For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I’m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.

For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We’ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It’s the equivalent of Gutenberg’s press that’s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here’s the thing: Words and images and ideas work differently—are different—on these new devices.

Magazines won’t/can’t be replicated on the tablet.

There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that’s native to those devices—and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself—exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design—and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.

E un proiect construit într-un an şi a beneficiat de munca a peste 200 de colaboratori, printre care nume mari: Dave Eggers (redactor şef), Michael Chabon, Stephen King, Chris Ware, Daniel Clowes. Miranda July, James Franco etc. Are peste 300 de pagini (120 de pagini de ziar plus câte 100 pentru revistele incluse) şi a ieşit într-un tiraj iniţial de 1,500 de exemplare.

E la ani lumină de ziarele româneşti de weekend – bate mai degrabă spre NY Times de duminică (inclusiv în greutate), dar şi faţă de Times are nişte chestii proaspete: 22 de pagini de comics, un supliment literar viu şi amuzant, articole supriză (un text despre un concurs de mister pentru a alege modele masculine pentru coperţile romanelor de dragoste) şi o mulţime de info-grafice actuale (mi-a plăcut la nebunie o diagramă cu mişcarea scenică a celor de la Death Cab for Cutie.)

Pozele de mai jos sunt făcute de mine, cu exemplarul propriu, aşa că îmi cer scuze pentru calitatea lor. Nu transmit pe deplin experienţa de a ţine în mână, răsfoi şi citi această publicaţie unicat, despre care echipa scrie:

This newspaper is and has been an experimental prototype published by a small group of writers and designers in San Francisco. This should not be taken as our definitive statement on what everz page of a newspaper should look like. Rather, it’s a grab-bag of some of the myriad things newsprint can do. And indeed there was much we did, and there was much we didn’t do. (…) This process has provided great insight into the magnificient operations that daily newspapers are. How they do this every day we will never know. That they must contiue has never been clearer. We raise our caffeinated beverages to them.

Puteţi citi aici câteva articole din Panorama. Imagini mai reuşite şi o descriere mai completă aici.

PS: Da, m-am gândit la Decât o Revistă din primul moment în care am aflat de Panorama.

2010 va fi un an important pentru viitorul revistelor. Apariţia (mai mult decât probabilă) a tabletei de la Apple va fi un impuls serios de a experimenta cu această formă. Tableta nu e singura inovaţie. Aplicaţiile de pe iPhone făcute de GQ, The Guardian şi Esquire arată o preocupare cu cititul mobil. Apoi mai e şi frumoasa demonstraţie a celor de la Sports Illustrated.

Ce e important de reţinut e cât de mult încearcă toate aceste iniţiative de a replica experienţa unică a cititului unei reviste pe hârtie. De asemenea, rămâne în picioare ideea că formula de a compila, agrega şi cura conţinut va continua să funcţioneze pentru mulţi dintre noi; mai ales când avem produse şi oameni în ale căror criterii de selecţie ne putem încrede.

Mai jos, un viitor care nu este foarte departe. Cum ar fi să ne citim aşa revistele în câţiva ani?

Mag+ from Bonnier on Vimeo.

Dacă vreţi să continuaţi să citiţi despre ce poate aduce 2010 în această industrie, puteţi lua la rând cele 115 previziuni făcute de Folio. Mie mi-a plăcut mult ce a avut de zis Samir “Mr. Magazine” Husni:

Looking into my crystal ball I see one big word: ‘All.’ It is no longer an era for either or. Magazine companies have to give it their ALL whether in print or on the Web. The business model has to be rewritten and magazines are going to start charging more for their content. The era of ‘Me Too’ is on the way out and now more than ever magazines have to provide a point of difference in their content that will add value to the magazine and that will entice readers to pay a good portion for producing such content. It is nothing short but amazing to hear media companies now wanting to charge for content on line while they still sell printed magazines for $5.00 a year.

