Unua dintre lecţiile cele mai importante – nu ştii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui nişte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Ţin minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveşti, cu Cristina Bazavan şi Cristi Lupşa. Lupşa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficţiune), eu în calitate de carne de tun. Ştiam cam ce s-a scris în presă în 2007 şi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat. A ţinut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacţiuni cu ea. Vorbisem şi cu directorul Protecţiei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricţii: fără nume şi fără fotografii în care să i se vadă faţa. Aveam aşadar un personaj principal fără nume real şi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puţin un an. Trebuiau adunate şi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei şi informaţii oficiale – de la Poliţie, de la Protecţia Copilului.

Mă simţeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt şi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficţionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – şi revelaţii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea şi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Aşa că trecutul a devenit din ce în ce mai puţin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluţia vieţii ei şi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forţele acestor oameni întru binele Corinei, dar şi câte puţin din poveştile lor. Am descoperit satul, oamenii de la şcoală, părinţii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ştiut mai bine şi că nu trebuie tranşat totul în alb şi negru, oameni buni şi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus şi informaţii oficiale. La Poliţia din Zorleni, comuna de care aparţine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliţia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aşteptare după aprobări.) S-au mai adunat şi rapoarte ale Protecţiei Copilului, fişe medicale, declaraţii date la Poliţie. Totul completat cu telefoane şi mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzaţie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc şi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai ţin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puţin curăţate, sortate şi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale şi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Şi aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uşor să mă ţin, necesitând jonglerii cu pronume şi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor şi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Aşa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie şi de a mea. N-am vrut să apar în text şi m-am străduit să mă ocolesc chiar şi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald şi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni şi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoţionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoţesc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am ţinut de mână pe potecile îngheţate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ţinându-ne în braţe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcţionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită şi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaşca de copii, cu Esmeralda, Cristina şi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaţa şi pizza seara. Nu aş fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveşti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacţionând cu părinţii, cu vecinii, cu bunica şi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteţi citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-şi spună păsul, am coborât-o pe Corina la şosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-şi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maşină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aşa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin şi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, şi-au comparat telefoanele şi… Şi nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am şters agonia de la casa buncii, textul de termina aşa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puţin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graţie. Deşi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc şi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înţelesuri care sunau bine dar nu-şi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieţuit unei propoziţii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc şi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eşti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deşi ne îndrăgostiserăm toţi de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului şi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataşat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum şi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroş anumite tuşe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un şablon nedrept. A contat să fie totul corect şi conform realităţii şi am încercat să păstrez o poziţie cât mai obiectivă (când Lupşa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simţit confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraţie faţă de acele vieţi.

Ce vedeţi mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veştile sunt bune. Toate textele menţionate aici conţin elemente de narativ.

Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniţei Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenţia asupra textului în sine – o poveste simplă şi eficientă ce are loc în sufrageria ei -, şi asupra celor trei bucăţi extinse de dialog dintre Romaniţa şi fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:

De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porţia de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat şi cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă şi se uită în jos, cu ochii albaştri încă somnoroşi. Romaniţa sare de pe canapea.

– Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.

E somnoros şi când e somnoros e morocănos.

– Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte şi latră.

– Nu.

– Nu vrei să vezi?

– Nu.

– Stai acolo pe scări?

– Da.

Nu scot în evidenţă dialogul pentru conţinut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversaţia cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.

Walt Harrington spune că “e sărutul morţii pentru orice doreşte să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind uşurele”, nimic mai mult decât nişte pastiluţe de “interes uman”. Ăsta ar fi pornirea instinctuală a unui om de ştiri şi probabil asta ar fi şi prima reacţie la întâlnirea unei colecţii de poveşti de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toţii şi nu ne vom plictisi niciodată de poveşti din “banalul” vieţii.

În dosarul din acest număr sunt cinci poveşti despre gesturi din iubire, toate documentate serios şi scrise dinamic, în mai puţin de 1.000 de cuvinte. Citiţi printre altele despre cum i-a spus Ionuţ “La Mulţi Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horaţiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi şi despre cum a spart Mircea un spaţiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuţ.)

Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veţi vedea de acum încolo în Tabu (l-aţi văzut şi în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Şerban). În acest număr, Gabriela Piţurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureştene. (Fotografiile îi aparţin lui Andrei Pungovschi). Maria ştie că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicaţi capul din pământ data viitoare când treceţi pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureştene. De şapte ani e singură.

În 2001 echipa se redusese la două graficiene şi un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula – până şi beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a ţipat la poliţistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar poliţistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât uşa, care avea mereu un creion în mână şi făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziţie-capră, de l-a sunat directorul şi i-a zis „Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină şi a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reşou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reuşeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: „Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat şi Stela.

Citiţi la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.

==================================
RĂMAS BUN COPILĂRIE

De Mihaela Enache
==================================

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravieţuit copiilor de ţigani care urlă în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză şi tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o braserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi „acasă” de o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Dar eu am în continuare coşmaruri. Îmi visez o frică subconştientă că odată ajunsă acasă nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la Bucureşti. Şi rămân blocată în oraşul din care am vrut atât de tare să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată. Sau, cum a spus şi Sadoveanu la vremea lui: „Locul în care nu se întâmplă nimic…“

Ăsta e Fălticeniul în care mi-au crescut ambiţiile pe care tata a încercat să le strunească spre realizări măreţe. Spre „cineva-ul“ care eu încă trebuie să devin. Aici sunt străzile mereu denivelate pe care acum păşesc timid şi străină, bolovanul din faţa blocului vecin, pe care am pierdut zile şi nopţi cu Ela analizând băieţii care treceau prin faţa noastră. Aici e bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă şi pe care mă zbânţuiam ca o maimuţă. Aici e cutia poştală prin găurile căreia încă mă uit: „vreo scrisoare?“ Dar cine să ne trimită răvaşe decât firmele de utilităţi, sub forma facturilor multicolore. Aici, după ce bag cheia în uşă, mă întâmpină bucuria şi îmbrăţişarea prelungă a mamei: «Care-i hoţ acolo?». Numai ea singură a rămas să însufleţească casa. Toate au rămas cum le ştiu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul tatei înconjurat de îngeraşi cu aripi din pene, grădiniţa zoologică cu animale din pluş cocoţată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărţile de poveşti, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea parte din mine, aşa cum au fost cândva?

Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră-mii. Când ea a intrat la facultate, eu eram abia boboc de liceu. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit mai mult decât prin amintiri şi dialoguri imaginare. Dacă nu mi-ar fi luat pământul de sub picioare la 18 ani. Era mândru c-a scăpat de minori, iar eu nerăbdătoare să termin clasa a 12-a, să intru la facultate şi să-i arăt că pot. Acum s-ar fi lăudat că fetele lui sunt singurele licenţiate din familie. Şi l-am fi regăsit preocupat de rânduirea vieţilor noastre. Aşa cum era candva…

Mama se apucă şi-mi face plăcinte. Mă uit pe geam la casele din depărtare. Plouă mărunt. Aproape c-a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Şi, odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belşugul de altădată, pe care l-am ştiut dintotdeauna. Pe când mergeam toţi patru cu noaptea în cap la ţară, înarmaţi cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.

Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când rămân închisă în palate de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în ţărâna proaspăt scornită şi mirosul sacilor prăfuiţi legaţi cu sârmă. Toate năzbâtiile şi toate divergenţele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneşă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viaţa mea, singura versiune de viaţă pe care o ştiam.

Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă şi fără drept de apel. Bostanii erau mari şi grei, eu mică şi visătoare. Şi trebuia să-i culeg de pe întreg peticul de pământ: jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Apoi să-i duc până la căruţă. Sau până lângă sacii cu cartofi. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriaşă şi portocalie ce aştepta sfioasă.

„Tataaaaaaa!“ strigam eu. „Unde e bărdiţa?“

„Nu ştiu, întreabă pe bunicu’“.

„Bunicuuuuuuuuu’!! Unde eşti, bunicu’? Ah, în şură? A muls maica vaca? Tataie, unde e bărdiţa? Aa, după şandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie“.

