Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”

=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EŞTI?
=======================================

Sau mic tratat despre Mirela Zeţa de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns.

Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009

Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.

Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duş fierbinte.

E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne şi oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureştiului. N-a fost aşa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo – cuibăriţi în decolteul rochiei albe văluroase.)

Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriţei de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut „Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din film” şi de zeci de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din teatru”.

Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponenţial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.

Pe ea vroiam s-o găsesc.

***

Nu-mi place să scriu despre persoane cunoscute pentru că mă simt ca un bărbat disperat, gata să ducă orice acasă. Mereu trebuie să mă rog de cineva – de obicei un PR zelos – să mă bage în seamă, să-i explic ce şi cum vreau, să ascult „regulile de utilizare” ale vedetei. De exemplu, PR-ul cu care am interacţionat ca să ajungem la Mirela părea că face tot posibilul să prevină o întâlnire, hotărâtă să păstreze linia răspunsurilor date de actriţă în scris. Poate de-asta, când m-am văzut faţă în faţă cu Mirela, am simţit nevoia prostească să-i mulţumesc. Bănuiam că n-a avut de-a face cu blocada, dar nu m-am putut abţine. M-a privit curioasă, părând să spună: dar de ce nu m-aş fi întâlnit cu tine?!

Îi era foame, aşa că am pornit spre Violeta’s Vintage Kitchen, un restaurant cochet de pe-o străduţă din spatele Teatrului Naţional, unde proprietara e şi bucătar. Mirela era reţinută, chiar monosilabică. Eu eram intimidat. Pe lângă senzaţia de inferioritate în care mă pusese ploaia de mulţumiri, mai era şi realitatea plimbării prin centrul Bucureştiului cu o brunetă fermecătoare, cu o postură dreaptă ca la defilare şi o aciditate care îţi poate arde găuri în suflet cât ai clipi. Ca să-i câştig încrederea am adus vorba de apariţia ei şi a lui Mihai Bendeac la o emisiune TV cu Ion Cristoiu în care l-au făcut pe acesta, involuntar, să pară mai uncool decât coafura Monicăi Iacob-Ridzi. Cristoiu a întrebat-o animat cum poate ea, o brunetă, s-o joace pe Elena Udrea, care e mai bălaie decât Nică (Răspuns: cu perucă). Cerşisem un zâmbet, dar Mirela a luat remarca mea ca atare: o bucată de informaţie de care n-avea trebuinţă. Dintr-una în alta, mi-a spus că una dintre cele mai tâmpite întrebări care i se pun e „cum te vezi în zece ani?” Nu cred că se regăsea pe lista mea, dar nemulţumirea ei faţă de întrebările jurnaliştilor m-a intimidat şi mai mult.

După ce am comandat, ne-am aşezat pe terasă şi, ca un şcolar fâstâcit, am încercat să-i explic că e important să te chinui să redai corect un om când scrii despre el. „Nu te chinui”, mi-a spus. „Oamenii nu se deschid la prima întâlnire.” Abia mai târziu, când am transcris discuţia, am înţeles că ăsta fusese un avertisment.

Mă bântuia în continuare ceea ce spusese despre întrebarea tâmpită şi mi-am amintit de răspunsurile ei corecte, ca o înşiruire de sticle de lapte pe raft la alimentară: fire practică, găteşte, grădinăreşte, nu are preferinţe între teatru, film şi televiziune, se bucură că la Mondenii joacă alături de colegii ei de şcoală, îi place să călătorească prin lume, îl apreciază pe Laurenţiu Cazan.

I-am spus că mi se par prea „cuminţi” – un cuvânt laş, dar n-am găsit altul pe moment. A spus aşa: „Poate erau cuminţi, într-adevăr. În multe interviuri am glumit destul de mult pentru că îmi permiteau întrebările. Cum te vezi tu în zece ani? Mie nu-mi place să dau verdicte de genul ăsta. Evident că orice om se gândeşte cum să-şi facă meseria… Iar pe plan personal nu intrăm în detalii pentru că nu vreau şi… Am mai explicat chestia asta. Mă văd cu prietenii, văd filme, glumesc, râd, fac prostii. Sunt un om ca toţi oamenii.”

E o diferenţă între momentul bolnăvicios şi necesar de modestie pe care îl practică unele persoane cunoscute – vai, dar eu nu sunt o vedetă! – şi vehemenţa uşor stângace a Mirelei. Spun stângace pentru că ştie că publicul o recunoaşte (odată, în avion, o femeie a arătat încântată cu degetul spre ea şi a exclamat: „Nu?”) şi ştie că ar fi penibil să insiste că nu e un soi de vedetă. Şi atunci, probabil neavând alte arme, joacă rolul de antivedetă şi transformă paginile de revistă în hârtie de învelit peşte: nu numai că nu dă nimic din casă, dar refuză să emită orice fel de judecată. Exemplu:

„E ca şi cum te-aş întreba eu acum: dar ţie ce-ţi place, roşul sau albastrul”, îmi spune. „Păi amândouă sunt frumoase. Depinde la ce. La o cămaşă, la ce?”

„Adică dacă eu te-aş întreba dacă-ţi place roşul sau albastrul tu mi-ai spune că amândouă sunt frumoase?”

„Da. Depinde unde, cum şi în ce fel.”

„Dar instinctiv nu-ţi vine să spui ceva? Că mie mi-a venit să spun albastru…”

„Nu.”

Nişte prime impresii despre această Mirela din spatele celorlalte Mirele. În primul rând, cuminţenia din interviurile pe care le citisem era reală. În al doilea rând, cuminţenia asta ameninţa să stoarcă orice de urmă de viaţă dintr-un articol care, având în vedere rubrica, ar fi fost indicat să fie dacă nu sexy, măcar amuzant. În al treilea rând… Ah, la naiba în puii mei – roşu sau albastru?!

„Mirela nu are preferinţe sau nu vrea să le spună?”

„Evident că am şi eu principiile mele şi că am fost educată într-un stil. Dar nu poţi să etichetezi un om pur şi simplu. El se modifică, trăieşte. Uite, te întâlnesc pe tine acum. Sunt altfel, raţionez altfel; e alt om, el se aşteaptă la nişte lucruri, eu nu ştiu la ce se aşteaptă. Nu poţi să pui o etichetă şi să întrebi: Tu eşti pasională? Păi sunt şi pasională, dar depinde în ce context. Tu cum eşti? Zi ceva despre tine.”

Aici virează într-o voce înţepată: „Da, sunt ambiţioasă, vreau să schimb lumea şi vreau pace pe Pământ”. Apoi face o scurtă pauză: „E absurd. E o tâmpenie. Şi nu înţeleg de ce când explic lucrurile astea sunt percepută ca un fel de nebună”.

Nebună, nu. Dar, ce-i drept, derutantă. Tot ce-am făcut a fost să întreb de ce nu vorbeşte despre ea. (Şi dacă îi place roşul sau albastrul, o întrebare care nici măcar nu fusese ideea mea.) Poate că în mod normal aş fi insistat. Dar am simţit că, pe lângă refuzul ei de-a se prinde în dansul dintre jurnalist şi vedetă, o mai deranja ceva – altceva decât alegerea unei culori. Mă simţeam ca o hienă înconjurând o pradă care până acum câteva minute părea un vânător. Am renunţat la planurile mele şi am lăsat discuţia să hoinărească. Pe-alocuri a ajuns să sune ca un banc abstract:

„Ai adus?”

„Am adus.”

„Cât?”

„Cinci.”

„Ce cinci?”

„Ce cât?”

Începusem să-mi pun speranţele în grupul de liceeni cu care urma să ne întâlnim. În săptămâna aia predam la o şcoală de vară la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) şi mă gândisem că ar fi o scenă interesantă în articol dacă aş invita-o pe Mirela să le vorbească într-o vizită surpriză. Poate lor le va răspunde mai aplicat.

„Te-am prins într-o perioadă cu multe întrebări?”, i-am spus, pescuind în gol după o explicaţie pentru pendularea ei între melancolie şi maliţiozitate.

„O, da! Cel mai greu e să iei decizii.”

„Dar nu-ţi place sentimentul?”

„Îmi place sentimentul în momentul când am ales şi totul se dovedeşte a fi în regulă. Atunci e foarte uşor.”

„Acum eşti în faţa unor alegeri sau îţi revii?”

„Sunt…” Se opreşte, de parcă simte că a mers prea departe. „Da, sunt în faţa lor. Da, cu siguranţă.”

Bineînţeles că nu mi-a spus despre ce alegeri e vorba. Am ales să cred că era vorba de bărbaţi – asta pentru că mi-a spus că nu, nu se mărită.

Nu pot să închei povestea mesei de prânz – pe care a insistat s-o plătească – fără să spun de noroc. Vorbeam despre plecat sau rămas în ţară când, brusc, între noi apare un puf zburător.

„Mă scuzi, dar e un noroc”, îmi spune.

„Te rog.”

Îl înhaţă, mă priveşte şi apoi duce mâna către decolteu. Privirea mea goneşte de la cot spre încheietură şi până pe vârful buricelor degetelor, care alunecă şi ascund norocul între sâni.

„Pot să te întreb ce ţi-ai dorit?”

Râde. Râde superb, larg, cu toată gura.

„Nu, că dacă-ţi spun nu se mai îndeplineşte.”

