La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învăţat în ultimele trei luni. Aveţi mai jos o selecţie din ce mi-au trimis:

PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veţi afla aici.

=====

CE AM ÎNVĂŢAT

* De acum voi scrie numai aşa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.

* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.

* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informaţiei. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.

* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să ştiu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar şi iar la ei şi că nu sunt în stare să fac materialul ca alţi jurnalişti, în 30 de minute.

* Am învăţat câte ceva şi despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.

* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.

* Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text „terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.

* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ţi goleşti creierul de prejudecăţi, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situaţie din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informaţiile, verifici informaţiile, dar nu-ţi dai cu părerea. Sunt mulţi alţii care vor face asta. Foarte important asta.

* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbeşte de un zid şi moare acolo. Credeam asta şi înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.

* Am învăţat să folosesc soluţie de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.

* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândeşte şi acţionează.

* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.

* Nu o să fiu niciodată mulţumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.

* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie şi cu paşi mici.

* Am descoperit…

…. texte care ţin loc de filme şi alte distracţii.
… texte care îţi pot schimba viata şi percepţia asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o şansă.
… că nu-i uşor, dar merită efortul.

Ce au învăţat cursanţii de la sesiunile anterioare, aici.

* Am descoperit puterea carneţelului. În mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanţi, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carneţel? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Şi funcţionează regula: “Le e mai frică de tine decât ţie de ei!”

* Am învăţat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu şi cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învăţat sa scriu mai curat.

* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.

* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvenţe cât mai mici (ideal). În loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine ţi-a telefonat?”, “Ce ţi-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.

* Cititorii pot funcţiona ca nişte detectoare de minciuni – simt când acoperi lipsa de informaţie sau de coerenţă cu artificii de stil.

* Am învăţat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.

* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Şi sunt foarte multe lucruri de învăţat dacă citeşti ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu ştiu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.

Când am terminat „concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili şi nu fac zgomot în text. Alţii sunt stridenţi. Alţii zguduie cititorul prin prezenţă. Trebuie să ne găsim vocea şi să învăţăm să o stăpânim şi s-o folosim în favoarea poveştilor pe care vrem să le spunem.

E una din cele mai bune lecţii pe care le-am primit vreodată şi una din cele mai personale experienţe pe care le-am trăit într-un mediu academic.

De la Berkley Hudson, profesorul care ne-a adus instrumente, am învăţat două lucruri esenţiale despre scris şi cum îi înveţi pe alţii să se apropie de jurnalism narativ:

1. Comunitatea celor care fac acelaşi lucru ca mine e grupul meu de sprijin. Cine altcineva ar înţelege căutarea unei voci? A scenei perfecte de deschidere? A modalităţii de-a convinge omul despre care scriu să mă lase în viaţa lui?

2. Autosuficienţa e letală. Berkley s-a poziţionat de la prima întâlnire pe o poziţie egală cu noi. El scrie. Învaţă în continuare despre scris. Simte că nu ştie ce face şi bâjbâie de fiecare dată după răspunsuri. Şi nu ne predă. Eventual ne ghidează, folosind în avantajul nostru, al tuturor, realitatea experienţei mai bogate pe care o are.

Spun povestea asta ca să explic că fac la fel cu cursanţii mei. Nu le „predau”, pentru că sunt doar puţin mai avansat decât ei. Şi mă încăpăţânez să creez această legătură emoţională între cei prezenţi. O legătură emoţională care să-i facă să realizeze că nu sunt singuri şi că obstacolele pe care le întâlnesc trebuie împărtăşite pentru că există posibilitatea ca unul dintre colegi să fi găsit deja o soluţie. De multe ori, asta transformă întâlnirea într-o sesiune de terapie jurnalistică.

S-a întâmplat sâmbătă, când am început atelierul de depanat idei şi texte. Participanţii abia se aşezaseră când i-am rugat să scrie timp de 10 minute despre fricile/temerile lor legate de acest tip de jurnalism. Am scris odată cu ei.