Îmi plăcea cu bărdiţa. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar şi mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălţimea umerilor şi apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ. E o adevărată simfonie scârţâitul bostanului bine copt când se crapă. Şi apoi dai de greţosul miez şi mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai uşor de ales. Spărgeam bostani până se umplea castron cu sâmburi.

„Mamaaaaaa!!”, strigam eu. „Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!“

Dacă cineva ar putea închide într-un parfum mirosul seminţelor proaspăt culese şi coapte în rolă, la foc de lemne, m-ar face fericită. L-aş pulveriza în aer ori de câte ori mi se face dor de singurul acasă pe care îl ştiu. Seara ne adunam pe lângă sobă, la ronţăit sâmburi şi stat la taclale. Mai povestea bunicu’ ceva din tinereţe, mai îl sfădea bunica. Noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioşi, mai sănătoşi şi mai îndestulaţi oameni de pe pământ. Înainte de culcare ne dregeam cu o cană de lapte abia muls şi abia fiert. Până la venirea lu’ nea Ene poveştile erau spuse de flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Îmi amintesc cât de mare m-am simţit când mi s-a dat şi mie o secere să tai păpuşoi. După ce se strângeau toţi grămadă de pe deal şi se adunau sub formă de căpiţe în grădina de lângă casă, se adunau băncuţele de prin ogradă şi se puneau în cerc, suficient distanţate una de alta. Se aducea şi tărăboanţa şi tot atâtea găleţi ruginite. Ne îmbrăcam fiecare cu câte o bondiţă, după vârstă şi constituţie, si uite aşa se însufleţea şi cea mai ploiasă şi mohorâtă zi. Ne apucam de deşfăcat păpuşoii. Mai venea Moş Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri şi năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, făcea o mămăligă maaare pe care „o mânca puiul“. Puiul gătit cu smântână de care eu nu m-am mai săturat nici până azi. Şi uite aşa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.

În locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe…

Anul ăsta n-a mai pus nimeni în pământ. Bunicii s-au şubrezit şi ei. Grădinile au rămas goale şi ale nimănui. Noi ne-am împrăştiat în toate zările. Nu ne mai pasă de proviziile pentru iarnă. Ne unim sporadic şi pentru bucăţi scurte de timp. Am rămas doar cu o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Multe s-au dus ca şi cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate.

Bucata asta de viaţă pe care o iubesc, în care aveam totul şi care nu va mai bisa niciodată o ţin strânsă la piept. E copilăria mea. E un acasă ce se destramă. Mâine seară, autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la Bucureşti, unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un „acasă“ şi pe nimeni din acelaşi sânge, dar în care îmi ţes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparţin.

==================================
Un dialog cu Mihaela:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
La început m-am gândit ce vreau să spun despre mine. Apoi, ca de fiecare dată când simt impulsul de a scrie un text, a apărut legătura cu ceea ce mă frământa în acel moment. Vara asta am făcut mai multe drumuri decât de obicei acasă şi am simţit nevoia să pun cap la cap toate stările prin care trec, să le dau un nume şi să le las să se consume. Odată cu textul am realizat că, de fapt, îmi iau Rămas-bun de la copilărie şi că asta e şi ceea ce vreau să transmit, conştientizarea trecerii de la o etapă a vieţii la alta. Că nu mă mai pot agăţa de lumea fără griji în care familia mă proteja şi că trebuie să merg mai departe, să-mi construiesc, eventual, un alt „acasă“.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ţi-a reuşit şi ce nu?
Îmi place tot. De fapt, îmi place pentru că a plăcut şi altora. Eu singură nu aş fi fost în stare să-l clasific: bun sau slab. E scris de mine, dacă aş fi fost nemulţumită de el, nu i-aş fi dat drumul, aş fi scris altceva sau l-aş fi schimbat. Surpriza a fost că mi-au ieşit lucruri pe care nu mi le-am propus. Ştiam că trebuie să am un început şi un sfârşit, dar nu am gândit o strategie să le leg. Mi s-a întâmplat, şi a fost un lucru bun. Nu am rezerve faţă de text. Poate la nivel de propoziţie unele cuvinte se împiedică de altele, dar nimic prea supărător.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu a fost să conştientizez că există o tehnică. Eu am crezut că toate lucrurile astea vin natural, ca o răbufnire. Apoi am înţeles că aşa cum nici în dans nu poţi face orice combinaţie de paşi şi nici în mâncare nu poţi pune oricare 2, 3, 5 ingrediente, există un anumit fel de a tăia textul, există o schiţa care să-l construiască, există întrebări la care trebuie să răspundă. A fost o surpriză să-mi dau seama: „a, într-adevăr, nu aveam nevoie de propoziţia asta.“ Să-l supun tehnicii, asta a fost cel mai greu.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Cu ultimele mici corecturi, mi-am numit al patrulea draft. Pentru mine au fost toate ca nişte paşi dintr-o figură mai amplă. A trebuie să îi fac unul după altul pentru că fiecare rezolva altă problemă. La început am creat textul şi ideea, apoi a trebuie să o lămuresc, să îi dau forţă să se susţină singură, a urmat şlefuirea de colţuri aspre şi o ultimă ştergere de praf şi amprente. Poate la al doilea draft am întârziat mai mult, a trebuit să mă uit la text din toate părţile, să îmi dau seama unde şchiopătează şi ce anume îi trebuie ca să-l repar.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Consider că am deschis o uşă suficient de mare punând în cuvinte povestea asta, cine îl citeşte mă poate vedea în confortul şi intimitatea copilăriei mele. E o invitaţie: hai să-ţi arăt cum am crescut eu, ce făceam când eram mică, ce mă făcea fericită, poate aşa ai să înţelegi omul care sunt acum. Nu a mai rămas nimic ascuns. Ştii că mă certam cu tata, că el nu mai e, că lucram cot la cot cu restul familiei, că acum pământul a rămas necultivat, ştii că mai am jucăriile de pluş şi ştii că mi-e dor de acasă, ştii că, de fapt, sunt departe de acasă. Dacă cineva ar citi textul gândindu-se la mine în mod special şi nu doar ca pe o poveste, aproape că m-aş simţi vulnerabilă.

Ce n-am citit şi n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declaraţii, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieţii ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.

Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.

==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ

De Ana Maria Drăghici
==================================

Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoţionată la gândul că va pedala printre maşinile din Bucureşti, aşa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.

Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Aşa te împrieteneşti cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea şi înţelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurţi, sandale şi rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.

Atelierul de reparaţii era deasupra magazinului propriu zis, iar din tavan şi din pereţi tâşneau triciclete, biciclete, nu lipseau decât poate monociclurile. Muzeul de biciclete atârnate, precum cârnaţii la afumat, era tronat de un domn care se îmbracă în costume de biciclist decoltate şi mulate pe trupul lui umflat de berea care nu îi lipseşte niciodată. El e șeful atelierului şi se ocupă numai de cursiere și alte delicatese, în timp ce băiatul care m-a servit pe mine deja de două ori, preia solicitările de rând. Pe ritmuri de Radio Actualităţi, bicicleta a fost gata în 30 de minute.

Am ieşit în soare şi tata şi-a încercat noua cucerire. Nu se mai urcase pe bicicletă de ani de zile, dar o stăpânea fără probleme. Dacă pentru mine Kenny era prea mare şi butucănos, tata pedala elegant şi cu multă siguranţă. După probă, m-a însoțit pe lângă bicicletă până când drumurile noastre s-au despărţit. Apoi, pe şa, a pornit spre Romană pe lângă marea de maşini de pe bulevard. Am zâmbit, dar satisfacţia că l-am ajutat să devină biciclist a fost dublată de îngrijorare. Nu puteam decât să sper că îşi va găsi ca şi mine, locul într-un trafic în care bicicliştii sunt doar nişte instruşi.

Dacă cei din jurul meu au fost îngrijoraţi când m-am urcat acum doi ani pentru prima dată pe propria bicicletă, n-au arătat-o. Nici măcar când i-am anunţat că vreau să merg cu ea până la serviciu, printre maşini. În copilărie nu am avut bicicletă. Când îi ceream una lui tata, primeam invariabil mingi, cu care mă loveam deseori în faţă. Poate aşa se explică lipsa darurilor potenţial periculoase.