***

În drum spre întâlnirea cu liceenii părea că se relaxează şi, pentru prima oară, m-am întrebat dacă n-am agresat-o punând reportofonul pe masă. În dreptul parcului Cişmigiu am trecut pe lângă o adunare de taximetrişti în grevă. Au zărit-o, au ezitat câteva secunde, apoi au cedat în faţa nevoii testosteronale de a-şi manifesta sonor aprobarea. Şi-au încordat trompetele din plastic roşu făcut cornet şi au fluierat cât i-au ţinut plămânii. Pentru mine a fost dovada că o ştie lumea. Pentru Mirela a fost doar mitocănie. „Asta e de la decolteu, nu de la faptul că apar la televizor.”

În sala de şedinţe de la CJI, aliniaţi la două rânduri de mese, au întâmpinat-o 20 de liceeni (dintre care doar doi băieţi) uimiţi. Au recunoscut-o instantaneu pe „Mirela de la televizor”, tipa care o face pe Andreea Marin, pe Elena Udrea, pe Simona Pătruleasa. Dar o întâlnire cu Mirela în carne şi oase, după cum bănuiţi, a fost altă poveste. După câteva zile, i-am rugat să-mi scrie ce-au crezut despre ea:

* M-am gândit că o să râdem mult, că o să fie aceeaşi persoană pe care o vedeam la Mondenii. Dar nu. Am rămas plăcut surprinsă de o Mirela atât de serioasă.

* M-a frapat simplitatea actriţei, dezinvoltura cu care ne vorbea, şi cât de prietenoasă a fost când i-am cerut autografe şi poze.

* Am rămas impresionată de cât de frumoasă este. Trăiam cu impresia că toate „vedetele” sunt de fapt prea corectate şi extra-machiate la TV.

* Mi s-a părut puţin superioară, pentru că atunci când s-a aşezat pe scaun a cerut cu un ton de comandă un pahar cu apă. Apoi a început discuţia cu noi (care în mare parte a fost un monolog), pe care a ştiut să o direcţioneze cum a dorit, profitând de naivitatea noastră.

*  La început aveam privirea aţintită pe o şuviţă din părul ei, care nu voia să stea la locul său şi îi venea pe frunte. Mă gândeam că şi mie mi se întâmplă de atâtea ori lucrul acesta, în timp ce persoanele care apar la televizor sunt mereu puse la punct.

* Îmi plăcea cum zâmbeşte şi cred că ar fi drăguţ să scrii despre asta. Adică, despre zâmbetul ei, nu al vreunui personaj pe care îl interpretează.

Fiecare a văzut ce-a vrut, fiecare a mers acasă cu propriul set de prime impresii. Nu mai întâlnisem aşa o diversitate de păreri de la o discuţie în familie despre Mircea Badea.

Abia când am ieşit am sesizat şi eu emoţiile pe care adolescentele i le intuiseră de la bun început. Cum ne-am aşezat pe o bancă, s-a năpustit asupra pachetului de ţigări şi a sudat nemilos vreo trei în timp ce-a turuit ca o fetişcană care tocmai a scăpat de examenul de licenţă şi acum se descarcă prin toţi porii: despre emoţii; despre teatru, cu o pasiune pe care oricât ar încerca n-o poate genera când vorbeşte despre film sau TV; despre cât de mult şi-a iubit bunica; despre cum uneori în avion îşi imaginează că se va prăbuşi – uneori moare, alteori e unicul supravieţuitor; despre Meet Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), pe care l-a văzut de vreo 14 ori şi în care pe lângă Anthony Hopkins – pe care-l iubeşte –, e şi Brad Pitt jucând Moartea într-o manieră irezistibilă; despre comedia lui Eddie Izzard, englezul în travesti ale cărui subtilitate şi ruperi de ritm o amuză şi din care recită imediat câteva replici: „Ciao!”, „Do you have a flag?”. (Căută-le pe YouTube. Rupere.)

Am rămas trăznit. Turna informaţii cu găleata, de parcă emoţiile întâlnirii cu liceenii îi fisuraseră armura. La restaurant îmi spusese că îşi dă timp să cunoască un om şi că până o face e temătoare. Îmi spusese chiar că întâlnirile ţin de „o artă a comunicării”, pe care n-o stăpâneşte. N-o prea crezusem atunci, dar pe bancă devenise într-adevăr altcineva. Şi zâmbea zâmbetul ăla al ei, uneori lăsând puţin capul în jos, aproape ruşinată de buna ei dispoziţie.

Apoi am luat un taxi spre Teatrul Metropolis, la repetiţiile pentru o comedie bulevardieră ce urma să aibă avanpremiera în trei zile. Era în continuare sub acea vrajă inexplicabilă: deschisă, abordabilă, îndrăznesc să spun vulnerabilă. Îşi întindea bărbia alungită de-a lungul geamului şi se zgâia lacom la clădirile vechi, bombănind ca pentru ea despre soarta lor. Apoi s-a apucat să povestească de ora de desen abstract din generală, când profesoara a fost nemulţumită de lucrarea ei – o electrocardiogramă care se ondula de la stânga la dreapta şi se oprea, sugestiv, într-o uşă. Apoi despre lucrarea de control din clasa a doua care avea lipită pe ea imaginea unei răţuşte. Copiii trebuiau să scrie cum se numeşte pasărea, să despartă cuvântul în silabe şi apoi să-l folosească într-o propoziţie. Mirela a scris răţuşcă, ră-ţuş-că şi apoi „Răţuşca are gâtulung”. Pentru „gâtulung” a primit nouă.

Mi-aş fi dorit să nu mai coborâm. Era echivalentul jurnalistic al unei prime întâlniri, când soseşte momentul în care băiatul trebuie să pupe fata. Jocurile de putere încetaseră, răspunsurile corecte dispăruseră, iar Mirela – inconştient sau nu – părea că va împărtăşi ceva.

Nici vorbă. Singurul lucru pe care mi l-a împărtăşit când am ajuns la teatru e că vrea să-şi ia de mâncare. Am intrat într-un magazin din apropiere, de unde, după ce s-a învârtit puţin, şi-a luat salam vidat, pâine feliată, o cutie de rulouri vegetale cu soia şi cremă (nu mai mâncase şi era curioasă), apă, o periuţă şi o pastă de dinţi. Când s-a ghemuit să aleagă pasta am văzut că scormoneşte după ceva anume. Mi-a explicat că nu vrea nici Colgate, nici Blend-a-med: vrea să poată alege altceva. A dibuit până la urmă un tub de Parodontax, pe care l-a pescuit mulţumită.

Pe când am intrat în teatru, vraja se fâsâise. Mirela cea monosilabică o suprimase pe Mirela cea volubilă. Nici n-a catadicsit să mă prezinte, limitându-se la un „e cu mine”.

Acum, la rece, am acceptat că acele minute de pe bancă şi din taxi au fost singurele care au spart tiparul. Poate că informaţiile pe care le iei cu tine după o primă întâlnire nu sunt întotdeauna corecte, sau au nevoie de completări, sau se dovedesc ulterior a fi complet greşite; dar în acel moment trecător şi subiectiv, ele sunt adevărate.

Să derulăm puţin înainte. Am plecat de la acea primă întâlnire convins că vom putea reface vraja. Că-mi va povesti ce o amuză; ce înseamnă comedia; cum e să ştii că fiecare om pe care-l întâlneşti se aşteaptă să-i rânjeşti „şoc” ca Pătruleasa, să te mâţâi îmbufnată ca Udrea şi să te scuturi sexy-horror ca una dintre surorile Indiggo; că-mi va oferi anecdote peste anecdote care să ilustreze filozofia ei actoricească şi naiba mai ştie ce chestii pretenţioase vroiam să aflu.

Ce nu ştiam e că ea pusese punct relaţiei noastre când ne-am despărţit în faţa teatrului.

O vreme am crezut că mi-a dat papucii prin dublul refuz de la şedinţa foto, care a avut loc două săptămâni mai târziu. Întâi a fost momentul din lift – eram eu, ea şi PR-ul pe post de gardă de corp – când Mirela ne-a spus că după şedinţa foto o aşteaptă Andreea (Gramoşteanu, colega ei de la Mondenii şi cea mai bună prietenă) cu ceva bun acasă. Am privit-o curios. „Nu, nu te invit”, mi-a retezat-o preventiv. Al doilea moment a fost la plecare, când le-am urmat pe hol şi am întrebat-o pe Mirela când ne mai putem vedea. PR-ul a propus s-o caut mai bine pe ea. Am refuzat şi m-am uitat la Mirela, care mi-a răspuns că n-are timp, că nu ştie când, că să vin la un spectacol pe care-l joacă cu Andreea pe terasa Teatrului Naţional. Poate vorbim acolo.

M-am dus la spectacol şi acolo mi-am dat seama de două lucruri. Mirela se deschide când e pe scândura scenei. Acolo te primeşte oricând. Acolo vrea să ai aşteptări de la ea. Acolo îi pasă de ce crezi despre ea. Piesa, Adio, Carmen, era o comedie în care Mirela juca ţinând în mână o mitralieră, când autoritară, când blândă şi iubicioasă. În momentele de blândeţe, personajul se arunca la picioarele amantului şi torcea un „Rrrrrrrrrrrr” adolescentin şi gutural, la fel de surprinzător ca acel „Iuhuu” – deja consacrat – de la Mondenii. O rupere atât de irezistibilă, încât te tăvăleşti pe jos de râs.