Primul lucru pe care l-am aşternut pe foaie e conţinut în cele de mai sus: „mi-e frică: că n-am nimic să vă spun”. Am adăugat:
- că nu petrec îndeajuns de mult timp pe teren;
- că nu execut destule idei şi le las să moară ca fişiere în carneţel sau idei în carneţel;
- că ajung la „locul faptei” şi nu notez ce trebuie. Am fost la repetiţiile unei piese de teatru şi simt că nu am scris nimic. Ca n-am înţeles nimic. Ca n-am notat detaliile importante.
- că nu ştiu să gestionez momentul dintre terminarea documentării şi interviurilor şi cel în care mă apuc de scris;
- că şlefuiesc ca un tâmplar orb: pe pipăite. Că nu mă înţeleg îndeajuns de bine cu limba ca să o controlez;
- că poate aş fi mai de folos (şi mai competent) ca editor decât ca reporter/scriitor.

Da, e un exerciţiu de vulnerabilitate şi expunere şi am vrut să-l fac nu doar ca să stabilim similaritatea dintre noi, ci să înţelegem puţin din ce le cerem oamenilor despre care scriem. Le cerem să ne explice lucruri intime despre ce fac, DE CE FAC CE FAC, ce cred, ce îi motivează, supără, bucură, întristează etc.

Mi-ar fi plăcut să pot împărtăşi exact temerile fiecărui participant, dar foile de hârtie – aşa cum le-au scris ei – au rămas în posesia lor. Am doar o listă sumară, pe care o redau mai jos. Ordinea e aleatorie.

Mi-e teamă:
- că nu citesc suficient;
- de cei care mă vor citi;
- să intervievez şi să scriu despre oamenii cunoscuţi;
- că n-am o voce;
- că n-are cine să mă editeze;
- că voi abandona;
- de dinamica cu subiecţii mei;
- de cum structurez povestea;
- că voi trişa ca să obţin ce vreau;
- să rescriu;
- de eşec;
- de primul telefon;
- că nu am timp;
- că povestea se va schimba şi eu mă voi încăpăţâna să nu văd asta;
- că pierd ideea când scriu;
- că nu ştiu să-mi transform notiţele într-o poveste;
- de cum găsesc idei;
- de scris.

A scrie, i-am provocat, e:
- un proces;
- a citi;
- a gândi;
- a rescrie;
- a renunţa la ideea că muzele te vor inspira;
- a greşi.

Iată ce au avut de spus cei care au trecut prin cursul de vară:

* Am descoperit şi m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspiraţie, e, într-adevăr, un meşteşug. Ăsta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum ştiu că scriitura nu e a „oamenilor aleşi“ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.

* Consider că am dobândit rigurozitate. Am înţeles că nu se rezumă totul la fler, talent, noroc, inspiraţie etc. şi că succesul stă de fapt în munca enormă pe care trebuie să o depui în documentare, planificare şi scriere. Am dobândit mai multă atenţie la detalii, am învăţat să ascult mai bine, să recitesc un text cu voce tare până când sună cât mai cursiv, cât mai muzical. Pe scurt cel mai important lucru pe care l-am învăţat este faptul că întotdeauna se poate “şi mai bine” şi că trebuie să îţi impui nişte standarde realiste dar suficient de ridicate încât să te provoace să îţi depăşeşti limitele şi să munceşti cu adevărat la un text.

* Povestea e o construcţie pentru care ridici fiecare cărămidă şi mesteci mortar, cauţi cea mai bună combinaţie doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câţi mai mulţi curioşi, îi plimbi, le arăţi confortul, le arăţi zonele de joacă, le arăţi cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei şi apoi îi conduci spre ieşire sperând că au sufletul la gură.

* Am învăţat că a scrie un text bun înseamnă a re-scrie ceea ce ai scris, având în minte cititorul, ceea ce îşi doreşte el şi modul în care percepe textul. A urmat apoi lecţia despre documentare, despre ceea ce înseamnă interviul şi despre importanţa obţinerii cât mai multor informaţii despre persoana pe care o ai în faţă, pentru a putea reda apoi o imagine reală.

* Am învăţat despre cât de greu este să faci oamenii să vorbească despre lucruri cu adevărat importante. Am învăţat că orice etapă de scriere parcursă în fugă se reflectă în text. E nevoie de timp, de răbdare, de concentrare, de perseverenţă pentru a crea un text valoros.