Am învăţat să merg cu bicicleta când eram deja la facultate, pe bicicleta fratelui lui Claudiu, prietenul meu de atunci. S-a întâmplat în parcul Carol, în vacanţa de vară. În lanţul acelei biciclete mi-am tocat complet marginile pantalonilor mei preferaţi. Câteva seri la rând am trecut prin fazele clasice în care Claudiu îmi spunea că mă ţine de bicicletă din spate şi că nu trebuie decât să pedalez cu încredere, până când, după câţiva metri parcurşi, îmi dădeam seama că sunt singură şi că pedalez fără ajutor. De câteva ori am ajuns la lacrimi de ciudă, pentru că nu eram de acord că trebuie să fiu păcălită ca un copil de cinci ani.

După acea vară, nu m-am mai gândit ani buni la bicicletă. O pereche de pantaloni nu era un preţ prea mare pentru ceea ce învăţasem, însă nu eram dispusă să mai risc şi altele.

La un moment dat, am văzut un film în care o casă ardea din temelii. Unii dintre membrii familiei erau prinşi într-una dintre încăperi, şi atunci, singură, una dintre fiice, s-a urcat rapid pe bicicletă şi a adus la fel de rapid ajutoare. Familia a fost salvată. Era un film de serie B. Dar mi-a declanşat o criză personală. Nu ştiu să înot, nu ştiu să conduc o maşină, nu am învăţat nici să merg ca lumea cu bicicleta. N-aş fi de niciun ajutor, chiar dacă aş avea o bicicletă la îndemână. Trebuia să fac ceva.

Prima bicicletă proprie a venit în viaţa mea odată cu Sorina, colega de apartament de atunci. Aşa cum m-am hotărât să mă mut cu ea într-o dimineaţă când ne-am aşezat una lângă alta la birou, iar până seara ne-am găsit apartament, tot aşa mi-am luat şi prima bicicletă, folosind contul ei de pe okazii.ro.
În întâmpinarea fetei cu id-ul madalina_bicicleta a venit şi Sorina, care avea deja bicicletă de doi ani şi trebuia să aibă grijă să nu iau ţeapă. În zece minute aveam bicicleta. Am dat banii, am primit sfaturile: “Să nu te aventuezi cu ea foarte tare, e totuşi un First Bike, chiar dacă e nouă, nu face faţă decât la drumuri uşoare. Mădălina s-a prins că nu eram vreo pricepută. “E tocmai bună pentru dat prin parc, la început”. Mi-a urat succes şi a plecat.

Nu ştiu cum am ajuns acasă, cât am mers pe lânga ea şi cât pe şa. Îmi amintesc că am am botezat-o Albăstrica. Au urmat ieşiri de câteva ori pe săptămână cu bicicleta prin parc. Ai mei erau încântaţi şi că fac mişcare şi că am fost descurcăreaţă şi mi-am luat peste noapte bicicletă. Povestea cu mingiile era de mult apusă. M-am simţit nesigură pe bicicletă, dar am perseverat cu plimbările până când mi-au furat-o, după câteva luni, de pe palierul unde a stat câteva zile legată cu lanţul.

A doua bicicletă, tot de pe okazii.ro, a însemnat şi trecerea la drumurile către Casa Presei, la serviciu. Trecusem la avansaţi, iar în scurt timp mi-am dat seama că îmi trebuie ceva mai uşor şi un brand de încredere. Un iubit nou, pasionat de biciclete, a făcut situaţia mai imperioasă. Nu ştiu cât a contribuit Cosmin la asta, dar acum am o bicicletă Trek, în preţul căreia intră zece biciclete ca Albăstrica şi Kenny.

În drumurile noastre zilnice, eu şi Lilla avem parte de zâmbete şi încurajări peste tot, unele condescendente, altele sincere, altele nedumerite şi urmate de “dar nu ajungi transpirată la serviciu?”. Recent, înainte să plec în vacanţă, un coleg de la departamentul foto, care vorbeşte în fiecare zi de când are maşină nouă numai despre calităţile ei, m-a surprins cu alt subiect.

“Ţi-am văzut bicicleta şi vreau să te întreb de unde ai luat-o. Mă interesează şi pe mine aşa ceva, care să meargă şi pentru mine şi pentru nevastă-mea”.

Mi s-a părut mie că sunt pe zi ce trece tot mai mulţi biciclişti pe stradă, dar faptul că Alex, un bărbat de treizeci şi ceva de ani care sigur împinge acul cântarului peste suta de kilograme, este interesat de mersul cu bicicleta, e venit ca o confirmare.

I-am dat toate informaţiile pe care le am. Nu evit să le povestesc celor care întreabă nici cum am căzut deja de două ori cu Lilla. Trebuie multă atenţie şi determinare să scoţi în fiecare zi bicicleta din casă.

În aceeaşi zi, seara, am băut o ciocolată caldă cu Irina, o prietenă care la rândul ei nu se lipseşte de bicicletă în drumurile zilnice. Nu era cu ea, dar nu am întrebat-o nimic despre bicicleta ei.După ce am schimbat mai multe impresii despre vacanţele pe care le aveam în plan, mi-a spus că, deocamdată, nu mai foloseşte bicicleta decât la plimbările prin parc. Văzuse cu o săptămâna în urmă cum un biciclist a fost lovit mortal de o maşină când se afla la o cotitură pe pista de biciclişti de pe lângă Casa Poporului.

La despărţire, am condus-o pe lângă bicicletă până la cea mai apropiată staţie de metrou. Am urcat în şa. Mi-am dat seama ca îmi e mai teamă ca de obicei, că sunt mai lentă şi mai precaută, organic aproape. Dar era seară şi traficul mai liber, incredibil de plăcut, să te plimbi ore în şir. La un moment dat, am trecut pe lângă sediul unde lucrează tata, aproape de piaţa Romană. Era târziu şi sigur nu mai era acolo. Aş fi vrut să-l sun chiar atunci, să aflu cum a fost ziua lui pe bicicletă. Dar dacă eu în doi ani nu am avut vreun incident major, iar de la un timp, pe nesimţite eu conduc bicicleta, nu ea pe mine, cu siguranţă lucrurile trebuie să stea bine şi pentru tata.

==================================
Un dialog cu Ana Maria:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Iniţial vroiam să mă apuc de alt subiect, numai că nu depindea numai de mine să iasă cum mi-aş fi dorit. Când mi-am dat seama că nu e chip să-l fac pe acela, l-am ales pe ăsta. Mi-a fost la îndemâna, trebuie să recunosc, pentru că era vorba despre ceva trăit recent, care mă preocupa la momentul respectiv.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Important e ca l-am scris cu plăcere. Cel mai greu mi-a fost să ma apuc efectiv de scris. M-am convins greu să deschid un blank şi să-i dau drumul. A fost cumplit, pentru că au trecut zile întregi în care mă apăsa faptul că trebuie să-l scriu, mai ales că eram în vacanţă şi nu mi-a priit stresul ăsta. Dar am preferat să mă chinui aşa o vreme, până când am trecut la treabă. Dacă punem problema altfel, îmi pare rău că nu am reuşit să scriu textul la care mă gândisem iniţial.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cum spuneam, să decid că că a venit momentul în care trebuie să dau drumul la text. După ce m-am apucat, am avut noroc că textul s-a lăsat uşor structurat. Probabil că în zilele acelea de vină, mintea mea lucra la text.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
În afară de cele oficiale, care au fost 4, au mai fost încă 2. Cel mai greu de scris au fost primul şi ultimul, e greu să te convingi că aceea e cea mai bună variantă.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Subiectul eseului, mersul cu biciclea în traficul bucureştean, nu a fost provocator din perspectiva a cât las să se vadă din mine. Îmi pare în schimb rău că nu am am ştiut să scriu textul în aşa fel încât să pot pune în numărul limită de cuvinte, tot ce aş fi vrut să scriu despre subiect.

Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex şi mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge şi mai departe. Dar şi aşa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci şi cel de auto-documentare şi cizelare a înţelesului textului.

Citiţi la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.

==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE

De Andreea Pavel
==================================

E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, şi reuşim, într-un sfârşit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei şi cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem „treburile femeieşti”.

„Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.

„Lasă-te de glume d-astea, că nu ţine!”, i-o retez eu.

„Mami… nu glumesc, pune mâna.”

Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap şi ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 „găuri,” de mărimea unor nuci.

Google-ul este prima sursă pe care îmi vine în gând să o consult. Caut frenetic poze cu afecţiuni care să semene cu a mea. Găsesc „alopecia areată,” o boală autoimună. Sistemul meu imunitar crede că foliculii sunt corpuri străine şi îi omoară. Până acum nu s-a găsit un remediu eficient, pentru că şi cauza este încă un mister.

Deci n-am să mor. Cel puţin nu din cauza asta. Dar ce mă fac dacă rămân cheală? Tata mă încurajează în timp ce se freacă în talpă de tocul uşii de la balcon: “o să fii precum cântăreaţa cheală”. Mama abia se abţine din plâns. Din acest tablou de familie a lipsit, pentru puţin timp, personajul de ale cărui reacţii mă temeam cel mai tare:

„Să nu te întrebi de ce!” imi reproşează Dana, sora mea mai mare. „Atâtea nopţi pierdute, fumul de ţigară pe care îl inhalezi în locurile descreierate unde mergi şi faptul că mănânci numai tâmpenii cred că ţi-au răspuns,” mi-o şi imaginez la celălalt capăt al telefonului, tolănită pe un fotoliu şi în mână cu o carte de tipul „Cum să avem viaţă veşnică.”

„Eşti nebună, lasă-mă!”, îi dau replica furioasă. „Ce treabă are una cu alta, nu auzi că apare la tinerii sănătoşi? Pur şi simplu o ia sistemul imunitar razna, fără o cauză anume. La policlinică, mi-a zis doctoriţa că şi puştiul de 2 ani al prietenei ei a păţit aceeaşi chestie. Ăla ce viaţă destrăbălată mai are, a?”

O sunase mama, să se plângă că fata ei mai mică „e pe moarte”. Dana, (toată lumea îi spuna Dana, deşi ea preferă Daniana) mai mare cu 5 ani şi 3 luni, venea acum să îmi zică: „ţi-am spus eu!”. Le zic să mă lase în pace şi mă închid în cameră.

Am crescut la Corneşti, o mică comună dâmboviţeană. Mama are 4 surori şi un frate, iar verile, gaşca de nepoţi (dacă stau să număr depăşim 20), umplea bătătura bunicii care ne alerga cu un ciomag în mână, încercând să ne pună la treabă. Dana era cea mai mare dintre nepoţii „Ghemuleştilor” (poreclă după care era cunsocută în sat familia mamei) şi încerca mereu să preia comanda când bunica era la sapă. Ne punea să citim, să dormim la prânz sau să ne strângem jucăriile, chiar dacă trebuia să ne fugărească prin porumbul din spatele casei ca să ne convingă.

Dana a fost un copil-exemplu. La grădiniţă, era ordonată şi venea mereu cu jucăriile acasă. În schimb, eu pierdeam mereu câte una, iar casa era un dezastru ori de câte ori rămâneam singură. Din cauza asta, mama îmi spunea că seamăn cu familia din partea tatei, cu „Ciupercanii”.

Sor-mea este brunetă, cu părul creţ, ochii migdalaţi, nasul cârn, buzele late. Când mergeau ai mei cu ea la mare se înnegrea atât de tare, încât toată lumea credea că e negresă. Cum a arătat că are abilităţi de gospodină, mama şi-a zis cu mândrie că este o „Ghemuleasă” veritabilă. Străbunicul din partea tatei era singurul din familia noastră cu ochii verzi, iar eu singura care l-am moştenit. Părul meu şaten stă drept în faţa buclelor negre ale soră-mii.

Până am împlint 19 ani, am împărţit aceeaşi cameră cu Dana. Ne-au luat ai noştri paturi suprapuse când nu am mai suportat. Sor-mea mă tachina mereu, zicându-mi că mă pupă în fiecare noapte, când eu dorm. Am ales patul de jos, mi-e frică de înălţime.

În facultate, Dana se trezea în fiecare zi la 5 dimineaţa să aerisească camera şi să citească din biblie. Nu conta că era vară sau iarnă, ea deschidea larg geamul şi, uneori, mă obliga să ascult pasaje întregi. Îmi spunea că trebui să mă culc înainte de ora 10, că ăla e cel mai bun somn, iar dimineaţa să o folosesc pentru lucruri utile. Discuţiile astea se transformau întotdeauna în certuri violente. Dar am avut şi momente în care îmi dădea şi „altfel” de lecţii de viaţă.

Eram în clasa a cincea, imediat după sfântul Ion, zi onomastică pe care tata o sărbătorea pe atunci cu mare fast. Avea nişte prieteni lăutari, iar el întregea formaţia cântând la flaut. În acel an, tata a primit o sticlă de whisky (Teachers, parcă) de la un Neamţu’, un prieten din America. Venise la set cu un pahar, „d-ăla ca-n filme”, spunea bucuros tata. „Să nu bea nimeni din paharul meu, aţi auzit?”

Tata n-a apucat să se bucure prea mult de pahar. Într-o dimineaţă, m-am dus direct la bucătărie, am pus lapte, 2 gâturi de whisky şi două cuburi de gheaţă în paharul interzis. Făcusem asta la ţară cu o verişoară din Ploieşti şi îmi plăcea mult. Paharul, umplut cu lăcomie, mi-a alunecat şi s-a împrăştiat pe jos, disturbând lectura Danei. Speriată, a dat buzna în bucătărie şi m-a întreabă dacă sunt bine. După-amiază, când a venit momentul confesiunii, Dana s-a dus în faţa tatei şi i-a spus că ea l-a spart.

Cititul bibliei în fiecare zi avea să aibă un punct culminant destul de previzibil, pentru mine. Dana i-a şocat însă pe ai mei când a decis să renunţe la ortodoxie, ca să devină adventistă de ziua a şaptea. Felul în care priveşte Dana religia înseamnă absenţa unei cariere profesionale, supunerea în faţa bărbatului şi păstrarea cu sfinţenie a zilei de sâmbătă, Sabatul, zi consacrată odihnei şi ceremoniilor cultului.

La botez, am fost alături de ea. A venit şi mama. Apoi am mai fost de câteva ori, când Dana a ţinut nişte prezentări în faţa „fraţilor” ei. Au trecut însă ani buni de când nu am mai călcat într-o biserică.

Mai târziu, l-a cunoscut pe cel ce avea să-i fie soţ, într-o tabără adventistă. S-au „luat” 2 ani mai apoi şi am scăpat de patul suprapus, în sfârşit. Acum, aşteaptă cel de-al doilea copil şi este educatoare la o grădiniţă adventistă.

Am devenit adulţi şi fiecare dintre noi şi-a căutat şi găsit fericirea în altceva. Am învăţat multe de la ea şi alături de ea. Prima oară când mi-a zis te iubesc am murit de ruşine. Nu mă simţeam în stare de asemenea sentimente sau nu mă simţeam în stare să le spun. Îi spuneam că vreau să plece, să îmi rămână camera numai pentru mine. Cu toate astea, am simţit un gol imens când camera a rămas goală, majoritatea lucrurilor erau ale ei, cărţile, scrisorile, vederile şi iepuraşul roz, de pluş, primit de la Alexandru, primul ei iubit. De lucrurile astea mă ataşasem, trăiam, fără ca ea să ştie, odată cu ea adolescenţa ei. Am plâns alături de ea, pe ascuns, în baie, când s-a despărţit de Alexandru şi am urât alături de ea fiecare cuvânt al mamei: „lasă mamă, tu trebuie să-nveţi, nu-ţi trebuie prieten acum”.

Anul trecut, de Crăciun, i-am luat Adelicei un cărucior de jucărie şi i-am zis că e de la Moş Crăciun. Dana a intervenit imediat şi i-a spus că nu există Moş Crăciun, că e o prostie. „Să crezi că există Dumnezeu tot o prostie e”, am ţipat la ea nervoasă.

Dana mă cunoaşte foarte bine, deja nu se mai enervează la discuţiile în contradictoriu pe care le avem. Ne-am acceptat una pe alta, dar dacă avem ocazia să ne arătăm dezacordul faţă de viaţa pe care fiecare dintre noi o duce, o facem cu plăcere.