Tot acolo mi-am dat seama că totul se încheiase odată cu prima noastră întâlnire, cu săptămâni în urmă. Jurnalistul devenise un pândaci nesuferit. N-am căutat-o după spectacol, dar i-am scris a doua zi de dimineaţă, într-o ultimă încercare:

Eu: Ştiu că nu îţi place să intri în detalii prea personale, dar nu mă lăsa să scriu un text pentru o revistă de bărbaţi fără 2-3 chestii care să le satisfacă imaginaţia. Poate îmi spui în ce dormi îmbrăcată, care e cel mai aiurea/ciudat lucru pe care l-ai auzit de la un bărbat, dacă ai vreo scenă fierbinte preferată, dacă ai vreun tatuaj ascuns. Poate fi şi o fantezie cu Laurenţiu Cazan.

Ea: Mă bazez pe imaginaţia bogată a românului. Less is more. Dorm şi eu în pijamale. Depinde de anotimp. Cel mai ciudat lucru e să spui „te iubesc” şi să te uiţi în tavan după aceea. Tatuaje nu deţin. Îmi place scena de dragoste din Meet Joe Black. Este incredibil de bine jucată. Nu deţin nici fantezii cu Laurenţiu Cazan.

***

Habar n-aveam ce va urma când m-am cufundat într-un scaun din spatele sălii de la Metropolis s-o văd repetând. În ciuda prezenţei lui Bendeac – şi el cu un rol în piesă – care a zguduit dinamica locului cu hăhăieli şi glume obraznice, Mirela părea tot mai nemulţumită. Când a păşit pe scenă, pentru cele câteva minute pe care le avea de repetat, era gata să strângă pe cineva de gât. Juca o soţie şi amantă, iar scena cea mai importantă se desfăşura într-un apartament al concubinului, în timp ce soţul o aşteaptă în maşină. Amantul – regizorul şi actor principal în piesă – nu era mulţumit de prestaţia ei: „Mirela, ai uitat de ce vin ei aici. Ei vin aici să şi-o tragă. Raportează-te la asta”.

Faţa ei părea că spune „au fost scene în desene animate mai credibile ca asta”, dar s-a conformat şi s-a transformat în femeia supusă, pusă în cadru să dea bine lângă bărbaţii cocoşi. Se putea citi o manie în privirea ei, o nemulţumire nu atât faţă de povestea personajului, cât de ea, actriţa. E gata să lupte pentru veridicitate, chiar dacă are un rol de doar câteva minute. La final, când toţi împachetau, l-a rugat pe regizor să mai stea cinci minute şi să mai repete o dată scena.

Doar le-a spus-o şi liceenilor: dacă nu ar fi actoria, n-ar fi nimic altceva. Nimic?, a întrebat tot ea. Nimic, şi-a răspuns. La asta mă gândesc văzând cum încearcă să infuzeze viaţă într-un personaj de complexitatea unui cartof prăjit.

Înainte să plece, Bendeac a tachinat-o franţuzit, îndemnând-o să se liniştească:

„Je potolate myself”, i-a răspuns ea glumeţ, în aceeaşi limbă pocită. „Zis will be the end.”

„Ze end of all potolations!”, a declamat el râzând.

Ne-am despărţit în faţa teatrului. Ea pierdută în gânduri, eu – în plus. În drum spre casă, i-am scris într-un mesaj că bănuiesc ce o deranjase la piesă. M-a sunat şi i-am spus ce credeam despre femeia care şi-o trage cu amantul în timp ce soţul încornorat aşteaptă în maşină. Nu prea credibil şi nici prea comic. A aprobat. Am închis telefonul convins că la următoarele întâlniri va fi la fel de volubilă, ba chiar va alege hotărât între roşu şi albastru.

Bineînţeles că n-a fost aşa.

Un fragment, mai jos. Restul, aici:

Q: In “The Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?

A: “The Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.

I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor—I mean that—he is always right. I called him up and said, “Peter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It’s funny to talk about that story being tight, because it’s massive. I don’t think I’m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.

================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================

Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009

Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.

Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.

Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.

E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Căsăpind înregistrări, într-o cameră sterilă, gata oricând să fie evacuată fără urme. De la un birou pe care, în afară de scule şi planul emisiunii, nu mai găseşti decât un telefon şi o cană de cafea. Minimalist, monoton, mecanic.

Ca emisiunea pe care o prezintă. În televiziunea de azi, un bâlci populat de păpuşi turbate, modelate din plastilină, Apropo TV e ca o gheretă uitată de timp, unde îngheţata şi servirea au rămas la fel. După patru ani jumate, nouă sezoane şi 150 de episoade, emisiunea are o medie stabilă de două puncte de audienţă, cu vârfuri ocazionale de trei, uneori patru.

E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Omul e probabil cel mai mare nume din televiziunea tradiţională care nu e un nume mare. Preferă să fie general de gherilă, care a înţeles că nu rişti fără să ştii exact ce te aşteaptă. Controlat, calculat, cert.

Acum, tolănit în scaun, se amuză copios. Pe ecranele celor două monitoare Iiyama din faţa lui, Nicolae Guţă povesteşte despre Eugenii: „Pfff, eram fan Eugenia. Mâncam la Eugenii până-mi săreau capacele”. Filmarea cu Guţă e rezultatul unui chestionar proustian despre câteva dintre cele mai cunoscute mărci din perioada comunistă – Pegas, Aro, Brifcor –, la care au mai răspuns Sorin Oprescu, Andreea Esca, Ştefan Bănică Jr. şi Răzvan Exarhu. Filmarea cu Exarhu se terminase cu doar câteva ore înainte şi cei doi foşti colegi din ProFM se hliziseră „ca hienele”, cum a anunţat Exarhu pe Twitter imediat după. Materialul cu Guţă a fost filmat de Andreea Oagănă, unul dintre producători, iar poveştile lui din comunism, cu familia lui de bişniţari, sunt rupătoare.

Şi totuşi, Guţă? Guţă manelistul? La Apropo TV, acel pamflet de bun simţ împotriva exceselor româneşti?

De ce nu? Chiar dacă Moisescu se simte cam singur pe piaţă în încercarea de a face divertisement de calitate – stau împotriva curentului şi mă piş pe pantaloni, spune el – Apropo TV nu are o aură de manifest. Moisescu nu vrea să despice firul filosofic în patru; decodificarea tonului emisiunii are deja destui înscrişi. Unii o văd ca pe o suliţă tocită împotriva prostiei, unii o consideră de-un subtil magistral, şi unii se uită pur şi simplu pentru că se râde. „Nu vreau să fac nici un comentariu”, repetă el. „Fiecare, în funcţie de capacitatea intelectuală, înţelege ce crede că e de cuviinţă să înţeleagă. Şi e bine aşa. Chiar am încercat să oferim fiecăruia ceva de înţeles din ea. Şi nu cred că se înşeală nimeni.”

O spune ca un şahist care joacă şi cu albele şi cu negrele, încercând să rămână imparţial. E genul de declaraţie strategică, echilibrată şi corectă pe care o serveşte atât de des, încât unii jurnalişti consideră interviurile cu Moisescu „trase la xerox”. Au dreptate în măsura în care e greu de acceptat că un om de televiziune poate fi consecvent. Că poate râde şi cu Guţă, şi cu Oprescu, şi cu Exarhu. Că emisiunea poate fi o prelungire firească a firii unui bărbat care nu intenţionează să facă pe moralistul ori pe supăratul când are alternativa comicului: „Prefer să râd, încerc să râd. Eu sunt adeptul «decât să ne certăm, mai bine un cântec împreună să cântăm».”

Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat. „E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitaţii lui, uneori depăşiţi de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, „dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând-nevrând se lovesc de ele. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”

Moisescu nu e genul care să îndese aspirine cu forţa. A repetat-o adesea de-a lungul anilor: nu foloseşte televiziunea să ducă războaie. („N-am vrut niciodată cumva să rămână cineva cu impresia că am ceva de împărţit cu cineva”, a spus la IQads TV 2008. Sau, în 2005, tot într-un interviu pe IQads: „Aş prefera… Dacă aş găsi întotdeauna soluţia care te face pe tine telespectator să râzi, fără să se supere cel despre care vorbesc.”) Aşa că, fie că e Guţă, fie e că e Exarhu, dacă au ceva haios de spus despre Eugenii, să poftească.

***

PE MONITOR, GUŢĂ a terminat cu Eugenia şi a trecut la Brifcor, sau Bricfor, cum îi spune el:

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie…”

Moisescu opreşte înregistrarea şi începe să râdă, întâi pisiceşte, molar peste molar, şi apoi, progresiv, se desface ca un arici şi râde tot mai tare, mai apăsat, ca un val care creşte apropiindu-se de mal, hohot peste hohot, duduind nemilos în casa tăcută. Reporneşte filmarea:

“…bine, că astăzi este soţie.”

Râsul îi suprasolicită vasele de sânge, care pompează furibund, înroşindu-i gâtul, obrajii, fruntea. Îşi dă scaunul înapoi de parcă ar vrea să elibereze cascadele de hăhăieli care nu mai contenesc. Începe să dea din picioare, măcinând podeaua casei vechi, flexând bârnele de lemn care o susţin şi stârnind o ninsoare de tencuială în biroul de dedesubt, unde omul lui de încredere struneşte hăţurile birocratice pentru ca generalul să se poată sparge de râs.