* Mi-a plăcut faza cu feedback de la colegi: m-a distrat şi mi-am îndeplinit dorinţa să citesc şi textele celorlalţi.

* Poate să sune melodramatic sau numai bun de un scenariu de film categorie B dar cel mai valoros lucru pe care l-am primit de la curs este încrederea. De acolo vine determinarea necesară abordării unui asemenea stil de jurnalism. Tot un lucru important este faptul că am conştientizat cât de mult este de muncă şi cât de important este să fie totul cât mai bine planificat. Nu mă aşteptam în nici un caz la story-board-uri, fişe, zeci de ore de înregistrări, poze, filme, etc. Privit din exterior totul părea foarte simplu. Acum pare îngrozitor şi în acelaşi timp minunat de complicat.

*Am aflat cum funcţionez eu atunci când scriu. Care îmi sunt punctele slabe şi unde stau lucrurile mai bine. Până înainte de curs, puteam să intuiesc, dar acum lucrurile sunt clare. A fost bine şi să văd câte dintre probleme sunt numai ale mele şi câte sunt cele cu care ne confruntăm cu toţii.

* Am să insist exact pe aceea parte pe care o ignoram înainte să fiu la curs – documentarea şi organizarea. Am înţeles cât de esenţiale sunt încât am să uit pentru moment de faptul că în trecut aş fi preferat să-mi cizelez cuvintele decât ceea ce se află în spatele lor.

* Am învăţat că poveştile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.

Găsiţi aici mai multe “lecţii” de la cursurile anterioare.

Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.

* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.

În curând veţi citi şi câteva dintre eseurile lor personale.

* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleaşi probleme şi că putem învăţa din obstacolele altora.

* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii şi vezi cum textul se modelează.

* Partea de research e baza articolului. Mă aşteptam ca ea să pălească în faţa lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunţită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.

* Am învăţat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ţie ţi se pare că textul curge. Pentru cel care citeşte, ce ai scris poate fi foarte complicat.

* Nu te da de ceasul morţii dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie şi a regândi permanent informaţia.

* Am învăţat că există poveşti în absolut toate lucrurile şi evenimentele de lânga noi. Am învăţat că e uşor să le vedem şi mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, aşa cum o faci cu o ştire, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.

* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.

* Am învăţat că există o salvare. Am învăţat că pot să plec mâine de unde lucrez şi să fiu fericit. Şi că pot învăţa să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.

Poate pe viitor voi reuşi să duc un curs folosindu-mă mai bine de experienţa mea ca făcător de astfel de texte, şi poate şi mai în viitor voi reuşi să mă folosesc mai bine de pedagogie ca să transmit ce-mi doream. Dar “feeling”-ul rămâne esenţial.

Eu am sperat că pot convinge cursanţii de trei lucruri:

• poveştile sunt universale şi importante. Chiar dacă ele nu schimbă lumea, pot schimba lumea ta.
• a scrie e un proces. Producerea unui text nu e rezultatul unei fulgerări de geniu ci un proces format din părţi distincte, fiecare cu problemele şi dificultăţile ei.
• a scrie e a rescrie. Un text nu e gata doar pentru că ai ajuns la ultimul punct. Ăla e doar primul draft.

Citind ultima temă, care e un şir de “ce-am învăţat”, mi-am dat seamă că de azi mişună pe străzi încă 14 oameni care îţi pot spune cât de cât cum e treaba cu jurnalismul narativ, de ce e puternic, de ce merită să-l scriem şi te pot direcţiona către locuri în care îl poţi citi.

Vreau să împărtăşesc o compilaţie din aceste “ce-am învăţat” pentru că oferă o serie de lecţii folositoare. Eu am furat 1-2 idei din fiecare temă şi le-am ordonat în 10 categorii ca să fie mai clar în câte faze din proces a punctat cursul:

• poveştile sunt universale
• a scrie e a citi
• încredere
• avem probleme similare
• feedback
• a scrie e a rescrie
• disciplină şi diagnostic
• tehnică
• feeling: e bine
• sugestii şi minusuri

Citiţi mai departe pentru a afla lecţiile din fiecare categorie.