Posibilitatea că voi rămâne fără păr mă îngrozeşte. Dar cel mai tare mă îngrozeşte că Dana poate are dreptate. Poate stilul meu de viaţă este cauza acestor „găuri”. Nu vreau să fiu nevoită să recunosc că am greşit. Cearta pe care am avut-o cu Dana în seara în care am descoperit afecţiunea a fost felul ei de a spune că sfaturile ei m-ar fi ferit de astfel de lucruri.

==================================
Un dialog cu Andreea:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Când am ales subiectul am ţinut cont, în primul rând, de feedback-ul colegilor. Şi a fost, cumva, textul spre care mă îndreptam şi eu. Numai că, după ce m-am decis să scriu despre sor-mea, am trăit nefericitul eveniment în care am descoperit că am rămas fără păr în anumite zone ale scalpului şi a început să mă frământe foarte tare acest lucru. Întâmplarea asta nu a făcut decât să văd mai bine persoanele din jurul meu, familia mea. Am plecat de la o problemă din prezent şi am încercat să brodez în jurul ei o schiţă a copilăriei mele, alături de sora mea.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Îmi place că de fiecare dată când îl citesc, mă emoţionez. Probabil că nu are acelaşi efect şi asupra cititorilor. De fapt, asta e ce nu îmi place. Când l-am scris, la un moment dat, mi-au dat lacrimile, însă nu cred că am reuşit să transmit foarte mult de emoţia mea cititorului. Nu cred că mi-a ieşit finalul şi încă mai are locuri în care pare foarte fragmentat.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Să încerc să îi dau o formă care să curgă cât mai bine. A fost foarte greu, de asemenea, să nu-l urăsc şi să vreau să schimb fiecare cuvânt sau fraza de la locul ei.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris 2 drafturi cu modificări majore şi încă 2 în care mai tot inversam cuvinte, fraze. A fost greu primul draft, pentru că nu ştiam exact cum o să fie, ce vreau să scriu şi care e morala. Pur şi simplu am explodat pe hârtie, astfel încât la al doilea, a fost şi mai greu, pentru ca trabuia să fac curat după primul draft şi să îl structurez, să mă gândesc dacă ce vreau să păstrez duce undeva.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Când faci un eseu personal e foarte uşor te autocenzurezi, ai şansa să fii cum vrei tu să fii. Eu am decis, însă să fiu aşa cum sunt şi tocmai de aceea cred că m-am expus destul de mult prin el. Pentru mine este un fel de eseu-terapie.

Tot Dan şi-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveştile pe care le poţi spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:

Nu cred că aş putea să scriu aşa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporţional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi (de poveşti minunate) şi câteva lichele (alte poveşti minunate). Iar acum aş vrea să-i ţin pe toţi la o distanţă respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potenţiale poveşti minunate.

Citiţi la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.

==================================
MĂRIA SA DRUMUL

De Dan Rădulescu
==================================

A început cu o acceleraţie de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeşului. Au urmat frâne îmbufnate şi ore nesfârşite de şofat într-un dreptunghi imperfect. Învăţam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci şi şase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecţii bruşte şi se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb şi de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.

Pământul bătătorit pe care am învăţat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munţilor. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare şi mirosul pajiştilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfăţat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o maşină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum şi nu destinaţie.

Şi deodată nu a mai fost nevoie să visez. La televizor am văzut drumul perfect, adorat de trei bolizi şi ascuns în inima Alpilor la 2757 de metri altitudine în parcul naţional Stelvio din Italia. Era gata să-mi dăruiască 60 de ace de păr şi 373 de kilometri de relaxare totală. Aşa am trecut de la vise la planuri.

Acum camera mea arată precum un comandament de război. Pe monitoare sunt imagini din satelit ale Elveţiei şi Italiei. Pe jos sunt întinse hărţi enorme ale celor două ţări. Pe pat sunt zeci de foi cu informaţii despre cele mai înalte drumuri din Alpi, trecătorile şi tunelurile lor incredibil de lungi. Acestea au pustiit munţii pentru cei care asemenea mie vor să guste din libertatea unei şosele mai importante decât destinaţia sa. Caut cu mare grijă drumurile ascunse peste tot. Pe lângă trecătoarea Stelvio plănuiesc să mai ajung şi la 2830 de metri şi la 2750 de metri pe gheţarii Ötztal şi Kaunertal în Austria. Aşa că urmăresc cu vârful ascuţit al unui creion firicelele albe care se ghemuiesc în păienjenişul de autostrăzi, sate şi orăşele. Am crezut că sunt uşor de găsit dar GPS-ul le ocoleşte cu încăpăţânare. Într-un final ajung să le alcătuiesc din tot felul de puncte obscure identificate prin coordonate geografice. O foaie plină de cifre este rezultatul muncii mele şi tot ceea ce este palpabil din marea călătorie ce urmează.

De când mi-am luat carnetul, în urmă cu opt ani, am început să conduc fără o destinaţie anume. De la străzile pustii ale Bucureştiului noaptea am ajuns la şoselele părăsite din jur. Primul drum lung ca şofer mi-a dezvăluit miracolul din asfalt şi sudoare al cheilor Bicazului. Au urmat şoselele Transilvaniei şi cam toate trecătorile din Carpaţi. M-am învăţat cu relaxarea pe care o aduc drumurile fără constrângerea unei destinaţii anume. Am mângâiat kilometrii nesfârşiţi de asfalt. Dar nu aflasem adevărul despre magia drumului. Cheia mă aştepta ferecată într-un tunel din inima Alpilor.

Dar până să-i dezleg tainele i-am învăţat lecţiile nescrise. Am aflat de la început că un drum este perfect când este parcurs alături de compania potrivită. Copilotul meu preferat a primit numele de cod Sunshine pentru că asta îmi sugera de fiecare dată când zâmbea. Împreună am explorat o mulţime dintre drumurile superbe ale Ungariei. Am bântuit în jurul lacului Balaton şi am fugit spre un viaduct spectaculos de autostradă doar pentru a sfârşi în cu totul altă ţară. Am urmărit Dunărea până s-a ascuns de noi şi am ajuns pentru prima dată pe o bucată din Autobahn-ul german la 220 de kilometri la oră. Indiferent de viteză am învăţat de la Sunshine să apreciez drumul înainte de apus. Atunci când lumina este perfectă. Am ajuns să conduc ore întregi spre zenit şi să fac mii de fotografii drumurilor mele dragi.

Când mi se face dor de libertate răsfoiesc poze. Am sute de clipe captive. Sunt toate anotimpurile îmbrăcând drumul cu mantia lor – un pod îngheţat pe lângă Snagov, colinele dulci ale împrejurimilor Branului, asfaltul impecabil al drumului spre Sighişoara, gropile înfiorătoare dintre Predeal şi cabana Trei Brazi. Am şi o fotografie favorită. Reuşeşte să prindă într-un singur cadru o pădure austriacă de poveste, un bolid negru cu vopseaua sa metalizată strălucind în razele de soare evadate printre copaci şi un drum din inima munţilor care nu era pe nici o hartă.

Apoi am plecat singur aproape 3000 de kilometri. Învăţasem unele dintre lecţiile drumului perfect şi companie îmi erau un Saab 9-3 negru, muzică selectată atent şi aparatul foto. La intrarea în primul tunel din Alpi pe care-l vedeam vreodată muzica din surdină mi-a atras atenţia cu o melodie clasică pentru drumurile fără destinaţie – Sweet Home Alabama. În tunelul de 8 kilometrii am coborât geamul şi am dat volumul la maxim. M-am bucurat precum un puşti de ecoul magic al monstrului de beton din inima muntelui. Drumul s-a transformat în libertate absolută. Totul a devenit clar în spatele volanului unui bolid suedez superb cu Lynyrd Skynyrd în boxe. Atunci am dezlegat definitiv enigma drumului.