În câteva secunde, Tudor Moisescu, mai mic cu patru ani jumate dar, inconfundabil, fratele lui Andi, se postează în cadrul uşii, cerând cumpătare. La prima vedere sunt diferiţi, artistul şi afaceristul, primul distrându-se la mansardă, al doilea robotind la parter. Andi şi Tudor au urmat însă, o bună perioadă, aceeaşi direcţie. Tatăl, regizor de film, a părăsit familia când ei erau mici – şi fraţii au crescut cu mama şi bunicii din partea mamei. Bunicul, militar de carieră, era un bărbat sobru, chiar rece. Îi tenta pe băieţi cu probleme de logică, insuflându-le de mici nevoia de ordine mentală şi pasiunea pentru matematică. Matematica era de altfel un cult în familie. Pe lângă bunicul, care o făcea din pasiune, mai era fratele mamei, Marian Andronache, astăzi profesor de liceu şi important algebrist. Andi era copilul mai cuminte şi elevul mai silitor, iar Tudor, mereu cu un ciclu în urmă, mezinul care trebuia să confirme. Au avut aceeaşi învăţătoare şi aceeaşi dirigintă la liceu. Andi a dat la matematică. Tudor însă, când i-a venit rândul, a apucat-o spre finanţe şi marketing, convins de Marketingul ca război, o carte care defineşte piaţa ca pe-un câmp de luptă, iar marketingul ca tactica pe care o aplici (defensivă, ofensivă, pe flancuri, de gherilă). Luptătorii de gherilă sunt produse de nişă, spune Tudor astăzi, vorbind bineîneţeles şi despre parteneriatul cu Andi. „Nu-şi propun niciodată decât feliuţa lor foarte îngustă, care trebuie să fie destul de mare încât să le asigure supravieţuirea, însă destul de mică încât să nu atragă interesele celorlalţi.”

Andi şi Tudor au pornit Red Spike Film odată cu Apropo TV, după ce fratele mai mare a plecat de la Zero, unde făcuse Marcă înregistrată. Şi-au împărţit joburile – Andi face creaţie, Tudor face administraţie –, dar urmăresc acelaşi scop: menţinerea pe piaţă a unui produs de nişă: Andi Moisescu. Produs care, spune Tudor, îşi stăpâneşte nişa. Nu vrea să dea mai multe detalii. „E nişa noastră. Pentru un luptător de gherilă, furnizarea prea multor detalii despre afacere este foarte riscantă.”

Amândoi funcţioneză după scheme logice, deşi Tudor susţine că Andi e mai calculat decât el. Au ştiut de la început să separe afacerea de familie şi au luat în serios dezvoltarea brandului Moisescu, atât în televiziune cât şi pe piaţa de evenimente, unde Andi e printre cei mai activi MC. (O glumă recentă din industria de comunicare spune că Moisescu are cel mai mult de câştigat din plecarea Mihaelei Rădulescu, care era cel mai puternic concurent pe piaţa de evenimente corporate). Fraţii au întâlniri regulate în care discută oferte, fiecare cu o foaie pe care îşi ia notiţe, preocupaţi să-l vândă pe Andi aşa cum e: muncitor, consecvent şi sincer. Ştiu că, dacă încerci să păcăleşti publicul, te-ai ars. Amândoi preţuiesc loialitatea – o temă recurentă având în vedere că Moisescu a lucrat până acum sub umbrela unui singur trust. Tudor: „Dacă am un furnizor cu care colaborarea este fructuoasă, nu mi se pare normal să încerc să schimb. Nu-mi place ideea de schimbare doar de dragul schimbării”. Andi: „Eu gândesc proiectele pe termen foarte lung. Proiectele pe termen scurt nu mă excită sub nici o formă – indiferent de nivelul de câştig”.

Acum, în cadrul uşii, Tudor pare să fi venit să facă ordine. Andi îşi cere scuze şi îl invită înăuntru să-i arate ceva. Derulează înregistrarea cu câteva secunde înapoi şi o lasă să curgă.

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie… Bine, că astăzi este soţie.”

Andi începe iar să hohotească. Tudor zâmbeşte şi se întoarce la parter.

***

GATA, DECIDE MOISESCU. Guţă va fi promo. Se uită la ceas, trecut de 3. E pe baricade de dimineaţă şi mai are două ore. Organizat a fost mereu, dar e şi mai exigent cu timpul de când s-au născut David şi Luca, care în septembrie vor împlini trei, respectiv un an. Celor care vor să-l deranjeze după ora 5, le spune că vor avea de-a face cu Olivia. (Moisescu s-a căsătorit în septembrie 2004 cu Olivia Steer, a cărei cea mai recentă emisiune la Pro TV a fost Business Magazin). Săptămâna lui e definită în calendarul din Outlook, sincronizat religios cu BlackBerry-ul. Se trezeşte devreme, odată cu băieţii, şi ajunge la muncă undeva după 10. Stă până pe la 5 şi apoi o taie spre casă. Uneori se întoarce noaptea să termine munca. Vreo 50 de seri pe an e MC la evenimente.

Pentru Apropo TV, care are puţin peste 40 de minute fără reclame, echipa munceşte cinci zile. Filmările durează vreo două, montajul încă pe-atât, iar între ele se fac scrierea şi ilustrarea. Vinerea, în studio la Pro TV, Moisescu trage intro-urile, pe care le scrie de obicei joi seara. (Pentru emisiunea cu brandurile va sta în platou cam zece minute, din care vreo şase va dura înregistrarea, pe care o va trage dintr-un foc, fără duble. „Gata?!”, îl va întreba un operator. „Da”, îi va răspunde Moisescu. „Incredibil!”)

Nu e incredibil. E rezultatul unei scheme logice care a mers ţais – scris dinainte, exersat, filmat. Cam maniac, glumeşte el. Dar funcţionează. Încă de mic îşi aranja maşinuţele, le alinia, le punea pe garaje. În anii de radio, colegii ştiau că nu-i place să găsească CD-urile în dezordine. Când a ajuns la Marcă… şi a văzut ce haos e, a început să arhiveze. De când conduce Red Spike, admite că şi-a înnebunit colegii: revistele aici, ziarele aici, cablurile audio într-un loc, cele video în altul. Îi place să le ştie pe căprării. Pe lângă baza de date cu ilustraţii există şi o arhivă a emisiunii, apoi emisiunile curăţate de grafică, bruturile, documentarea pe personaje. „Îmi dau seama că sunt exagerat de ordonat, dar mie mi-a fost uşor să mă descurc”, spune Moisescu. „Tot ce fac e construit cu backup la backup. Eu îmi ordonez toate actele: pe case, pe copii, pe nevastă. Am şi acum chitanţele de la întreţinere de acum cinci ani. Puse în ordine. E deja nebunie ce spun eu aici, dar de multe ori mă liniştesc când arhivez.”

Ordinea înseamnă şi standarde. Pe peretele din dreapta mesei la care montează, prinse cu bolduri de un panou de plută, sunt două foi A4 pe care scrie: „Cum montez corect”. E o „biblie a montajului”, pe care dacă o urmezi ar trebui să ai o emisiune bine executată. A scris-o pentru că se săturase să explice succesiunii de editori de pe la începuturile emisiunii ce vrea. A schimbat vreo patru, pentru că niciunul nu era atent la detalii, lucru care îi displace. Iniţial sperase că editorul cu care lucrase la Marcă… să-l urmeze la Apropo TV, dar acesta a plecat să lucreze afară. Neavând alternative, Moisescu s-a instruit singur în tainele montajului Avid şi a făcut o parte dintre emisiuni cap-coadă. Pe atunci nu aveau propria staţie de montaj şi închiriau altundeva. Pentru că era scump, mergea şi monta noaptea, ajungând acasă abia dimineaţa. „Se speria nevastă-mea când mă vedea – aveam nişte ochi roşii-roşii. Aveam monitoare d-alea de căcat. Simţeam că nu mai văd, să moară mă-sa. Mă chema [Adrian] Sârbu şi-mi zicea: «Bă, eşti nebun la cap, o să te îmbolnăveşti. Nu se poate. Trebuie să-ţi găseşti pe cineva. Nu se poate să faci tu tot».”

De când au găsit-o pe Ana, editorul de acum, emisiunea „merge parfum, e o veselie”. Moisescu are o echipă mică şi bine sudată, în majoritate oameni pe care îi ştie de ani întregi. Cu Andreea Oagănă a făcut Te uiţi şi câştigi în anii ’90. Cu producătorul Mihai Smărăndescu lucrează de pe vremea Mărcii. Cu graficianul la fel, chiar dacă acesta lucrează acum din Italia. Smărăndescu spune că au căutat de mai multe ori oameni care să-l degreveze pe Moisescu de sarcinile de scriere sau filmare, dar n-au trecut testul. Până la urmă, el ştie cel mai bine ce vrea.

Acum vrea o melodie pentru promo. Se plimbă câteva minute printr-o arhivă cu şlăgare optezeciste, bifând conştiincios nişte Corina Chiriac şi Mirabela Dauer înainte să se oprească la Dacă n-ai fi existat, un cântec melancolic al Angelei Similea, cu versuri parcă croite pentru amintirea cu Bricfor a lui Guţă („Ce-aş fi fost dacă n-ai fi existat/Nici nu-mi pot imagina”). Îşi întinde braţele şi începe să pocnească din degete pe ritm. Se acompaniază cu bătăi de picioare şi apoi începe să bată darabana în masă. Moisescu e ahtiat după muzică, mai ales după jazz, pe care-l pronunţă „giaz”. Iubeşte mai ales tobele, dar alungă sugestia că ar fi o pasiune pe care n-a urmat-o. „Când îl ascult pe Antonio Sanchez cum bate, eu ce să fac? Omul l-a studiat pe Buddy Rich, a cântat cu marii muzicieni… Prefer statutul de ascultăror profesionist.” Din această postură ajută acum la organizarea unui festival de jazz în Bucureşti, plănuit pentru la toamnă.

