Paterniti.
Recomandare: Michael Paterniti
Pe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparație cu anii de când scrie), într-un zbor de la București la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims și unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbușirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 și a fost finalist pentru un premiu de scriitură.
Nu auzisem de Paterniti până atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundație de referințe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) și apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) și Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.
Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein și nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universității Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ține bucățile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăți mici).
Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viață a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care își caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spațiul și timpul american și o poveste despre spațiu și timp în general (doar vorbim despre Einstein).
Paterniti e nu doar un reporter excelent ci și un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecții – e captivantă și puternică.
Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti și Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească și să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.
Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.
He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”
(…)
I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to ““ what? ““ touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.
Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?
Cele mai bune articole de revistă
E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăților din lista asta și da, te cam dau pe spate. Dacă aveți disponibilitatea să citiți măcar trei bucăți în viitorul apropiat, încercați-le pe astea:
* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.
* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.
* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.
Alte recomandări aici.
PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, așa sunt și astea americane.
10 poveşti pentru vacanţă
Pentru cei care vor să-și petreacă vacanța citind niște jurnalism memorabil, o selecție de 10 texte cu care să vă ocupați serile cel puțin până în prag de Anul Nou:
1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie inițiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.
2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Așa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Și despre Bill Clinton.
3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puști de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.
4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi și nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.
5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.
6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.
7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.
8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viață, moarte și comedie.
9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citește și cine mai plătește pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.
10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre și cine se ocupă de el.
Lectura de weekend (18.04.2008)
Am fost puțin leneș cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situație foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:
* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbușirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.
* Le povesteam ieri cursanților mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poți scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poți scrie în schimb despre un graffer și bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea și criza economică de la sfârșitul aniilor ’90 urmărind un cartof prin lume – din America în Asia. Se numește “The French Fry Connection” și a câștigat un Pulitzer.
* Școala unde am făcut masterul împlinește anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-și scrie o istorie și l-au rugat pe unul dintre experții lor în jurnalism de investigație să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.