Când mă întorc la planurile de viitor verific dacă totul este pregătit. Am sortat o geantă enormă de CD-uri şi am pus de-o parte directorul meu de muzică pentru drum. Mi-am pregătit aparatul foto, obiectivele şi filtrele. Mi-am luat pe post de copilot pe cel mai bun prieten. Mi-am închiriat cu mare grijă o maşină superbă fără nici un fel de milă faţă de buget. Toate condiţiile par îndeplinite. Acum când tot ce mai aştept este ziua plecării mă mai uit odată pe hărţile care mi-au umplut camera. Ştiu că o să plec spre cel mai frumos drum dar mai ştiu că el nu există cu adevărat.

Am ştiut din totdeauna. Am aflat când bunicul meu m-a învăţat să conduc pe marginea Argeşului. Dar nu am vrut să recunosc când am trecut cu frică printre cheile Bicazului. Eram încă încrezător când am străpuns prima dată Carpaţii pe Valea Oltului. Mai speram că drumul perfect există când am ajuns în vârful Transfăgărăşanului. Ultima fărâmă de speranţă mi-am pierdut-o în cele câteva clipe în care am fost în aer cu maşina după un dâmb enorm luat în viteză prin dealurile Ungariei. M-am liniştit când am străpuns în viteză Alpii şi am înţeles că drumul este pur si simplu libertate. Am înţeles că nu trebuie să ducă neapărat undeva. Am înţeles că viteza este relativă, că muzica de atmosferă are rolul ei, că valorează cineva alături, că lumina apusului este importantă în cromatica drumului şi mi-am dat seama că drumul vindecă absolut orice.

Pe drum libertatea ajunge la destinaţie. Ajung şi visele. Pentru că mai sunt câteva zile până când plec din nou spre măria sa Drumul o să visez încă un pic. Văd deja avionul aterizând la Munchen. Acolo sunt întâmpinat de zâmbetul profesionist al fetei de la compania de închirieri care îmi dă cheile unei maşini superbe. O găsesc în parcarea enormă, îi deschid uşa şi primul lucru pe care îl fac este sa bag CD-ul pregătit de acasă. De data aceasta totul începe cu The Doors şi John Lee Hooker şi al lor “Roadhouse Blues”…

“Keep your eyes on the road
Your hands upon the wheel…”

==================================
Un dialog cu Dan:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Am ales un subiect care să mă acapareze în totalitate. Aşa că am scris despre cea mai mare pasiune a mea – drumul. Am vrut să transmit (pe cât posibil) libertatea deosebită oferită de drumurile care sunt parcurse fără constrângerea unei destinaţii

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Textul are dinamismul pe care-l vroiam dar nu am reuşit să ating toate aspectele care fac din drum o pasiune şi nici nu cred că am reuşit îndeajuns să explic cum a apărut această pasiune.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu mi-a fost să aleg scenele care vor apărea în varianta finală. Apoi cel mai dificil lucru a fost ca aceste scene să reuşească să surprindă esenţialul şi să formeze o poveste închegată în ciuda scenelor care nu au mai ajuns în draftul final.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost 3 drafturi din care două foarte diferite şi unul (cel final) modificat doar la nivelul de finisaje de text.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
În ceea ce priveşte această pasiune nebună pentru drum, cred că am lăsat să se vadă tot. Mi-am asumat integral riscul de a fi privit (citit) ciudat din cauza unui “hobby” atât de atipic şi atât de acaparator.

Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la naşterea textului.

A sosit timpul să aflaţi şi despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoş Bucurenci, care astăzi conduce asociaţia MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poţi vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulţi ştiu de el, mulţi l-au văzut la TV, mulţi l-au citit şi mulţi au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poţi avea încredere în acest om?

Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflaţi citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze şi să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulţi dintre noi va trebui să răspundem.

Sub titlu e şapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.

Dragoş Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunţat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte şi a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune şi copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvaţi Dunărea şi Delta şi a făcut din ea cea mai puternică organizaţie de mediu din ţară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. „Tu eşti pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. „Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociaţie ecologistă care reinventează modul de funcţionare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranşant, nemulţumit, pedant, vanitos, idealist şi hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.

Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă şi schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veţi mai cunoaşte printre alţi pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În acelaşi pachet, veţi putea vedea proiecte realizate de artiştii Iosif Kiraly şi Ciprian Mureşan.

Şi mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) aşa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiţi un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv şi productiv regizor român. În acest text veţi găsi un Nicolaescu neliniştit şi neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptăţit de critică şi de noua generaţie a filmului românesc.

Tot în numărul de octombrie:
-Medeea Marinescu îţi spune 10 lucruri pe care nu le ştii despre femei.
- Ce am învăţat: Justin Capra.
- Brăduţ Ulmanu despre Bucureşti.
- O glumă bună spusă de Daiana Anghel.

* Design: Raymond Bobar.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.

==================================
CITITUL VINDECĂ

De Elena Pătrăţeanu
==================================

La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoşată în bancă cu o carte trântită pe pulpe şi cu un şerveţel gălbui şi zdrenţuit în care îmi suflam naşul roşu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un „Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos şi mă aplecam mai abitir deasupra „Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi şi-a exprimat grav şi direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: „e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de şcoală; unii jucau cărţi, alţii rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.

Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă şcoală, un coleg îşi pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate „Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată şi curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei şi, tuşind ameninţător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: „Semeni cu Rudolf”.

Răceala şi cititul s-au intalnit prima dată cu un an înainte de poreclirea mea. Eram atunci în clasa a IV-a şi transpiram sub o plapumă grea, cu o compresă moale pe frunte şi o antologie de lecturi sprijinită de genunchi. Ardeam la o temperatură pe care mama venea să o verifice cu un termometru care nu-mi promitea decât alte minute irosite cu ochii departe de poveştile mele, căutându-i pe ai ei, asigurând-o că, în ciuda celor 39 de grade, mă simt bine. Calm, tata mă admonesta uşor: „Ia uite ce face în loc să doarmă.” Zvâcneam sub plapuma de plumb, scuturată de friguri, transpiram şi… citeam. Şi mă simţeam bine. Cartea mă vindeca. Povestea din ea era medicamentul contra răcelii. A doua zi am fost ca nouă.

La 20 de ani înca răcesc şi înca mai citesc şi înca mai cred că unele cărţi, deschise atunci când iţi ceri dreptul la singurătate, sunt terapie curată; un fel de „cartea potrivită la momentul potrivit”.

Aşa s-a întâmplat şi când Ştefan s-a întâlnit cu mine, într-o seară înăbuşitoare după o zi de vară cu ploi mocăneşti. Am crezut că va fi la fel ca şi până atunci: ne vom plimba, iar eu voi desena cercuri cu inelarul în căuşul palmei lui în timp ce mă va ţine de mână. Ne-am oprit pe o bancă cu vedere la zidul de ciment al cimitirului dintr-un parc ud, plin de băltoace. Şi-a aprins o ţigară şi, după ce a suflat un fum gros, prevestitor, mi-a spus: „Trebuie să ne despărţim”.

El urma să plece la facultate în Bucureşti, eu aveam să rămân în Oneşti, prinsă cu clasa a 12-a, bacalaureatul şi admiterea. A vrut să mă ia de mână, dar m-am ridicat în picioare şi m-am îndepărtat, călcând apăsat şi alunecând în sandalele care împrăştiau apa din bălţi. Mi-a strigat să nu îi întorc spatele.

Când am ajuns acasă, am scanat biblioteca şi am luat prima carte pe care mi s-a oprit privirea: „În căutarea timpului pierdut”. Eram convinsă ca mă va lecui, că a doua zi nu voi mai simţi cum inima mi se strânge de parcă ar fi o bucată de plastilină în mâinile unui copil. Aşa era normal, aşa eram obişnuită. Şi am început să citesc. M-am trezit a doua zi dimineaţă cu cartea sub burtă şi cu apeluri pierdute.

„Există în viaţa noastră clipe care nu numai că merită să le cumperi cu tot ce ai pe lume, dar care sunt atât de încărcate de emoţie, încât devin infinite şi atemporale”- un citat însemnat pe a doua pagină a unui caiet studenţesc plin cu astfel de fragmente din cărţile care mi-au trecut prin mână. E din „Clubul putregaiurilor” a lui Jonathan Coe.