Moisescu nu pare să aibă regrete, pentru că a preferat mereu să facă doar ce ştie mai bine. Nu-i place riscul decât dacă e bine studiat şi nu se înhamă la ce nu crede că poate duce. „Până nu simt pământul sub picioare, nu dau drumul la mâini”, spune el. Exemplifică prin Apropo TV, care mai are până să ajungă la stadiul la care îl visează, atât el cât şi Sârbu, dar pe care preferă să-l conducă la pas, menţinând calitatea. Fiind printre puţinii oameni de pe sticlă care fac şi teren şi producţie şi prezentare, e preocupat de influenţa internetului asupra televiziunii tradiţionale. O bună parte din publicul lui a migrat online şi ştie că nu-i mai poate aduce înapoi. „Dacă ei se simt bine în altă zonă, mă duc şi eu. E nefiresc să stau în altă parte. Eu sunt pe un mal şi ei sunt pe celălalt mal, malurile se depărtează şi eu trebuie să ţip tot mai tare ca să fiu auzit.” Primii paşi au fost simpli. În februarie a intrat pe Facebook, unde are deja peste 1.400 de prieteni, un public captiv cu care împărtăşeste atât idei din emisiune – brandurile comuniste au fost un subiect popular –, cât şi observaţii personale: „De o saptamana nu se mai gasesc chiloti Pampers no.5. Cred ca i-au descoperit politicienii, ca astia se tot caca pe ei”. Din aprilie e şi pe Twitter şi spune că a venit în sfârşit vremea să se întâmple ceva pe andimoisescu.ro – nu spune ce, pentru că e superstiţios.

***

ÎNCARCĂ MELODIA şi fragmentul video într-un fişier separat şi începe să le potrivească. Pe la 3:45, după vreo 15 minute de hăcuit din mouse şi taste, are un brut de vreo 30 de secunde, care mai trebuie cizelat şi ornamentat cu text. Deschide o fereastră şi începe să scrie interludiile de text. Fara diacritice, asa cum sunt si tricourile-slogan pe care le poarta in emisiune. Cum spune insusi generalul, „da-le dracu’ de diacritice.”

Nu vă speriaţi de „caca” şi „dracu’” de mai sus. Moisescu din afara platoului e mai slobod la gură decât ce vedeţi la TV. Nu-şi ornamentează fiecare propoziţie cu câte un organ, dar coace numeroase formulări memorabile şi spune des „tati” (Hai tati, bagă tati, aşa tati). E un „curator de expresii”, cum l-a numit cineva, sau tipul cu limbaj „foooooarte colorat”, cum şi-l aminteşte cu drag o colegă din radio. Serviţi: „treaba asta e căcare”, „hai s-o frigem”, „i-ai dat o ţeavă?”, „ne vedem la o zeamă”, „s-au pupat de n-ai aer”, „să moară caca”. Ultima e rege. În general, dacă moare caca e bine, înseamnă că ceva a mers cum trebuie.

Ăsta e generalul: muncitor, perseverent, miştocar, ordonat şi transparent cu toatele. Îşi spune în fiecare an că nu se poate să muncească mai mult şi apoi îşi demonstrează că s-a înşelat. Profesional, pe lângă televiziune, mai are jobul de MC, pe care îl ia la fel de în serios. Cu backupurile lui la backup, e o soluţie sigură pentru organizatorii de evenimente. Fiecare apariţie are în spate 10-12 ore de documentare, repetiţii, ca totul să meargă uns şi să pară spontan. „Îţi spun eu cum e cu spontaneitatea”, a spus anul trecut într-un interviu. „Cea mai bună e cea pregătită şi repetată la sânge.”

Pentru că lucrează cum lucrează, Moisescu costă de la 2.000 de euro în sus pe eveniment. Sunt şi multe pe care le face gratis, cum ar fi cele pentru Salvaţi Copiii, unde este şi membru în board. În munca de MC, îl are pe Tudor ca manager. Fiabilitatea e printre cele mai importante lucruri pe care le vând. „Nu mă duc la eveniment să zic: bună ziua, eu ce am de făcut?”, spune Moisescu. „Nu vreau să dau greş niciodată. Omul în care am cea mai multă încredere sunt eu. Scriu eu. Coordonez eu. Verific eu fiecare pas – chiar dacă l-au verificat înaintea mea încă zece”.

În după-amiaza asta n-are mare încerede în promo-ul pe care l-a creat. E mulţumit de fragmentul cu Guţă şi de succesiunea de cadre cu text – „Apropo TV prezinta/Cele mai frumoase povesti/ Despre marile branduri romanesti /De la Bricfor incoace/Duminica de la ora 14. In reluare dupa miezul noptii” –, dar nu e convins că Angela Similea e cea mai bună alegere. „Râdem râdem, dar să-l facem cum trebuie”, se admonestează blând. „Eu totuşi cred că găsim ceva variante dacă ne complicăm puţin”. Se uită la ceas, puţin îngrijorat. „E 4, să moară mă-sa.” Intră înapoi în arhiva optzecistă şi mai dă o raită printre piese. Abandonează după vreo douăzeci de minute, conştient că şi-a atins limita. Lasă promu-ul să curgă, poate a 47-a repetiţie a poveştii lui Guţă, calibrată atent pe linia melodia a Angelei:

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie… Bine, că astăzi este soţie. Văzusem compoziţia, cum făceau Bricforu’. Aveau gălbeneala aia… nu ştiu cum naiba, nu ştiu cum îi spuneau, aşa. Băgau în sticle, băgau dioxid de carbon, o căpăceau bine: Bricfor!”.

„Băi,” comentează Moisescu. „Totuşi eu zic că altă melodie ar merge mai bine. Da’ n-am răbdare să caut acum. Ajunge pentru azi.”

Salvează, închide şi ia în primire un vizitator, care-l aştepta cuminte de peste un sfert de oră. Pe la 5 se va sui în Toyota şi va demara către casă, către Olivia, David şi Luca, punctele în jurul cărora îi sunt organizate zilele. Spotul va rămâne pe melodia Angelei, iar emisiunea va fi printre cele mai haioase din întreg sezonul. Va mai trage încă trei până la mijlocul lui iunie, inclusiv aniversarul 150, la finalul căruia va anunţa vacanţă, timp tradiţional de reinventare a emisiunii şi odihnă pentru general şi oşteni. Îşi va cere subtil scuze celor răniţi de muşcăturile sezonului, îşi va reitera bunele intenţii şi va încheia, inevitabil – alt cuvânt care îi place – cu sfânta treime: „Sunt Andi Moisescu. Mă-nclin. Voie bună!”

O joacă, să moară caca.

Vă aduceţi aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara şi toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul şi le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naştere a lui Dan Tobescu, iniţiatorul şi creierul din spatele Fursecului. Dan locuieşte de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.

Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, aşa că am rugat-o pe Gabriela Piţurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.

Gabriela s-a dus mult mai departe de atât şi a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivaţii şi – după cum s-a dovedit – despre despărţirea de România. Acum puteţi în sfârşit s-o citiţi integral.

=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================

Stă ore întregi în bucătărie şi face fursecuri pe care le livrează personal şi gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat aşa ceva?

De Gabriela Piţurlea
Esquire, decembrie 2008

Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe şi semi-transparente ale perdelei de la uşă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini şi orânduieşte arsenalul: cântar, cratiţă, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie şi ciocolată cu lapte, extract de vanilie. „Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu ştiu ce-o să iasă”, îmi spune. Soţia lui, Cristina, încă doarme, aşa că vocea un pic ascuţită îi este acum domoală.

Nu-l deranjează prezenţa mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, şi în care îşi petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuţei, menajera. Compoziţia o prepară însă aici.

Bucătăria deschisă ciupeşte spaţiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei şi şemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanşi, tricou şi converşi) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniştea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziţia, decorul îşi acceptă bucătarul atipic şi contrastul scade. Puţin după ora 12, Fănuţa vine să ne ia.

La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică şi rock industrial, vorbeşte cursiv germană şi colecţionează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaşte o marcă de maşină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunţat la viaţa de angajat pentru a fi complet independent. Şi-a făcut o firmă de producţie TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis şi a închis o cafenea.

Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect iniţiat la sfârşitul lui mai: în fiecare săptămână găteşte dulciuri şi le livrează gratuit bucureştenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, şi îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.

În prima postare pe blog, Tobescu spunea că ideea s-a născut din disperarea de a nu găsi un loc cu dulciuri de calitate. Are priceperea şi ustensilele necesare şi vrea să prepare cele mai bune fursecuri din România. Nu are un interes ascuns, scria el, totul e transparent, inclusiv donaţiile care, fără să fie solicitate, sunt binevenite. Ideal ar fi ca proiectul să se poată autosusţine.

Acum, la mijloc de iulie, profită că e în satul Ceraşu, la vreo 80 de kilometri de Braşov, ca să facă Chocolate Chip Cookies pentru trei braşoveni care i-au scris că vor dulciuri. (Tobescu foloseşte întotdeauna denumirile originale ale fursecurilor, pentru că majoritatea nu au echivalent în română.)

