CĂUTĂRI

E bizar, dar nu-mi amintesc nimic de la petrecerea de 16 ani. Poate nici n-am avut una. Ţin minte că eram destul de posomorât pe-atunci – mi se dăduseră papucii cu puţin timp înainte şi îmi petreceam serile de vară oscilând între poezii răzbunătoare şi cele în care „doresc” rima cu „iubesc”. În nici câteva luni, mă simţeam mai bine. Conduceam ziarul şcolii, noua Miss Boboc avea o slăbiciune pentru mine şi – dacă nu mă înşală memoria – tata a cedat şi mi-a pus net.

Nu am avut viaţa lui Otto, personajul nostru de copertă, dar îl înţeleg. Şi eu, şi tu am avut vârsta lui, vârsta la care am căutat răspunsuri şi am exersat identităţi, mai mereu convinşi că lucrurile pe care le ştim sau credem sunt cele corecte. Ce e frumos când ai 16 ani e că ele chiar sunt.

Unul dintre motivele din spatele Decât o Revistă e dorinţa noastră de a pune accentul pe similitudinile dintre noi. Nu vrem să separăm lumile, nu vrem să împărţim oamenii în buni şi răi, valoroşi şi inutili, plăcuţi şi deranjanţi. Lumea în care trăim are mult mai mult gri decât ne permite comoditatea noastră să acceptăm. Cu toții ne recunoaştem, în oarecare măsură, în povestea altuia, iar DoR face jurnalismul pe care-l face pentru a crea acest context de regăsire, de empatie, în speranţa că dacă înţelegem ce ne apropie vom reuşi să construim împreună.

Acest al treilea număr vorbeşte despre căutări. Nu doar ale lui Otto, ci şi ale regizorului Cristi Puiu, care încearcă să exprime în film lucrurile pe care nu le poate spune cu cuvinte. Pentru Puiu, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat şi pus pe raft, ci o cercetare despre lume şi oameni, care începe de la o idee şi – ideal – nu se termină niciodată. Despre Vama Veche veţi afla – dintr-un dublu eseu, fotografic şi scris – că este rezultatul căutării neîntrerupte a unui loc nou, pe care să-l colonizăm, să-l apropriem, iar mai apoi, când l-au descoperit şi alţii, să-l abandonăm.

DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânăm subiecte la extreme, nu căutăm noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încercăm să înţelegem – documentând, întrebând, observând – cine suntem, ce gândim, ce vrem şi ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărţim şi s-o disecăm împreună cu voi.

Dacă credeţi că rezultatele acestei căutări aduc un plus în viaţa voastră, cumpăraţi revista şi susţineţi jurnalismul pe care încercăm să-l facem.

—-

Vrei să afli cum se pregăteşte şi se scrie un articol câştigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli nişte tehnici pe care să le foloseşti în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susţinută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experienţă de presă şi un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)

Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni şi într-o oră m-a învăţat mai multe despre cum poţi transforma o idee într-un articol decât învăţasem în patru ani de şcoală românească. Prezentarea ei de atunci se numea „Seven paths to story (and an eight way)” şi inventaria tipurile de materiale pe care le poţi produce din orice idee – de la un eveniment banal, la o ştire copleşitoare.

Deşi orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacţia ziarului patronat de şcoală şi ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din ştiinţa ei şi să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănţuie când povesteşte. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agăţat deasupra biroului de la Esquire îi aparţineau:

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.

Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste şi pentru a vorbi cititorilor despre ce şi cum şi de ce trăim astăzi în România.

Am invitat-o şi pentru că îmi doresc ca alţii să beneficieze de experienţa de a fi în aceeaşi cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci poveşti jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiţi mai jos:

CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experienţă în jurnalism. A fost redactor-şef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter şi a câştigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e şi Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.

PENTRU CINE: 60 de participanţi, studenţi şi absolvenţi de jurnalism şi comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnalişti; profesori; oameni pasionaţi de presă de calitate.

CE: O discuţie liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveştilor, importanţa documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.

CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuţii libere cu participanţii.)

UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.

CUM: Ca să vă înscrieţi, completaţi formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei şi se achită la faţa locului. Numărul de locuri este limitat la 60, aşa că vă sugerez să vă înscrieţi din timp.

* Taxa de participare va fi direcţionată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (şi să tipărească) poveşti de calitate. La faţa locului veţi putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei şi alte obiecte DoR.

Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

Vineri am vorbit pentru a treia oară la Optimism, un eveniment care împlineşte un an în vară şi care, pentru mine, e o şansă de a mă întâlni cu oameni pricepuţi şi pasionaţi de ce fac. E promisiunea nespusă a unei astfel e conferinţe şi când funcţionează, e minunat.

În România lipsesc comunicările publice şi conferinţele menite să transmită o experienţă şi să îţi insufle o stare – cel mai des se practică PowerPointurile, ori vorbirile interminabile şi monotone, de parcă scopul vorbirii ar fi ca autorul să-şi păstreze o imagine scorţoasă şi serioasă (ca la şcoală). În acelaşi timp, toţi dăm linkuri către discursuri de la TED sau alte locuri similare, nu doar pentru că ne place subiectul, ci şi pentru că ne place prezentarea.

Optimism are ceva din acest ADN eclectic şi am apreciat încă de la prima ediţie curajul organizatorilor. A lui Manafu şi Evensys, a agenţiei The Practice, dar mai ales a brandului care ţine evenimentul în spate, Gusto Pufuleţi. E rar să vezi un organizator care are curajul de a susţine un eveniment menit să încânte şi mai puţin să vândă. Un eveniment de la care pleci respectând brandul pentru că ţi-a oferit ceva; n-a vrut pur şi simplu să-ţi ia sau să-ţi bage pe gât produsul. (Schimbul sărăcăcios, din care beneficiul principal e al celui care deţine puterea, e o dinamică prea des întâlnită la noi.)

Din punctul meu de vedere, “datul de ceva” e esenţial şi e asta e valabil şi în scris şi când vorbeşti unor oameni. Nu ajunge să le spui ce voiai, trebuie să-i laşi cu ceva. Prima ediţie mi-a oferit şansa să îmi expun viziunea mea despre importanţa poveştilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă şi pe cei din sală de importanţa poveştilor lor. La a doua am participat mai activ, întâi ca moderator al unei sesiuni de discuţie, apoi ca speaker – Optimism 2 a fost locul unde am anunţat Decât o Revistă şi unde am arătat în premieră coperta numărului pilot.

Ţin minte că la a doua ediţie l-am acostat pe Eliodor Apostolescu de la Gusto într-o pauză de cafea şi l-am rugat să continue să susţină Optimismul pentru că e un soi de cură de umanitate. Poate fi un loc pentru spus poveşti, un loc în care te încarci cu energia necesară ca să-ţi duci proiectele la capăt.

Aşa am definit optimismul când am vorbit la această a treia ediţie, una la care m-am gândit să încerc să fac altceva – să folosesc parametrii de sinceritate ai evenimentului ca să inventariez 25 dintre sursele mele de optimism, de fapt o scuză ca să rog publicul să se gândească la ale lor. De ce? Pentru că dacă ştim ce ne face să trecem peste momentele mai puţin bune, vom şti să apelăm la aceste unelte când avem chestii de făcut.

E ce le spun tot timpul reporterilor pe care îi editez: învăţă cine eşti, învaţă-ţi rutina şi obsesiile şi lucrurile care te ajută să documentezi şi să scrii. Apoi îmbrăţişează-le şi foloseşte-le ca să fii productiv.

Printre sursele mele de Optimism (le poţi vedea mai jos pe toate) se numără familia, prietenii, munca, Batman, pufuleţii Gusto, şi Decât o Revistă – care s-a lansat în ziua conferinţei. Gusto e pe listă pentru că îi consider un exemplu de interacţiune benefică şi onestă între brand şi consumator, un exemplu de companie care dă ceva înapoi (un lot care s-a subţiat în ultimii doi ani). Îi apreciez şi pentru că au susţinut DoR #2, şi nu oricum, ci construind o reclamă de print diferită de ce apare în majoritatea revistelor comerciale – un ad făcut să spună o poveste şi să transmită ceva, aşa cum sunt minunile Heineken (cu meciul Real-Milan), Samsung (cu oile cu LEDuri) sau, în print, Louis Vuitton.

Desigur că n-a fost totul roz; această a treia ediţie a părut bântuită de speakeri care nu şi-au respectat timpul alocat. Aş dori pe viitor să văd conferinţa ieşind din bula de Twitter, anunţându-se cu luni înainte, crescând în ce ar putea să fie – un soi de TED jucăuş, cu oameni care cred într-un mai bine şi care vor să povestească despre de ce fac ce fac.