O citeam într-o primăvară pe balcon, cu soarele bătându-mi în creştet şi picioarele urcate pe pervazul ferestrei. Mă dezlipisem de integrale şi funcţii şi mă topeam de fericire că am prins un moment liber. Am auzit uşa de la intrare, semn că tată venise acasă, şi am alergat în bucătărie că să-mi bag nasul în sacoşa lui cu ziare şi covrigi calzi.

Tata stătea la masă, cu capul afundat în palmele mâinilor lui aspre. În sacoşă nu erau covrigi. Mama m-a luat de mână şi m-a tras afară din bucătărie. M-a privit cu ochi umezi şi mi-a spus că mamaia a murit. M-am întors la tata şi l-am cuprins cu braţele, mi-am lipit nasul de părul lui care mirosea a lemn raşchetat şi i-am zis să nu plângă. Apoi m-am aruncat în pat şi am rămas acolo, cu romanul lui Coe în mână. Am citit până au început să mă usture ochii şi am lăsat cartea jos. Mi-am întors privirea spre stânga, către biblioteca familiei, ticsită cu cărţi, care ocupă un perete întreg din sufragerie.

O mare parte din ele ne-au fost date de mamaia şi tataia. Aşa credeau ei că trebuie să arate o casă: plină cu cărţi. În casa lor dintr-un cartier vechi al Oneştiului, bunicii aveau în fiecare cameră câte o etajeră cu cărţi; chiar şi în baie, în raftuleţul unde ţinea mamaia săpunul de casă şi detergentul. Am scos din bibliotecă un volum îmbrăcat în coperţi aspre, verzi, cu cotor auriu şi litere mici, adânc încrustate în albul paginii. Era unul din cele 20 de volume de Tudor Arghezi pe care tataia mi le lăsase moştenire. El, care pusese pe picioare Biblioteca Constructorului – prima bibliotecă din Oneşti – şi murise când eu eram prea mică că să pot citi, mi-a făcut cunoştinţă cu Tolstoi, Steinbeck, Galsworthy, Sienkiewicz.

Mi-am plimbat degetul mic pe diagonala coperţii până la baza cotorului, de unde se iţea un şnur roşu – un semn de carte. Când prima lacrimă a atins coperta şi i-a schimbat verdelui nuanţa, am strâns cartea la piept, continuând să o ating cu degetele. Pentru mine, în ziua aia murise şi tataia. La înmormântare nu am aprins lumânări pentru că nu am vrut să las din mână romanul lui Coe şi volumul de Arghezi. În schimb, nu am mai plâns.

L-am păstrat pe tataia cu mine. L-am adus în Bucureşti, unde mi-am pus pe picioare, într-o garsonieră strâmtă, prima mea bibliotecă alcătuită din cărţile pe care le-am cumpărat din banii destinaţi plăţilor şi nevoilor lunare: chirie, întreţinere, internet, lumină, mâncare. În ordine, de la stânga spre dreapta, mi-am făcut cunostinţă cu: chick-lit, Henry James, colecţia Eroscop, Miller şi Bukowski, Fuentes, Paraschivescu, ruşii şi două cutii de Oxacilină.

Citesc de toate pentru că îmi plac poveştile din interiorul lor. Am volume pe care nu le-am deschis, altele sunt întrerupte de semne de carte. Mereu am pe birou un teanc de cărţi care creşte de la o săptămână la alta. Îl mai golesc când părinţii mă anunţă că mi-au trimis pachet. Iau o carte, o bag în geantă şi mă îndrept spre staţia de autobuz, ştiind că mă aşteaptă un drum de o oră până la Obor. Mama ştie de el şi îşi imaginează înălţimea lui atunci când conversaţiile telefonice pe care le am cu ea încep:

„Mami, am nevoie de bani!”.

„Dar ţi-am trimis acum o săptămână. Ce ai făcut cu ei?”

„Mi-am cumpărat cărţi.”

==================================
Un dialog cu Elena:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
L-am ales uşor (era singurul cu o prezentare de o pagină, iar celelalte două propuneri aveau câteva rânduri), dar mai dificilă a fost alegerea celor trei din… tot. M-am temut că orice subiect aş alege, nu va fi interesant pentru cititor şi am stat cu neliniştea asta până când mi-am dat seamă că: „Hei, despre ce scriu eu aici? Asta e povestea mea. E specială şi interesantă tocmai pentru că e a mea!”. Şi, de aici, a început greul.

Ce am vrut să transmit? Că nu există coincidenţe; pentru mine, faptul că am atâtea amintiri în care cărţile m-au ajutat să trec peste momente grele, nu e o banală coincidenţă. Chiar cred în puterea lor de a vindeca. Fiecare are anumite obiceiuri (poate reflexe, poate conştiente) pe care şi le-a explicat sau nu. Aş vrea că textul să le dea imboldul să scruteze prin trecut, să vadă dacă găsesc momentul când s-a întâmplat pentru primă dată. Un alt mesaj al textului: îmi place să citesc, sunt dependentă de cărţi şi îmi cheltuiesc banii pe ele.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Mi-a reuşit începutul şi am dat-o în bară la final. Îmi place cum am construit începutul pentru că, prin repetarea duo-ului „citit-răcit”, mi-a uşurat drumul către secvenţa din clasa a IV-a – prima dată când am citit şi apoi m-am simţit mai bine. Odată ce am dezvăluit momentul iniţial, construcţia a curs crescător cu alte două scene – despărţirea de Ştefan şi moartea bunicii – către un final care mi se pare că nu mai respectă ritmul textului. Într-un fel mi-l explic pentru că nu mai aveam o altă scenă cu care să închei şi nici nu vroiam ca textul să se termine trist pentru că nu e unul trist, dar cred ca se mai putea lucra la el. Textul e bun, dar nu sclipeşte.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura, structura, structura. Primul meu draft a fost un amalgam de scene incomplete, explicaţii răzleţe, toate cu potenţial, dar niciuna legată de alta. Nu aveam structură. Parcă îmi luasem toate amintirile, mi le aruncasem într-o cutie, o ambalasem într-un limbaj frumos şi „Voila!” – primul draft. La al doilea a trebuit să desfac cutia şi să scot tot ce era inutil pentru mesajul textului, să detaliez scenele esenţiale, să „show, don’t tell” (foarte important si greu de realizat atunci cand scrii despre tine) şi să le pun într-o ordine.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Patru drafturi: 3 cu schimbări importante, ultimul cu nişte corecturi fine – tăiat un adjectiv în plus sau o frază de care mă puteam lipsi.

Cel mai greu a fost al doilea pentru că a trebuit să construiesc structura de la zero.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Pentru subiectul ales, am expus tot ce simţeam şi tot ce mi-am putut aminti. Nu ştiu dacă aş fi fost aşa de transparentă şi în cazul în care mi-aş fi ales să scriu despre relaţia cu mama şi prietenele mele (o altă temă la care m-am gândit şi am propus-o). Cred că, pentru un prim exerciţiu de acest fel, mi-am ales o temă care să necesite mai puţină introspecţie şi mai multă muncă tehnică şi a fost foarte bine aşa. Un pic reticentă în detalii am fost în secvenţa despărţirii de Ştefan, dar nu pentru ca nu aş fi vrut să dezvălui ceva anume, ci pentru că amănuntele respective nu ar fi fost în concordanţă cu subiectul.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.

==================================
CUM M-AU ÎNVĂŢAT PĂRINŢII SĂ ASCULT MUZICĂ

De Iulia Roşca
==================================

Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu faţa la uşă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Ştiam puţine cuvinte, pentru că abia terminasem grădiniţa de engleză, dar cântam cu încredere. Din „Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înţelegeam Friday night, music, dance, chance…şi cam atât. „Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut şi tobe şi tensiunii care creştea. Făcusem o coregrafie şi câteodată îl puneam pe tata să participe. „Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului şi a refrenului. Era a patra de pe partea A.

Prima mea casetă cu muzică – o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câştigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” şi “All that she wants”, Ricchi e Poveri – preferata mamei, şi una cu Bee Gees.

Azi, pe raftul din stânga de pe peretele alb cu tentă de roz din camera mea stau înghesuite casete audio strânse ani de zile. Sunt cam 130 – coloana sonoră a copilăriei mele. Pe mare parte le-am cumpărat singură, dar părinţii sunt de vină pentru ele.