As for the survival and death of magazines, I do not think there will be a shortage of good ideas, and technology is going to make it even easier to start printed magazines. The major shift will continue to be in the move from mass to class. Higher cover prices followed by higher subscription prices will be the norm and not the exception. New magazines arriving on the marketplace should have a “Must Have” stamped all over it. The era of “Nice to Have” magazines is gone.

Editorialul îl puteţi citi aici. Raymond Bobar a scris despre vizualul DoR, aici.

CONTEXT. Am pornit cu ideea de a face o revistă generalistă, fără un public ţintă definit demografic. Am considerat că pieţei îi lipseşte o revistă care vorbeşte oamenilor tineri (atât în vârstă cât şi în spirit) despre micile obsesii care ne bântuie vieţile de zi cu zi. Am vrut să scriem despre lucrurile care ne interesau, ştiind că dacă nouă ni se par interesante, sigur li se vor părea interesante şi altora. De aici mixul nebun de subiecte din DoR, care, paradoxal, se păstrează omogen datorită acestei chei de citire: o revistă despre întâmplările şi tendinţele pe care le comentăm la muncă, acasă, prin baruri, cu familia, colegii, prietenii.

Am dorit să facem o revistă mainstream, cu subiecte aceesibile şi recognoscibile, care definesc – aşa neînsemnată cum e ea – pop-cultura românească. De aceea, Mircea Badea apare în aceeaşi revistă cu Free Gigi, de aceea discutăm despre noua şcoală de iluzionism în aceeaşi revistă în care vorbim pe larg despre istoria şi uzul diacriticelor.

Coperta a fost punctul de pornire şi axis mundi în acest demers. Fotografia din 2004, făcută de Alex Gâlmeanu pentru Bolero, e unul dintre puţinele artefacte de pop cultură românească. E o fotografie pe care mulţi o ştiu şi o recunosc. Am pornit din start cu ideea unei reinterpretări. Am construit astfel pe memoria primei imagini, am continuat o poveste şi am încercat să plasăm revista într-un punct de echilibru dintre zona comercială şi cea alternativă – acolo unde personalitatea publică a lui Dobrovolschi se întâlneşte cu actul artistic al lui Gâlmeanu.

IDEI. Am încercat să urmăm această linie de gândire şi în stabilirea subiectelor. De la început pornisem cu un mix de subiecte neobişnuite: ne doream un text despre Bahoi, unul despre Mircea Badea, un spread dedicat bicicletelor etc. Scopul era o reflecţie a modului în care trăim azi.

Ideile de mai sus nu s-au materializat, dar asta e foarte bine. Ca editor, am avut pentru prima oară luxul de a alege. Sunt zeci de idei care au rămas pe lângă, unele abandonate chiar după ce au fost scrise într-o primă formă. Din experienţa mea redacţională, omorâm prea puţin din conţinutul pe care îl primim. O revistă curajoasă îşi asumă rolul dublu de agregator şi curator; la DoR am omorât mult mai mult decât s-a produs. Asta nu înseamnă că nu regretăm unele „crime” (cum ar fi pagina de biciclete), doar că ne bucurăm că am avut luxul selecţiei.

Pe scurt despre împărţirea ideilor în secţiuni. Actualizatorul este ceea ce în limbajul revistelor se numeşte FOB (front of the book). Aici intră bucăţi mici, recenzii, recomandări, materiale digerabile la o simplă răsfoire. Cel mai dificil lucru a fost stabilirea unor subiecte care sunt şi nu sunt ancorate prea tare în timp. Dacă eram o revistă lunară, aţi fi văzut probabil un mix ceva mai tradiţional, cu mai mult accent pe noutăţi în film, carte, muzică, artă etc. Dar pentru că DoR a fost gândit iniţial ca un proiect unic, am încercat să ne restrângem la subiecte cu o viaţă mai lungă. De obicei, FOB-ul e secţiunea în care revista încearcă se te înveţe cum să trăieşti mai bine, cum să faci alegeri mai bune, cum să-ţi navighezi mai înţelept universul. De aici şi numele de Actualizator şi împărţirea în secţiuni: Trup, Minte, Spirit şi Aptitudini.