Asta e o sugestie de viitor, nu un vot de blam. Cât timp ţinem în viaţa astfel de evenimente la care se pot spune poveşti, eu am să rămân optimist.

PS: La finalul prezentării am rugat oamenii să-şi inventarieze motivele lor de Optimism pe o foaie de hârtie. În curând o să vă împărtăşesc şi lista completă.

Prezentarea filmată:

Dacă vreţi să ajutaţi echipa, să cumpăraţi publicitate, să puneţi umărul la construcţia unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piaţă, daţi un semn la dor@decatorevistă.ro.

Decât o Revistă va apărea din nou.

Deşi a pornit ca o revistă-unicat, reacţiile voastre – zeci de e-mailuri şi comentarii – ne-au convins să continuăm. O vom face în acelaşi registru sincer în care am apărut şi prima oară. DoR s-a născut de la o întrebare simplă: avem nevoie de o revistă curioasă, nepretenţioasă şi muncită care vorbeşte despre cum trăim astăzi? Răspunsul covârşitor a fost DA. Acum urmează întrebarea mai dificilă: putem s-o susţinem editorial, vizual şi financiar? Ca să răspundem, avem nevoie de ajutorul vostru cu următoarele:

1. Căutăm un manager de proiect, cineva care să dezvolte şi să gestioneze infrastructura care ar putea susţine DoR. Practic, un Superman sau o Superwoman care să muncească atât de mult şi de bine încât să reuşească să creeze un proiect care apoi să-i plătească un salariu. Idei avem, dar noi suntem scriitori, fotografi şi designeri. Un project manager de succes ar putea însemna o frecvenţă sporită şi un conţinut mai ambiţios. Căutăm pe cineva cu multe curiozităţi şi vise, cu nişte cunoştinţe de management, confortabil în lumea online, dar capabil de-a fi un purtător de mesaj şi un negociator în lumea offline. (Pornind de la idei dezvoltate alături de echipa editorială, ar trebui să construiască un schelet de finanţare, să organizeze evenimente, să coordoneze distribuţia etc). Şi ar trebui să fie o persoană mai organizată decât noi, boemii.

2. Căutăm idei de surse de finanţare pentru al doilea număr, care nu va mai fi distribuit gratuit. Vom încerca să vă oferim posibilitatea să îl rezervaţi în avans, contribuind astfel financiar la realizarea lui. Vom căuta şi alte formule. Dacă aveţi idei – sau oferte – nu ezitaţi.

3. Misiunea DoR e de a asambla realităţile şi obsesiile contemporane – sociale, politice, culturale, consumeriste – într-un puzzle eclectic şi provocator. Vom continua să spunem poveşti la graniţa dintre interese, sensibilităţi (populare şi alternative) şi nevoi (cunoaştere şi amuzament). Vom continua să le ilustrăm şi să le împachetăm în aşa fel încât revista să fie un obiect de colecţie de păstrat pe raft, nu de înfundat în coşul cu hârtie de dus la reciclat. Conţinut trebuie să se nască şi din conversaţia cu voi. Aşteptăm să ne trimiteţi gânduri, idei, propuneri, sugestii, să ne indicaţi oameni interesanţi, voci nedescoperite, fotografi neştiuţi şi desenatori nepublicaţi.

Decât o Revistă e proiectul nostru, al tuturor care caută dovezi că România poate privi mai departe de lehamitea de azi şi regretele de ieri. Sperăm că doriţi s-o revedeţi. Noi dorim s-o continuăm.

Aşteptăm project managerul şi ideile – financiare, editoriale, vizuale – pe dor (at) decatorevista.ro.

Editorialul îl puteţi citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.

CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public ţintă definit demografic. Am considerat că pieţei îi lipseşte o revistă care vorbeşte oamenilor tineri (atât în vârstă cât şi în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie vieţile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, ştiind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante şi altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările şi tendinţele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.

Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile şi recognoscibile, care definesc – aşa neînsemnată cum e ea – pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeaşi revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua şcoală de iluzionism în aceeaşi revistă în care vorbim pe larg despre istoria şi uzul diacriticelor.