Tata m-a învăţat numele mari din muzică, mama muzica de suflet, şi amândoi muzica vremurilor lor. Fără nostalgie exagerată şi fără îmbătrânitul „pe vremea mea era muzică adevărată”. Dimportivă, dacă la radio în maşină se aude acum „LDN” a lui Lily Allen, tata dă mai tare şi fredonează aiurea.

Fredonatul lui prin casă – de multe ori însoţit de „la-la-la-uri” de la mama – a fost modalitatea prin care am aflat de mulţi dintre artiştii lor preferaţi. Degeaba mi-ar fi ţinut tata lecţia despre Bee Gees – „aştia au rupt topurile în ‘78” – pe care mi-o repetă şi azi, dacă nu ar fi fost însoţită de un „Ah, ah, ah, ah, stayin alive, stayin alive” cântat foarte sus şi puţin sugrumat, dar corect, în încercarea de a-l imita pe acel Gibb cu cea mai subţire voce. La fel cu „I can’t dance” de la Genesis – mereu însoţit, spre distracţia mea, de dansul în stil tribal din videoclip, câteva de la Queen – „cum cântă ăsta … voce ca Freddie Mercury nu o sa mai aibă nimeni niciodată”, multe de la Boney M – „şi ăştia au dominat tare de tot topurile prin ’74-‘75”.

Tata povesteşte cam o dată pe an cum boala cu muzica a început în liceu la Sinaia când „s-a deşteptat”. „Stăteam seara în gazdă … aveam un radio Gloria, negru, împrumutat de la unu’ , şi ascultam topurile de la Europa Liberă.” Memora clasamentele şi a doua zi la şcoală le comenta cu colegii. „Jumătate din engleza pe care o ştiu am învăţat-o de la Andrei Voiculescu pentru că spunea titlurile melodiilor şi în engleză şi în română şi eu le notam.”

Pe măsură ce creşteam şi descopeream radioul, MTv-ul, VH1, îmi plăcea când auzeam melodii din tinereţea lor pe care le cântau prin casă.

Playlistul copilăriei mele a fost însă ocupat în mare parte de muzica celor de la Pasărea Colibri. Era formaţia care ne-a reprezentat familia – tata fusese fan Phoenix când era mic, îl ascultase pe Mircea Baniciu în concerte, şi împreună îi văzuseră pe fiecare din formaţie la Cenaclul Flacăra. Ştiau mare parte din melodii şi le cantau prin casă când eu întorceam casetele de pe o parte pe alta.

Pasărea Colibri au fost cei care m-au dus înspre folk, Phoenix, apoi Bob Dylan. Primul album a venit de la ai mei când aveam 8 ani. De la al doilea, apărut un an mai târziu, am ştiut singură să îi caut în magazine.

Pe partea B de la a doua casetă era o melodie care începe aşa… „Locuinţa mea de vară, e la ţară, acolo aş vrea să mor.” „Aia e cea mai tare melodie al lui Baniciu, ” am auzit de câteva ori de-a lungul anilor de la tata. Nimic nu se compara cu „Vara la ţară”. A devenit repede melodia cea mai cantată in familie, melodia care primea cea mai puternică reacţie când se auzea undeva.

Mama mi-a cumparat primul meu CD. „Selection of Joan Baez” era un dublu-CD original pe care mi l-a luat de la librăria de la parterul blocului, care avea o vitrină micuţă cu geam unde aduceau CD-uri mai deosebite. Nu-şi aminteşte exact de unde ştia de Joan, dar pentru mine a fost încă o uşă mare către nişte vremuri muzicale care, redescoperite acum, au o mult mai mare valoare decât aveau în serile când ascultam la nesfârşit „Three fishers” şi plângeam fără să înţeleg mare lucru.

Tot de la mama am şi casetele cu Adriano Celentano şi Toto Cutugno. Spre deosebire de tata, care e cu 7 ani mai mare decât ea şi care a prins cele două decenii de muzică exact în cei mai frumoşi ani ai săi, mama a ales să-mi prezinte muzica mai uşoară, în mare parte italiană sau românească, pentru că, obligată să înveţe rusa la un liceu de fete, nu a reuşit să se apropie la fel de mult de melodiile în engleză.

Astăzi dacă ascult „Rivers of Babylon” de la Boney M sau „Wake me up before you go go” de la Wham! mi-i pot imagina pe ai mei dansând în Vox Maris la Costineşti. Tata, roşu în obraji, deşirat şi cu toate melodiile pe buze, şi mama, îmbrăcată cu o fustă scurtă bleu cu cerculeţe colorate, care i se ridica când se învârtea, cu părul negru prins în şapte codiţe împletite şi un breton care îi acoperea toată fruntea, ţopăind împreună ţinându-se de mâini.

Trecerea de la micutul Goldstar la CD-player s-a produs la 10 ani, de Crăciun. De atunci s-au strâns ceva cd-uri, dar nu multe, pentru că am trecut repede la mp3-urile de pe calculator şi cele câteva purtate după mine într-un mp3 player de 512 mega. Puţine dintre melodiile copilăriei au intrat din liceu încoace în memoria player-ului agăţat de gât, dar între punk, girly rock şi Parazitii găseam loc şi pentru muzica aceea pe care am crescut, gândindu-mă cu drag că datorită alor mei ştiu de ea.

Recent am fost la un concert al lui Mircea Baniciu. Nu am mers atât eu fata de 20 de ani, cât mai ales copilul care întorcea de pe o parte pe alta casetele cu Colibri. Lucru care mi-a prins bine la concert pentru că am cântat fără probleme – în sfârşit nu în camera mea în faţa uşii, ci în primul rând, la mai puţin de un metru în faţa lui – „Tristeţi provinciale” sau „La porţile orientului”.

La „Locuinţa mea de vară e la ţară, acolo era să mor…” am zâmbit fericită şi am scos telefonul din buzunar. Am căutat „Tata” în agendă şi am apăsat pe butonul verde. Urlând cu toată lumea „Beat de soare, şi pârlit îngrozitor!”, am întins telefonul înspre Baniciu şi l-am ţinut aşa preţ de un minut şi vreo 10 secunde – cât să intre refrenul de două ori.

A fost în loc de mulţumesc.

==================================
Un dialog cu Iulia:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Iniţial alesesem altă idee, dar asta m-a lovit pur şi simplu când mergeam pe stradă şi mi-a fost foarte dragă pentru că am văzut-o scrisă. Aveam momente, detalii, şi cel mai important, aveam sentimentul acela plăcut că am găsit ceva personal despre care aş vrea să încerc să povestesc frumos.

Am vrut să transmit exact ideea din titlu: părinţii m-au învăţat să ascult muzică. În copilărie a existat muzică în casă, ai mei îmi explicau cum era cu muzica din tinereţea lor şi atunci am învătţat despre mulţi artişti şi, prin asta, să îndrăgesc muzica.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Cred că toată lumea are o doză de nemulţumire când lasă un text să plece. Eu sunt destul de mulţumită, la ultima lectură mi-a fost drag, dar am avut momente pe parcurs când mi s-a părut că nu pot transmite ce am vrut iniţial şi că mai rău am stricat ce făcusem în draftul unu. Aş fi putut alege alte unghiuri din care să-l privesc, sunt lucruri faine pe care aş fi putut să le povestesc şi la care am renunţat (şi din cauza spaţiului), dar până la urmă sunt fericită cu ce am ales să păstrez şi mă străduiesc să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care le-aş fi schimbat.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Să renunţ la anumite paragrafe şi să îl fac să curgă ca o poveste.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris patru drafturi. Cred că al doilea, pentru că e cel la care chiar am muncit. Primul l-am scris în mai puţin de 2 ore, fără pauze, parcă s-ar fi scris singur, dar apoi a fost nevoie de aşezare, structură, alegerea celor mai bune momente.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Nu mă simt expusă. Povestesc despre copilăria mea şi relaţia cu muzica părinţilor, aşa că nu este chiar atât de personal. Am lăsat să se vadă atât cât era nevoie pentru acest eseu, şi evident că muzica vorbeşte până la urmă despre oamenii care o ascultă.