1. POVEŞTILE SUNT UNIVERSALE
- Am învăţat că povestea ta e povestea multora, spartă şi împrăştiată în bucăţele de viaţă care construiesc mereu un alt puzzle. Când vezi că piesele se unesc, că imaginea prinde formă, poţi să şi plângi. Unii au plâns, nu? Aştept şi eu momentul.
- În multe dintre ideile celor din jur te poţi regăsi şi tu cu o poveste asemănătoare. Unele din momentele care mi-au plăcut cel mai mult la acest curs au fost cele în care pitch-ul unui coleg ne punea pe fiecare în postura de a-şi aduce aminte de alte situaţii similare trăite personal.

2. A SCRIE E A CITI
- Modele. Sunt ceea ce nu aveam şi nu ştiam unde sǎ caut. Kurson, Chivers, Junod. De la ei porneşte tot ce mai lipsea: idei, documentare, structură, inspiraţie, curaj, curiozitate, minte deschisǎ, rǎbdare, satisfacţie. Şi rewind. Nu poţi face jurnalism narativ fǎrǎ sǎ ai o cultură minimalǎ în acest sens.

3. ÎNCREDERE
- Nu ştiu cum eşti tu sau restul cursanţilor, dar cel mai important lucru pe care l-am dobândit la cursul de JN este încrederea de care aveam nevoie şi asta pentru mine e mult.
- Lecţia 3 ai ţinut-o săptămâna trecută când ne-ai pus să scriem timp de 5 minute. Nu m-am gândit până acum la asta. Întotdeauna marea mea frică a fost că ce scriu eu e greşit şi că un paragraf este ceva foarte important şi serios şi eu nu am dreptul să-l scriu. Mă gândesc prea mult înainte să scriu. Am văzut acum că e mai bine să scri şi apoi cu textul ăla imperfect poţi să faci ce vrei, să mai tai, să mai adaugi. E ca un punct de plecare.
- Am învăţat câte ceva despre mine: că îmi plac textele de acest gen; că pot scrie diferit dacă privesc povestea diferit; că îmi e mai greu să scriu despre mine; că e bine sa pui întrebări curajoase la interviuri – poţi primi răspunsuri pe măsură.
- Mă simt mai sigură pe mine atunci când scriu un anumit lucru către cineva. Aveam o mare frică pentru activitatea aceasta. Acum ştiu, că atunci când greşesc în scris, pot să rescriu. Am prins curaj „să greşesc” şi aştern gânduri care erau în sertăraşele minţii.

4. AVEM PROBLEME SIMILARE
- Faptul că am putut să vorbesc despre ceea ce lucram m-a ajutat să îmi pun ordine în gânduri.
- Mişcarea cu echipele nu a prea mers, dar eu am certitudinea cǎ de fapt nici nu era nevoie de ea. Am reuşit, fǎrǎ sǎ încercǎm, sǎ formăm un colectiv în care era şi ESTE imposibil sǎ nu te simţi în siguranţă cu ideile şi cu pǎrerile tale. Pentru prima datǎ, am vǎzut cum este sǎ fiu înconjuratǎ numai de oameni care vor sǎ meargă în aceeaşi direcţie ca mine, şi faptul cǎ ei sunt deja cu mult înaintea mea nu a fǎcut decât sǎ mǎ stimuleze.
- E bine/plăcut să vezi că şi alţii s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi tine, când au lucrat la un material. S-au pierdut în prea multe informaţii. Au „uitat” de ce au început să scrie un anumit text, nu li se mai pare relevant ce vor să spună cu respectiva poveste sau, pur şi simplu, sursa nu a mai vrut sa coopereze.

5. FEEDBACK
- Când am început cursul am avut un singur lucru clar în minte: că am sa fiu deschisă informaţiilor şi comportamentelor noi. Aşa că, în timp, m-am obişnuit şi cu tipul de feedback pe care îl dai. Nu e nimic greşit în el doar că, spre deosebire de restul feedback-urilor care mi s-au dat vreodată tu foloseşti cuvinte ca „fenomenal”, „foarte bine” şi „minunat”. La început m-am gândit că ori scriu eu bine – ceea ce evident era o prostie şi am exclus-o din start, ori râzi de mine – ceea ce era posibil dar sper că nu era adevărat, ori că ăsta e tipul de feedback pe care în mod normal, într-un colectiv şi o societate normală ar trebui să îl primim.