Bucătăria de ţară în care ne-a adus Fănuţa e o cămăruţă cu tavan cocoşat, o sobă de gătit într-un colţ şi-un pat scund în altul, peisaj în care siguranţa obişnuită a lui Tobescu face loc unui zâmbet forţat. Mama Fănuţei aprinde cuptorul aragazului cu o lumânare, de jur împrejur, avertizând că nu l-a mai folosit de mult. „Perfect! Merge, n-are treabă!”, zice Tobescu. Se acumulează gaze, ochiul începe să hârâie şi focul se stinge cu zgomot bufnit. După alte două eşecuri, în cameră miroase greoi a gaze. Bătrâna propune să folosească soba. Scoate inelele de fontă, îndeasă ziare, bucăţi de lemn şi le aprinde. Scânteile încep să mănânce hârtia, scuipă fum şi flăcările cresc. Tobescu îşi păstrează o mină neutră şi pune termometrul în cuptorul sobei (un gol îngust şi necompartimentat). Nici acasă nu are super aparatură electrică la care ar visa orice patiser, ci un cuptor obişnuit, dar care prezintă un avantaj: e previzibil şi nu depinde de mofturile jarului. Tobescu ştie că “fâssss fâssss” înseamnă 180 de grade, pe când “hauuu fâssss” anunţă deja 200 – 210 grade. Chocolate Chip Cookies trebuie făcuţi la 170 de grade. Hai, 160 – şi-i mai laşi un pic. La 180, li se arde fundul. La 150, s-a terminat: se scurg.

Viitoarele fursecuri – şase mingi de culoarea caramelului – se lăfăie pe albul foii de copt, în timp ce Tobescu, bătrâna şi fiica Fănuţei dădăcesc pe rând focul. Jumătate de oră şi 150 + n grade mai târziu, mingile zac în tavă, unite într-o masă lăbărţată de fursec, pe care Tobescu îl priveşte cu dispreţ. Mama Fănuţei hotărăşte că termometrul nu-şi mai are rostul în cuptor şi că dulciurile se vor face şi fără ajutorul lui. Aruncă nişte surcele în flăcări şi se apucă să facă aluat de gogoşi, la rugămintea nepoatei.

După trei tăvi, bilanţul e trist. În curte, la lumină, Tobescu ridică fiecare fursec, îl miroase şi spune că nici unul nu merită livrat: cele din a doua tavă sunt carbonizate (eu zic că-s rumene şi crocante), iar din a treia tavă numai unul seamănă cu ce vroia el (eu zic că arată minunat).

Se lasă o tăcere perforată de cucuriguri îndepărtate şi de ronţăielile mele satisfăcute. „Mie-mi plac”, spun, mirată de indispoziţia lui. Tobescu mă priveşte cu milă şi mârâie: „Înainte de Volvo, am avut o Dacie, dacă înţelegi unde bat”. Un Chocolate Chip Cookie trebuie să fie crocant la exterior, cu un inel auriu închis în jur, şi moale în interior. Baza să fie de culoarea caramelului, nu bej deschis, nu maro închis. Nu suportă să mănânce prăjituri care nu au formă perfectă. Crede că educaţia germană pe care a primit-o i-a insuflat un perfecţionism ce influenţează tot ce face. De-asta foloseşte, fără economie, cele mai bune ingrediente: ciocolate Valrhona şi Callebaut (preferatele oricărui hotel de cinci stele), extract organic de vanilie, unt franţuzesc. De-asta, dacă etichetele cu nume şi adresă pe care le pune pe cutiile cu fursecuri nu sunt imprimate cum trebuie, le aruncă, reprintează, taie şi lipeşte din nou.

Fursecurile de azi sunt nişte „tălpi uscate”, bune de aruncat. N-ar putea niciodată să distribuie aşa ceva.

***

Înnebunit după dulciuri încă de când se învârtea în bucătărie pe lângă prăjiturile bunicii, Tobescu a realizat că se pricepe la gătit acum opt ani, când i-a ieşit din prima un Tiramisu la care prietenii lui dăduseră greş. N-a făcut nimic special; a respectat indicaţiile. Altă dată, când a scos din cuptor nişte fursecuri eşuate, s-a enervat atât de tare încât le-a tocat mărunt, mărunt, cu gândul să le arunce. S-a răzgândit şi a amestecat firimiturile cu marţipan, le-a făcut bile şi le-a dat prin ciocolată. Cristina, soţia lui, i-a spus că sunt unele dintre cele mai bune lucruri mâncate vreodată. Torturi, mousses, prăjituri – toate îi ieşeau perfecte.

În timp, a învăţat despre dulciuri citind cărţi de bucate, bloguri despre gătit, forumuri şi site-uri de reţete. A profitat de ieşirile din ţară, ca să încerce de la plăcinta cu cremă de brânză şi gem din Tel Aviv, la tarta cu cremă de alune de pădure din Varese, Italia şi de la prăjiturile pe bază de pastă de orez din Coreea de Sud, la Appelkaka (o plăcintă cu mere) din Suedia. S-a străduit să reţină gusturile şi ingredientele, întrebând de fiecare dată ce conţin şi cum se fac, a fost atent la aspect, ambalaj şi mod de vânzare.

În 2001 a deschis TC Broadcast, reprezentanţa unei firme din Germania care produce dulciuri personalizate. Clienţii aleg produsul şi aromele, trimit schiţa ambalajului sau o siglă, iar dulciurile, făcute şi împachetate în Germania, sunt apoi trimise în România. Este o afacere care merge de la sine şi care îi oferă lui Tobescu libertatea de a se ocupa de ce-i place.

Anul trecut şi-a investit toţi banii într-o cafenea, pe care a deschis-o în martie. COMOCO era un local luminos şi minimalist din centrul Bucureştiului, decorat în nuanţe de lapte, unt şi ciocolată, unde clienţii puteau găsi dulciuri americane proaspete. Riscantă şi idealistă, cafeneaua era ultimul lucru pe care soţii Tobescu încercau să-l facă în România, de unde încă din 2000 se gândiseră să emigreze. „Cafeneaua asta a fost pentru mine ceea ce e pentru alţii cazinoul”, mi-a scris el într-un e-mail. „Îmi place atât de mult să gătesc, încât nu am mai fost manager, ci un simplu cofetar-patiser care dormea patru ore pe noapte şi în rest gătea.” În ciuda entuziasmului, la trei luni de la deschidere, cei doi foloseau încasările de peste zi la cumpărăturile pentru ziua următoare. Deşi în a patra lună numărul clienţilor cafenelei crescuse promiţător, nu mai puteau susţine cheltuielile curente, aşa că au închis-o.

Ros de depresie, Tobescu n-a mai gătit. Nu simţea nici o vibraţie, intra în bucătărie numai rugat de alţii, dar şi atunci fără chef. În februarie, a plecat cu Cristina prin Europa, ca să uite. La Paris, proprietarul apartamentului pe care îl închiriaseră în Marais le-a spus că mai are unul într-o casă de secol XVII, aflată chiar pe malul oceanului, în Normandia. Neştiind mare lucru despre zonă, au decis să stea şi acolo vreo zece zile. Locul i-a subjugat.

Mergeau zilnic pe faleză până la cofetăria Charlotte Corday din Trouville, ca să cumpere cele mai bune prăjituri pe care le-au mâncat vreodată. Pentru că adeseori ploua torenţial, iar vântul făcea umbrela inutilă, Tobescu ascundea sub haină cutia din carton subţire ce ascundea cele şase prăjituri. Ajuns la vilă, se aşeza la fereastră, într-un fotoliu alb, şi mânca prăjitura favorită, privind oceanul. Le Masque et la Plume era fericirea fără fisură, cu bază de pandişpan, bezea caramelizată şi mousse fin de prune. Stresul şi dezamăgirea de după închiderea cafenelei s-au topit în perfecţiunea prăjiturilor. „Nu erau foarte pretenţioase ca execuţie, dar aveau nişte combinaţii de gusturi şi de ingrediente care erau ca un drog”, îşi aminteşte Tobescu. „Mă binedispuneau instantaneu. Puteam să mă mulţumesc cu o cocioabă acolo la Trouville, dar să ştiu că pot să-mi cumpăr dulciurile alea până la sfârşitul vieţii.”

În aprilie, Tobescu s-a întors în ţară, entuziast şi încrezător în sine. A gătit mai des decât de obicei, încercând să îmblânzească dorul de gusturile din Franţa. În mai i-a venit ideea să facă şi să ofere dulciuri în Bucureşti, fără obligaţia de a fi plătite. Într-o noapte i-a spus soţiei lui că blogul ar fi canalul ideal de comunicare pentru asta. Era ora 1 şi tocmai veniseră de la o plimbare. Cristinei (care lucrează acum la un roman) i‑a venit ideea să‑i spună Fursecul Mecanic. Fursecul (cu majusculă) este entitatea care înglobează tot ce găteşte Tobescu, fie că este vorba despre muffins sau bile de marţipan. A doua jumătate e un tribut adus unuia dintre filmele lui preferate, A Clockwork Orange (Portocala Mecanică). Până dimineaţa Tobescu făcuse deja logo-ul (un pahar cu lapte de care se sprijină o coloană de fursecuri), iar următoarele trei zile şi le-a petrecut gândindu-se dacă e bine să meargă până la capăt.