Coperta a fost punctul de pornire şi axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puţinele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulţi o ştiu şi o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste şi am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială şi cea alternativă – acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlneşte cu actul artistic al lui Gâlmeanu.

IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire şi în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobişnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecţie a modului în care trăim azi.

Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experienţa mea redacţională, omorâm prea puţin din conţinutul pe care îl primim. O revistă curajoasă îşi asumă rolul dublu de agregator şi curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele „crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecţiei.

Pe scurt despre împărţirea ideilor în secţiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numeşte FOB (front of the book). Aici intră bucăţi mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt şi nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, aţi fi văzut probabil un mix ceva mai tradiţional, cu mai mult accent pe noutăţi în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit iniţial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viaţă mai lungă. De obicei, FOB-ul e secţiunea în care revista încearcă se te înveţe cum să trăieşti mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ţi navighezi mai înţelept universul. De aici şi numele de Actualizator şi împărţirea în secţiuni: Trup, Minte, Spirit şi Aptitudini.

Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secţiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăţi clasice de opinie – cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu – găsiţi eseuri documentate, o formă destul de rară în publicaţiile noastre. Textele despre pufuleţi şi curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menţionez aici şi eseul Crinei Moşneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul şi povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer şi puternic.

Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului – şi nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le uneşte e munca de documentare.

Ăsta e un moment bun să vorbim puţin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informaţie, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioşi. Nu ştim să căutăm. Nu înţelegem la ce foloseşte. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbeşti cu cât mai mulţi oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citeşti despre subiect. Să aduni hârţoage. Citite, textele par simple şi închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut şi editat: e perfect normal să nu-ţi placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănţuire. Dar te provoc să aduni şi tu îndeajuns de multă informaţie încât să putem discuta liniştiţi despre asamblarea ei.

Gabriela Piţurlea şi Ani Sandu au citit cărţi despre magie ca să înţeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulţi alţi magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poţi scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede – scriitura ţine de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toţii. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).

EDITARE. important de menţionat că pe lângă documentare a existat şi multă editare. Jurnaliştii români trebuie să înţeleagă că o revistă funcţionează altfel decât un ziar sau o publicaţie online – se rescrie şi se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare şi curare de care vorbeam.

Textele mijlocii şi mari din DoR au trecut prin cel puţin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici şlefuieli. Şi când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuţie asupra direcţiei şi formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră şi ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început şi celui mai puternic final etc.

Spontaneitatea şi cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare şi rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. „Vocea” textelor aşişderea. În textul despre Irene şi Cristina, secţiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalităţile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secţiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până şi-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat faţă de primul draft.

CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustaţi fiecare bucăţică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcţii editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura şi scriitura sunt rodul unor decizii conştiente şi asumate. Că nu funcţionează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experienţa pe care o vei avea la răsfoire şi lecturare.

Decât o explicaţie

Am mai spus-o şi s-a râs, dar povestea e adevărată. Decât o Revistă s-a născut la o bere în seara de 23 aprilie 2009, când ne-am strâns un grup de jurnalişti şi ne-am pus pe tocat neajunsurile, compromisurile compromiţătoare şi calitatea îndoielnică a majorităţii titlurilor de pe piaţă. Apoi, într-o sclipire de moment, am glumit că ar trebui să facem singuri revista care să respecte standardele jurnalistice şi vizuale la care ne raportăm.

Ne-am gândit că am putea să-i spunem Decât o Revistă, pentru că ar apărea „decât o dată” şi ar fi „decât una”. Şi pentru că cititorul ar putea spune, fără să fie hăituit de poliţia stilistică: „Citesc Decât o Revistă”. (Gluma din titlu a rămas, iar cuvântul „decât” este luat în primire de Răzvan Exarhu, în debutul secţiunii Reactor.)

Discuţia de la bere a devenit realitate. Ţii în mână rezultatul a şase luni de triat, imaginat, schimbat, documentat, fotografiat, scris şi editat în spiritul unei misiuni definite din prima seară: să facem o revistă care să depindă doar de noi şi de ce ştim să facem. Nu un protest, nu o manifestare teribilistă, ci un exemplu de cum ar putea să arate şi ce ar putea să conţină o revistă gândită să devină un obiect de colecţie. Generalistă, dar nu superficială. Inteligentă, dar nu condescendentă. Cu opinii, dar nu didactică. Altfel, dar nu alternativă.