Reactorul este momentul oratoric al revistei. E o secţiune de opinie, fie livrată direct, fie filtrată prin documentare. Pe lângă bucăţi clasice de opinie – cum sunt textele lui Răzvan Exarhu sau Vlad Petreanu – găsiţi eseuri documentate, o formă destul de rară în publicaţiile noastre. Textele despre pufuleţi şi curent sunt exemple în acest sens. Nu e părerea reporterului, ci un argument documentat, construit pe teren, nu la masa de birou. Trebuie să menţionez aici şi eseul Crinei Moşneagu despre sâni. Când am copt această idee am cerut mai multor femei mostre de scris pe acest subiect. Din tot ce am primit, Crina avea tonul şi povestea cea mai potrivită. E un exemplu rar de jurnalism personal sincer şi puternic.

Features e partea revistei în care am plasat textele care necesită o implicare mare din partea cititorului – şi nu vorbim numai de timp. Sunt texte mari, unele dificile, toate diverse în abordare. Ce le uneşte e munca de documentare.

Ăsta e un moment bun să vorbim puţin despre reporting. Jurnalismul românesc suferă la acest capitol. Nu există o cultură a strângerii de informaţie, a verificării, a scormonitului. Nu suntem curioşi. Nu ştim să căutăm. Nu înţelegem la ce foloseşte. Faci reporting pentru că îi datorezi cititorului o poveste cât mai completă. Asta înseamnă să vorbeşti cu cât mai mulţi oameni, de cât mai multe ori posibil. Să citeşti despre subiect. Să aduni hârţoage. Citite, textele par simple şi închegate. Ce nu se vede e munca din spate. Le-am spus întotdeauna reporterilor pe care i-am cunoscut şi editat: e perfect normal să nu-ţi placă un text, o abordare, un stil de a scrie, o decizie de înlănţuire. Dar te provoc să aduni şi tu îndeajuns de multă informaţie încât să putem discuta liniştiţi despre asamblarea ei.

Gabriela Piţurlea şi Ani Sandu au citit cărţi despre magie ca să înţeleagă subiectul. Au fost la spectacole. Au intervievat personajele centrale în repetate rânduri. Au încercat să vorbească cu cât mai mulţi alţi magicieni. Au văzut zeci de clipuri. Asta pentru că nu poţi scrie cu autoritate despre un subiect fără să devii un mic expert. Că se putea scrie altfel, asta e limpede – scriitura ţine de personalitatea fiecăruia. Documentarea însă trebuie s-o facem cu toţii. (Vlad Grigorescu s-a prins că s-a muncit altfel la acest text).

EDITARE. important de menţionat că pe lângă documentare a existat şi multă editare. Jurnaliştii români trebuie să înţeleagă că o revistă funcţionează altfel decât un ziar sau o publicaţie online – se rescrie şi se reorganizează în draci tocmai din cauza rolurilor de agregare şi curare de care vorbeam.

Textele mijlocii şi mari din DoR au trecut prin cel puţin două runde sănătoase de editare, iar apoi prin alte câteva citiri pentru mici şlefuieli. Şi când spun editare mă refer la o altă unealtă de care jurnalismul românesc e văduvit. Editare înseamnă o discuţie asupra direcţiei şi formei unui text, o negociere pe marginea a ce intră şi ce rămâne pe dinafară, o evaluare a celui mai bun început şi celui mai puternic final etc.

Spontaneitatea şi cursivitatea textelor sunt rezultatul muncii de editare şi rescriere, făcută cel mai des de autor după confruntări cu editorul. „Vocea” textelor aşişderea. În textul despre Irene şi Cristina, secţiunea despre Irene este scrisă cu alt ton decât cea despre Cristina, o încercare de a le reda mai bine personalităţile diferite. Textul cu magicenii s-a modificat semnificativ în structură de vreo două-trei ori, cu secţiuni întregi pendulând dintr-o zonă într-alta până şi-au găsit locul. Iar textul despre sâni, în varianta publicată, e semnificativ schimbat faţă de primul draft.