A lansat blogul pe 28 mai şi a pornit în căutare de ingrediente. Singurul importator de ciocolată Callebaut din România i‑a cerut să cumpere minimum 100 de kilograme, aşa că şi-a comandat-o de pe E-Bay. Tot de pe Internet a luat marţipan şi matcha (pastă de ceai verde). Pentru că n-a găsit ambalaje de fursecuri, a recurs la cutii de plastic, borcane şi plicuri. Ore întregi a citit reţete, le-a compilat şi le-a experimentat noaptea, s-a învăţat cu ciocolata Valrhona care trebuia topită cu multă atenţie, din cauza conţinutului foarte ridicat de cacao, şi s-a oprit numai când a obţinut dulciuri pe placul lui. „Sunt de departe cele mai bune fursecuri nu numai de la noi, ci printre cele mai bune fursecuri pe care le poţi mânca în general”, spune el. Faţa i se luminează repede într-un zâmbet. „Iată şi modestia.”

A evitat să facă specialităţi franţuzeşti, pentru că acelea i se par imposibil de gătit fără să fi urmat o şcoală de gastronomie. A ales în special reţete americane, pentru că sunt mai savuroase când vine vorba de fursecuri. „Tradiţia de cookies complecşi, cu bucăţi de ciocolată, cu caramel, vine de la americani. Europenii preferă să facă fursecuri din aluat simplu, şi să le combine cu cremă sau să le înmoaie în ciocolată. Mi se par mai interesante cele americane.”

Pe 10 iunie a anunţat prima livrare – Chocolate Chip Cookie – şi mail-urile cu motivaţii au început să vină. Nimeni nu părea să înţeleagă despre ce-i vorba, dar era gratis şi arăta bine. I-au scris că blogul lui le aminteşte de copilărie şi de dulciurile făcute de mama sau bunica, că visează fursecuri, că le plouă în gură. Tobescu a avut 25 de livrări la primul model de fursec şi 36 la al doilea, Chunky Peanut Butter Cookie (biscuite cu unt de arahide).

Gătea şi se străduia în acelaşi timp să fie cât mai mult alături de familie, pentru că mama lui era pe moarte. „Blogul merge în continuare, pentru că nu sunt precum gospodinele de la Acasă TV, care încep să se vaite pe post de ce probleme de sănătate au ele sau rudele lor”, îmi scria pe 19 iunie. Promisese că va face un singur tip de fursec pe săptămână şi se ţinea de plan. „Îl fac doar ca să nu dezamăgesc pe toată lumea care s-a bucurat de el.”

Oamenilor le-au plăcut atât de mult fursecurile încât au vrut să-i dea ceva în schimb: s-au oferit să-i gătească, i-au adus ingrediente din străinătate, i-au dăruit un tricou şi un magnet personalizat. Le-a răspuns de fiecare dată pe blog, cu un mesaj de mulţumire şi cu fotografia cadoului primit. Spune că e tipul de reacţie umană şi sinceră care îi place şi îl bucură, aşa cum îl încântă şi gesturile mai mici: luminarea feţei, grimasa preschimbată în zâmbet a unei secretare căreia îi spune că el este Fursecul Mecanic.

În a doua vineri din iulie l-am însoţit la livrarea Fursecului 5: muffins de ciocolată, cu marţipan şi cremă de alune de pădure. Când ne-am întâlnit, la 14:10, Tobescu abia se trezise. (E ritmul lui încă din 1995, când lucra la matinalul de la Pro TV: se culcă dimineaţa şi se trezeşte după-amiaza.) Era vesel şi relaxat, ca de obicei. Ajunsese să-şi dedice întreaga săptămână proiectului: gătea lunea şi marţea, iar de miercuri până sâmbătă distribuia fursecuri prin toate colţurile Bucureştiului. Mi-a arătat graficul livrărilor din ziua aceea – un fel de orar, cu adresele, numele oamenilor şi cu sigla blogului printre ele. Avea în maşină şi o hartă, pusă în apărătoarea de soare. „Sunt ca un taximetrist. Ar mai trebui să-mi pun o iconiţă în dreapta.”

A spus că încearcă să-şi grupeze livrările pe zone, ca să-i fie mai uşor, că lasă jumătate sau un sfert de oră între ele şi că bate cam 100 de kilometri pe zi, fiind mereu pe fugă. Merge pe linia tramvaiului, opreşte pe trecerea de pietoni, orice e necesar ca să ducă fursecurile la timp. Cei care le primesc în borcan trebuie să-l înapoieze la următoarea livrare, pentru ca proiectul să fie cât mai ecologic. Până şi tipul de ambalaj spune ceva despre impresia pe care şi-a făcut-o despre cel care i-a scris, dar nu are parametri bătuţi în cuie. Când nu găseşte pe nimeni acasă, reprogramează sau lasă pachetul în cutia poştală sau atârnat de clanţa uşii. Sigur, se mai întâmplă uneori ca vecinii să fure fursecurile.

Am vizitat nouă oameni în acea zi. Tobescu s-a întâlnit cu ei la serviciu, la o ieşire de metrou sau la un colţ de stradă. La început era momentul de recunoaştere, când el mergea spre ei zâmbind şi ţinând cutia la vedere, iar ei îl întâmpinau, ştiind că nu le poate aduce decât ceva bun. Apoi dialogul lejer, dintre doi străini care au descoperit un limbaj comun: cum ai aflat de blog? Cum îţi plac fursecurile? Să-mi scrii cum ţi s-au părut astea. Şi un la revedere senin, deschis la reîntâlnire. Imaginea care rămâne după el e invariabilă: un om bine crescut şi surâzător care aduce fursecuri, vrea să afle despre tine numai cât eşti dispus să-i spui şi pleacă, lăsându-te încântat. „Îmi place că nu face frumos în faţa nimănui, nu linguşeşte pe nimeni, are un fel detaşat de a fi apropiat de toată lumea, cu toate că sună paradoxal”, spune Christine Norberg, una dintre susţinătoarele proiectului.

Ultimul transport din acea zi a fost în Pipera, la un cuplu de tineri care l-au invitat să mănânce caise din grădina lor. Le mai livrase fursecuri, dar nu îi întâlnise. S-au aşezat la masa din terasă, în timp ce Fax, câinele lor de două luni, lătra şi se gudura pe lângă fiecare. Tobescu părea să nu observe că erau un pic timizi şi umplea orice pauză apăsătoare cu poveşti despre fursecuri, mail‑uri şi livrări. A spus-o, piţigăindu-şi vocea şi mustăcind, pe cea a unei femei care, după ce s-a plâns că nu a primit fursecurile în borcan, i-a zis: „Sper că nu sunt otrăvite” şi mai târziu i-a scris că nu e încântată de ele şi că va scoate trimiterea către Fursecul Mecanic de pe blogul ei. Gazdele au făcut ochii mari şi au râs, el i-a dat înainte, ei s-au destins, stânjeneala a devenit confort, conversaţia s-a închegat şi s-a mutat spre Germania, ţară dragă atât lor, cât şi lui. Înainte ca soarele să dispară sub crengile caişilor din curte, Tobescu se împrietenise cu ei.

***

Într-o zi, l-am întrebat pe Tobescu: el ce prăjitură e? Mi-a spus că trebuie să-i ceară părerea Cristinei. „Tu eşti un cupcake cu matcha”, i-a zis ea. „Toată lumea crede că ştie ce eşti, pentru că un cupcake arată ca un muffin. La gust seamănă pe undeva cu un muffin, aşa că nimeni nu îşi pune problema că a greşit titulatura nici măcar după ce gustă. Topping-ul de matcha e exotic, foarte rar, seamănă cu fisticul, dar lumea nici măcar nu îndrăzneşte să spună ce e, nu ştie dacă e bun sau rău, dacă le place sau nu le place, îl mănâncă pentru că nu au mai mâncat niciodată şi pentru că este de bun simţ să te prefaci că eşti deschis la experienţe noi. Gustul topping-ului este complet nou, revigorant, şi contrazice dulceaţa cupcake-ului într-un fel care-ţi dă frisoane de plăcere. În timp, realizezi că este echilibrată inteligent.”

De când a demarat cu Fursecul Mecanic, Tobescu s-a distrat cunoscând oameni, dar nu şi-a schimbat cu mult părerea proastă pe care o avea despre România. Unele dintre mesajele primite au trădat un scepticism exagerat al românilor, care, spune el, îşi imaginează că în spatele oricărei iniţiative bune se ascunde o mizerie sau un interes strict personal. I s-a reproşat că face un experiment socio-psihologic. Că „mecanic” vine de la „mecanizat”, deci dulciurile nu sunt făcute manual. Că totul este o inteligentă campanie de teasing ce pregăteşte lansarea unei afaceri. Alţii au crezut că totul este scorneala unui nebun. De ce ar face un om aşa ceva?!

„Din acelaşi motiv pentru care mi-am dorit toată viaţa să am un grup de prieteni cu care să merg prin Europa cu o dubă închiriată şi nu am reuşit niciodată, pentru că toată lumea a renunţat în ultimul moment”, spune Tobescu. „Am spus: închiriez eu duba, pe banii mei, plătesc eu mâncarea, numai să mergem, să ne simţim bine şi să facem un lucru relaxat, occidental. Asta am vrut să fac, un lucru relaxat, occidental. Fără a conta cât mă costă, fără a mă gândi ce implicaţii ar avea.”