6. A SCRIE E A RESCRIE
- Revelaţia că a scrie este a rescrie şi că, dacă tragi de tine (sau o face altcineva with the right tools), poţi produce scriituri valoroase, care exprimă exact ce şi cât trebuie şi care arată cu adevărat ce fruct fain poate ieşi dintr-un sâmbure de talent şi ceva mai multă muncă în jurul lui.
- Importanţa rescrierii, a detaşării de text pentru rafinarea poveştii. E ceva ce nu reuşeam să fac până acum. Probabil că o doză de orgoliu combinată cu ceva neştiinţă mă făceau să cred că ce am scris prima dată e suficient. Ce am învăţat aici e că prima variantă a unui text e suficientă doar pentru autorul său, dar nu şi pentru viitorii cititorii ai acelui text.

7. DIAGNOSTIC ŞI DISCIPLINĂ
- Am învăţat multe la acest curs dar nu reuşesc niciodată să punctez un lucru, nu răspund niciodată la întrebarea „de ce scriu despre …acum?” Deci după ce îmi voi răspunde de fiecare dată la întrebarea asta, voi putea sa bombardez toate redacţiile cu articolele mele.
- E mai bine să ai un surplus de informaţie, decât goluri semnificative în povestea ta.
- Am învăţat să fiu ordonat. Am un carnet în care-mi notez toate ideile. Mi-am rearanjat toate folderele în toate calculatoarele pe care le folosesc (acasă, job 1, redacţie).
- Notiţele pe care le iei în timpul unui interviu nu trebuie sǎ coincidǎ cu ceea ce înregistrează reportofonul, ci sǎ completeze, sǎ surprindǎ ceea ce nu ţine de auz, ci de celelalte simţuri. Numai aşa vei obţine nu o conversaţie, ci o poveste. Incǎ am mult de lucru din punctul ǎsta de vedere.

8. TEHNICĂ
- Drumul prin text trebuie presărat cu elemente-surpriză, care îl vor duce pe cititor mai departe.
- Keep it simple stupid.
- Care e cel mai important lucru pe care l-am dobândit? Cred că acea mică, dar extrem de importantă propoziţie: „Show, don’t tell”, pe care o consider învăţătura de căpătâi de la acest curs şi care mă va ghida cu siguranţă în ceea ce voi scrie de acum înainte.

9. FEELING: E BINE
- O să încerc să păstrez feelingul cu care plec în fiecare miercuri de la curs.
- ,,Meseria” asta de writer îţi oferǎ nişte privilegii şi satisfacţii care, deşi te consumǎ teribil, nu se comparǎ cu nimic altceva. Iţi permite sǎ intri în casele oamenilor şi sǎ îi întrebi copilǎreşte de unde au ceştile de cafea, sǎ citeşti înnebunitor de mult în faza de documentare, într-atât încât îţi este imposibil sǎ te plafonezi, te transformǎ într-un news junkie, te fac sǎ redescoperi cuvintele, sǎ explorezi senzaţiile, sǎ fii într-o permanentǎ cǎutare ce te ajutǎ în primul rând sǎ te gǎseşti pe tine.

10. SUGESTII ŞI MINUSURI
- Mai multe exerciţii de scriere şi de lucru în grup. Cred că asta ar facilita formarea echipelor.
- La fiecare oră câte un cursant să fie cel care predă.
- La secțiunea „nu prea bine” pun sfertul de oră dedicat săptămânal ascultării unor piese și confesiuni. Consider că nu suntem ceea ce ascultăm, citim, scriem sau mâncăm. Am observat cum pe parcurs exerciţiul a intrat în hibernare. Ar trebui să înțelegem că un grup nu poate fi intim. Ne-au legat task-urile săptămânale, feed-back-urile încrucişate și poveştile de curs.
- Cred că uneori încerci să fii prea politically correct (sau poate aberez eu) sau prea echidistant faţă de anumite lucruri, iar genul meu de persoană (care o mai fi şi ăla?) e mai degrabă convinsă de cineva cu păreri sigure, care nu încearcă să „please everybody” (there is no such thing).