CONCLUZII. Nu am scris acest post să vă conving să gustaţi fiecare bucăţică din DoR, ci doar să explic procesul. Ideile au fost generate în spiritul unei direcţii editoriale, textele sunt rezultatul a săptămâni buni de reporting, iar structura şi scriitura sunt rodul unor decizii conştiente şi asumate. Că nu funcţionează peste tot, sau că nu place tot tuturor, e foarte bine. Ar fi ciudat să dai peste o revistă unde totul este pe placul tău. E oricum mare lucru în România să dai peste o revistă căreia i-a păsat de experienţa pe care o vei avea la răsfoire şi lecturare.

Decât o Revistă este un proiect născut din dorinţa tuturor celor implicaţi de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale şi editoriale, fără imixtiuni şi alte presiuni caracteristice mediului comercial. Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate şi ce ar putea să conţină o revistă când e gândită ca un obiect de colecţie.

Mai mult detalii veţi afla în următoarele două săptămâni. Reţineţi că Decât o Revistă e un proiect artistic/editorial programat să apără o singură dată, într-un tiraj limitat.

Mă întorc la prezentarea de vineri, intitulată: “Cum să-ţi faci o revistă. 10 paşi simpli.” O găsiţi mai jos. E o descriere a cum s-a născut acest proiect, dar e şi un imbold pentru toţi cei care cred în forţa acestui mediu: cereţi mai mult de la revistele pentru care scoateţi bani din buzunar. (DoR va fi gratuită).

Desenele au fost realizate de Raymond Bobar, care este şi art directorul publicaţiei.

Pasul 1: Bea o bere. Asta e o bere pe care o ştiţi cu toţii. Aia la care ieşi cu colegii şi te plângi că nimic nu merge, că nimeni nu te ascultă, că nimic nu e făcut cum trebuie.

Pasul 2: Mai bea nişte beri. Pe măsură ce creşte cantitatea, dispare şi amărăciunea legată de munca de zi cu zi şi apar în grup întrebările de genul: “Dacă tot ne plângem atâta, de ce nu facem noi ceva mai bun?” Succesiunea de beri este şi modul în care se naşte un nume ca “Decât o Revistă”.

Pasul 3: Stabileşte-ţi misiunea. Vezi şi imaginea asta necenzurată a procesului nostru de gândire din seara care a născut ideea. Pe scurt, şi glumeţ, misiunea sună aşa: “Decât o Revistă. Decât una. Decât o dată.

Pasul 4: Recrutează-l pe Ray. Orice revistă independentă – tipărită sau nu – trebuie să aibă un look distinct, pigulit până la ultimul detaliu. Pentru asta ai nevoie de un art director cu viziune, ca Ray.

Pasul 5: Găseşte oameni care să producă conţinut. Pe gratis. Toţi cei care au ajutat la DoR – şi sunt peste 40 de nume – au muncit voluntar. Chiar şi veterani ai presei comerciale au acceptat să participe; asta pentru că sunt atât de rar provocaţi în munca de zi cu zi. Îi veţi găsi în DoR, printre alţii, pe Alex Gâlmeanu, Cosmin Alexandru, Vlad Petreanu, Cosmin Bumbuţ etc.

Pasul 6: Indentifică-ţi interesele. Editorial, ne-am ghidat după principiul lui David Remnick, editorul The New Yorker: scriem despre ce ne preocupă, ce ne interesează, ce ne stârneşte curiozitatea. Nu se poate să nu fie şi alţii care împărtăşesc interesele noastre. DoR e probabil singura publicaţie în care veţi găsi într-un singur număr materiale despre: cafea, trafic, vampiri, pufuleţi, sâni, magicienci şi diacritice.

Pasul 7: Iară bere. Şi puţină cafea. Ăsta e momentul de strângere şi prelucrare a materialelor.

Pasul 8: Găseşte bani pentru tipar. Dacă faceţi o publicaţie online, ăsta e momentul în care vă “suiţi” pe net. DoR ţine la formatul tipărit aşa că va fi un obiect tangibil, mai aproape de o carte decât de o revistă tradiţională.