Mesajele prin care bucureştenii trebuiau să-l convingă că merită fursecuri erau pentru el dovada minimă de strădanie şi interes pe care o puteau arăta. Dacă multe erau deranjant de siropoase, dar tolerabile, unele îl plasau între amuzament şi şoc. „Statistic vorbind nu ai cum să eviţi să nu-ţi scrie şi nebuni. Nebuni şi nesimţiţi – sunt cele două extreme cărora nu le răspund. Nesimţiţii sunt cei care scriu: «aş vrea şi eu o porţie de muffins». Asta e motivaţia. Deci au pus foarte mult suflet şi au investit foarte mult timp pentru a formula o propoziţie pe mail. După aceea sunt cei în ale căror probleme psihice nici nu vreau să intru, care-mi scriu lucruri de genul: «De ce ar trebui să primesc eu fursecuri de la tine? Pentru că am început să pierd încrederea în oameni». Punct. «Şi doare.»”

Pe măsură ce presa i-a pus Fursecului pampoane, numindu-l simpatic, minunat sau dulce, şi l‑a făcut pe Tobescu să pară un bonom hotărât să salveze ţara de dulciurile rele şi să satisfacă poftele oricărui hipoglicemic, numărul vizitatorilor a crescut de la 6.218 în iunie, la 10.680 în august, iar pe blog s-au îndesit comentariile cu recomandări: să stabilească un preţ, să fie mai puţin arţăgos, să nu se mai laude atâta. Le-a răspuns ironic, mereu rece şi direct. „Îmi plac lucrurile fără echivoc, n-am nevoie de mesaje overall pozitive. Atunci când comunic cu cineva prefer oricând un mesaj sută la sută negativ unuia aparent călduţ şi drăguţ, presărat de fapt cu mici mizerii.”

Ecuaţia pare simplă: pentru el gătitul nu este nici mod de viaţă, nici pasiune orbitoare. E un hobby constructiv. Afacerea cu dulciuri personalizate îi e de ajuns ca să-i asigure o existenţă decentă şi comodă. Îşi petrece în continuare timpul citind reţete, experimentând, făcând şi distribuind fursecuri. Nu are spiriduşi ajutători. Nu plănuieşte să facă profit din proiect, aşa că poate refuza liniştit pe oricine. Nu vrea nici sfaturi, nici ajutor. Are genul de atitudine „à bon entendeur, salut”, care intimidează, pentru că nu lasă loc de obiecţii şi polemici. Dar amabilitatea lui se termină unde începe intruziunea. Cine intră în joc, fie respectă regulile, fie iese; şi, nu în ultimul rând, acceptă că Tobescu urăşte monotonia.

Prima reţetă din august a venit cu o schimbare de sistem: motivaţiile au picat, fiind înlocuite cu nişte întrebări din cultură la care fie ştiai răspunsul fără să cauţi pe Google, fie recunoşteai că nu ştii şi nu primeai fursec. Caramel Apple Cookies pentru o trupă care a remixat melodii Nine Inch Nails. Fursecuri cu ciocolată albă, caise şi migdale, dacă îl ştii pe Daniel Craig din alt rol decât cel de Bond. Fursecul nemţesc Linzer pentru piesa lui Max Frisch care începe cu replica „Ar trebui să-i spânzure, n-am spus-o eu dintotdeauna?” şi personajul care o spune.

Unul dintre motivele schimbării a fost că Tobescu vroia să măture puţin proiectul cu abonaţii care se obişnuiseră să primească dulciuri numai pentru că, la un moment dat, scriseseră un mesaj frumos. „Consider că dinamica relaţiei dintre mine şi fidelizaţi este exact aia din relaţiile şi căsniciile româneşti”, spune Tobescu. „Aşa cum doi parteneri fac eforturi până când se căsătoresc, şi după aia se blazează şi încep să considere de la sine înţeles ca celălalt să rămână cu ei şi să le ofere diferite lucruri, tot aşa e şi cu Fursecul. Românii au, din păcate, tendinţa de a deveni delăsători într-o relaţie. Introducerea întrebărilor i-a făcut pe majoritatea să se supere un pic, pentru că i-a trezit puţin din rutină.”

Totuşi, a introdus testele mai ales ca să vadă cine sunt cititorii lui. „Eu nu mă plictisisem de motivaţii, dar 90 la sută îmi scriau despre bunica şi cum gătea bunica”, zice Tobescu. „Sigur, nu puteam să-i acuz pentru asta, dar nici nu puteam să-mi dau seama din mail-uri cu cine am de-a face (…) De-asta unele teme sunt foarte specifice, pentru că sunt formaţii sau filme care îmi plac foarte mult şi despre care nu am cu cine să vorbesc în afară de Cristina. Şi e foarte trist să nu ştii dacă mai ai corespondenţi în oraşul din care urmează să pleci.”

***

Testele de cultură au împrospătat proiectul cu noi cititori. La început de octombrie, Tobescu era la fel de entuziast ca atunci când a lansat blogul. După 15 reţete şi undeva între 4.300 şi 4.500 de fursecuri livrate, spunea, totuşi, că Fursecul nu are nici o şansă de autosusţinere. Recuperase cam o şesime din banii cheltuiţi.

Oamenii spun că fursecurile sunt senzaţionale, demenţiale, geniale, că pe o scară de la 1 la 10, ar primi nota 11. Unul dintre consumatorii cu vechime, Ion Borşan, spune că îl frustra teribil că nu ştia răspunsurile la întrebări, şi că l-ar bucura să poată cumpăra dulciurile făcute de Tobescu şi să nu depindă de temă. Nu este singurul. Tobescu ar putea să deschidă o cofetărie cu certitudinea că ar avea zeci de clienţi fideli, dar n-o va face, pentru că nu crede că dulciurile lui îşi au locul aici. Va pune punct Fursecului, cum a promis: cu o plecare. În februarie se mută la Berlin, şi va decide acolo dacă locul cafenelei lui este în Germania sau în altă parte. Spune că marea lui satisfacţie este „de a fi găsit nişte oameni extraordinari şi de a putea să nu plec chiar cu o greaţă supremă”.

Din iunie, de când am aflat de Fursecul Mecanic, s-au întâmplat multe: l-am văzut pe Tobescu la livrări, curios de reacţiile oamenilor când îi gustă bunătăţile, ca un profesor ce ştie că a făcut o demonstraţie magistrală, dar vrea să şi-o confirme privind uimirea elevilor. A gătit la munte, şi s-a întors de acolo cu gogoşi bune şi fursecuri ratate. A fost la un radio public, unde a pus piesa Elektro-Kardiogramm, a celor de la Kraftwerk, bucurându-se de asta ca de o mică victorie. A provocat cititorii blogului să dibuiască şi să fotografieze o fabrică de geamuri părăsită. I-a scos din casă în noaptea de Halloween, ca să caute indicii prin Bucureşti, şi i-a aşteptat cu dulciuri la capătul periplului. A mixat gusturile, a sucit regulile, a flituit criticile, iar eu m-am întrebat până în ultima clipă din ce s-a născut Fursecul Mecanic.

Altruism? Sătul de încruntarea românilor, Tobescu a vrut să-i înveselească puţin. A oferit gratis dulciuri formidabile, fără să reproşeze nimănui că nu donează ceva în schimb. A încercat să demonstreze că majoritatea cofetăriilor de la noi sunt o batjocură şi, criticându-le public, să forţeze o schimbare de atitudine. A vrut să spună un „la revedere” frumos unei Românii urâte, de care nu-l mai leagă nimic. „Cred că decizia de a pleca e una din cele mai dureroase din viaţa lui”, spune Irina Georgescu, o cititoare a blogului. „Şi că Fursecul Mecanic e un fel de ultim gest de bunătate faţă de ţara asta ciuntită care nu ştie decât să ciuntească la rândul ei. Cred că e şi un fel de «îmi pare rău» mut şi, poate conştient, poate nu, un mod de a arăta că se poate. Cred că Fursecul Mecanic a certificat nişte idei pentru Dan şi-l va lăsa să plece liber, fără ură, umplut de calm.”

Egoism? Tobescu a vrut să(-şi) demonstreze că până şi cele mai scumpe prăjituri pe care le mănâncă românii sunt doar nişte surogate de dulce în comparaţie cu ce poate găti el. A aşteptat şi a primit pentru asta admiraţia de care nu se bucurase pe când exista COMOCO. A folosit blogul pentru a găsi „oameni de calitate” pe care altfel nu îi dibuise. „Am căpătat senzaţia că tipul are un perfecţionism interesant şi că ăsta este motivul pentru care face tot ceea ce face”, spune Christine Norberg. „El şi-a dorit cafenea, pentru că îşi admira propriile creaţii şi din admiraţia asta a ales să facă în aşa fel încât să gătească în continuare. Iar eu am încredere în această motivaţie mai mult decât am în altruism pur. (…) Admir felul în care alege să se desprindă de ţară. E o treabă masculină. Vanitoasă, orgolioasă, dar mişto.”

Probabil aţi recunoscut-o pe Mirela Zeţa, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii şi pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experienţă interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieşit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns”.

Articolul începe aşa:

Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.

Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duş fierbinte.

Citiţi restul în numărul de septembrie al Esquire România.

Tot acolo găsiţi şi alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlineşte doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învăţat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Ţineţi minte că toţi artiştii care au ceva de spus au încontinuu – indiferent că şi-o exprimă sau nu – obsesia fututului”, imaginaţi-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat şi acum doi ani).

Mai găsiţi în numărul de septembrie:
- Mihai Barbu, fotoreporter, visător şi vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
- O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
- Pe şosea cu Marcel Iureş.
- Ce a învăţat Francis Ford Coppola.
- Ce spune Paula Seling despre bărbaţi.