Am aplicat aceste principii în fiecare material pe care-l vei găsi în paginile ce urmează. Scriitura e accesibilă şi exactă. Vizualul e lipsit de fandoseli şi convingător. Credem că o revistă nu trebuie să epateze şi să şocheze ca să iasă din tipare. Trebuie să fie o colecţie de surprize executate minuţios, pentru plăcerea celor care o răsfoiesc şi o citesc.

Am făcut această revistă pentru că credem în viitorul acestui mediu – în ciuda crizei financiare şi a ameninţării erei digitale. Revista e un obiect cu care poţi dezvolta o relaţie intimă. Dacă e bine făcută, va fi proaspătă şi după 10 ani; o fereastră unică prin care poţi vedea cum era lumea la momentul apariţiei. Dar ca această formă să supravieţuiască e nevoie de o schimbare de atitudine.

Am vrea ca Decât o Revistă să stârnească o discuţie despre viitorul revistelor în România. Am vrea ca oamenii care o citesc să reacţioneze şi să înceapă să le ceară revistelor pe care le cumpără mai multă atenţie, mai mult respect şi mai mult conţinut de calitate. Am vrea ca cei care conduc şi produc reviste în România să asculte și să-și pună aceleași întrebări care au conturat acest proiect. Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Şi, desigur, cum putem avea o relaţie de parteneriat cu piaţa de publicitate fără să compromitem produsul?

Dacă te-a bucurat acest proiect, hai să încercăm împreună să găsim răspunsuri la aceste întrebări. Scrie-ne la decatorevista@decatorevista.ro.

Aşadar, câteva dintre intenţiile noastre:

1. Să facem jurnalism de calitate. Putem să discutăm mult pe baza acestei propoziţii, dar am să mă rezum la elementul care lipseşte cel mai des presei române – atât celei tradiţionale, cât şi celei alternative, din online sau de pe bloguri: documentarea/reporting. Scriitura, redarea unor informaţii, interpretarea trebuie să construiască pe informaţii. Iar cei care au scris pentru DoR au bătut străzile sănătos înainte să scrie. Mi-a plăcut că mentalistul Vlad Grigorescu a observat acest lucru.

2. Să facem vizual convingător. Prea des ajunge vizualul să fie doar ilustraţie pentru text. În multe puncte, DoR e condusă de elementele vizuale, care uneori transmit singure informaţia. Sper că Ray, art director extraordinaire, va scrie mai mult despre asta. (Şi sper că aţi observat că secţiunea a doua, numită “Reactor”, e tipărită pe hârtie de carte).

3. Să fim sinceri. Vlad Petreanu scria aseară că DoR e un demers curat, iar asta îi va scuza unele stângăcii. E unul dintre cele mai frumoase complimente primite până acum. Am încercat să punem pe masă ce a mers bine, ce nu, ce dubii au fost şi sunt. Şi continuăm să facem asta pe Facebook şi pe Twitter.

4. Să avem un dialog cu cititorii şi cu industria despre viitorul acestei forme în România. După cum întrebam şi în editorial: “Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Şi, desigur, cum putem avea o relaţie de parteneriat cu piaţa de publicitate fără să compromitem produsul?”

5. Să arătăm că se poate face mult, cu puţin. Faptul că am beneficiat de ajutorul voluntar al atâtor oameni e un lucru pe care-l interpretăm într-o cheie optimistă: dacă noi am putut face ceva bun fără resurse, de ce n-ar putea cei care fac presă comercială să facă ceva mai bun decât fac acum cu puţinele resurse pe care le au?

6. Să vedem dacă vreţi aşa ceva. E o întrebare care ne bântuie şi la care vom aduna răspunsuri în următoarele săptămâni. Vrem/vreţi un astfel de produs jurnalistic în România? Prezenţa voastră duminică şi sprijinul neaşteptat primit de la Pleon Graffiti, care ne vor acoperi costurile de tipar pentru că cred în viitorul produselor de calitate, sunt semnale nesperat de bune.

7. Să ne distrăm. Revista, veţi descoperi, nu se ia foarte în serios. Sunt într-adevăr nişte bucăţi grele acolo – vezi cele 10 pagini scrise despre diacritice -, dar şi astea sunt acolo ca să completeze un mozaic al lumii noastre de azi, al micilor noastre obsesii, pe cât am putut să-l agregăm şi să-l curăm.