Pasul 9: Finalizează şi visează. Acest pas a fost o scuză ca să arătăm patru spread-uri de deschidere din revistă:

Şi acum:

Pasul 10: Arată coperta la Optimism. Conferinţa a fost un moment minunat pentru dezvăluirea copertei, o reinterpretare a unei fotografii făcute de Alex Gâlmeanu pentru revista Bolero în 2004. Interpretarea îi aparţine aceluiaşi fotograf, iar subiectul e şi el acelaşi: Mihai Dobrovolschi, de data asta cu ştecherul în gură.

– Staţi la curent cu noutăţile legate de lansarea DoR pe Twitter şi pe Facebook.

Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.

Estetica show-ului de radio (şi variantei TV) este unică. Poveştile sunt senzaţionale, iar construcţia lor este fără pereche. Cred că i-am înnebunit pe cursanţii mei să asculte TAL (episdoadele sunt gratuite; iată unul care conţine o poveste legată oarecum de România) şi am făcut-o pentru că sentimentul transmis de materialele lor este ce cred că ar trebui să transmitem când facem jurnalism narativ – fie el lung sau scurt. Dramatismul, curgerea naraţiunii, profunzimea, surpriza, diversitatea temelor – acest melanj face poveştile TAL o experienţă profund umană.

Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt; ascultaţi singuri câteva episoade. Nu există să nu găsiţi un subiect care să vă atragă (episoadele sunt tematice). Un studiu făcut acum câţiva ani spunea că ascultătorii lor petrec, în medie, spre 50 de minute cu emisiunea (din cele 60). Imaginaţi-vă un produs media românesc care să te absoarbă aşa. Da, aşa credeam şi eu.

De ce se întâmpla asta? Derulaţi la minutul 6 din discursul pe care l-a ţinut Glass când a primit premiul Murrow şi veţi vedea. E vorba de vocea umană cu care se adresează oamenilor; nu jurnaleza de care ne-am săturat cu toţii.

Apoi, dacă vreţi să auziţi mai multe despre cum se nasc poveştile din TAL, uitaţi-vă la conferinţa lui Glass de la GEL.

Cred că ştiu de ce n-am prea scris despre Glass. În primul rând pentru că par un fan dement. De fapt, sunt. Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu This American Life. În al doilea rând, pentru că v-aş da zeci de linkuri şi aş integra zeci de clipuri (pe YouTube e plin de lecţii de la Glass). Dar omul e unic. Iar jurnalismul lor la fel.

Piaţa revistelor independente e în creştere în toată lumea, iar publicaţiile generaliste mass-market ajung – unele fără voia lor – să pară nişte tabloide nereuşite în comparaţie cu noii competitori, care nu operează cu multe constrângeri, care îşi asumă lipsa de bugete şi care mizează pe inovaţie pentru succes.

Şi atunci, ce (mai) e o revistă? Îmi plac răspunsurile date de MagCulture şi mă amuză revistele-proiect-de-artă menţionate în acest text din Wall Street Journal. Eu unul sunt mai conservator şi prefer un format fizic tradiţional, cu un conţinut închis între două coperţi. Dar înauntru mi-ar plăcea să fie nebunie. Şi, cum spune şi fragmentul de mai jos, mi-ar plăcea să fie supriză. Am mai scris despre asta o dată – şi tot despre The New Yorker era vorba.

So what is a magazine? I prefer a more open definition, best summed up by Fernando Gutiérrez in my book ‘Issues’, ‘The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute’. The ‘surprise’ theme has figured here a few times recently as a defining trait of great magazines such as The New Yorker and The Face. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical. They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, it’s scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, ‘one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it’. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion in a way that hadn’t been seen before. And yes, they got things wrong: the fashion shoot based on terrorist chic springs to mind. But it was only later, when The Face became scared of making such mistakes, that it began its slow decline toward closure.

PS: Apropo de surprize – o explicaţie (în versuri) a motivelor pentru care kiwi-ul e un fruct ieftin. Vreau să văd şi eu media noastră oferind astfel de surpize – print sau online, nu contează.