Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box şi Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găseşte în mai toate redacţiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele şi egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.

A spus Costi Rogozanu suficiente şi se vor spune cu siguranţă multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniţă între ce înseamnă conţinut publicitar şi conţinut editorial. Am două lucruri de notat:

1. Dacă n-a fost clar până acum: influenţa brandurilor asupra conţinutului e mare în România. Uitaţi-vă mai ales prin revistele comerciale şi vedeţi cât conţinut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand şi o publicaţie pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conţinut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să ştiu cine a copt o idee: redacţia sau advertiserii? Asta ca să ştiu dacă citesc o publicaţie sau un catalog.

2. De multe ori am senzaţia neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Aşa e şi aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilaţii corecte şi muncite din surse străine şi le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieşi pe teren şi să scrii despre vânzarea sucurilor în şcolile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenţia locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.

Mă consider prieten cu TOTB şi ţin la oamenii din spatele proiectului şi sper că vor găsi energia şi resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect şi încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenţii etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular şi cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toţi, jurnalişti şi cititori.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliştilor sunt reacţionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacţionăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaţie era de neoprit şi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiţionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preţ pe “ştire”. În al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică şi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris şi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost şi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaţi pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine şi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiţională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o şansă extraordinară. Bombardamentul informaţional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toţii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iţele unei probleme. (De câte ori nu v-aţi întrebat prietenii la bere: “Zi şi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puţin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. şi să nu-şi mai dea gratis pe net acest conţinut premium. A şi introdus ediţia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile şi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preţ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) şi care a înţeles că jargonul profesiei e învechit şi a preferat să-l împartă în secţiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeşte, află, înţelege, simte. (Mă bucur că am pişcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secţiunile Reactor şi Actualizator, ultimul împărţit în trup, spirit, minte şi aptitudini).

Aş fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniţiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuţie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupţi la gunoi şi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aşa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puţine cuvinte — “n-are cum să funcţioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă şi să le citească sunt banii. Eu cred, aşa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanţele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuşerit şi irelevant.”

Le-am spus asta şi colegilor mei jurnalişti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste şi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ţi găseşti un loc în această lume nouă. Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulţi vom face asta şi vom eşua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
– Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

Întrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):

1. Have I used their bathroom?

2. Have I seen the inside of their fridge?

3. Have I been a passenger in their car?

4. Have we eaten a meal at their house?

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don’t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “oversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we’re all going to die.

—-

Felicitări pentru organizarea a încă unei ediţii a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliştilor tineri.

Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparenţă, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viaţă de câine”, nominalizat la secţiunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secţiunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de nişat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri şi abordări jurnalistice.

Juriul secţiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicaţiile care au dat trei nominalizaţi (din patru), România Liberă şi Opinia Veche (Sabina Fati şi Daniel Condurache). Această situaţie trebuia soluţionată într-un fel şi aş dori să ştiu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secţiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă şi are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.

În aceste condiţii – şi pentru a asigura o mai bună organizare a ediţiilor viitoare -, v-aş fi recunoscător dacă aţi face public procesul de jurizare (argumentele pentru câştigători nu sunt suficiente):
- câţi participanţi au concurat la secţiunea Actualitate Internă;
- cum au fost triaţi;
- cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicaţiile pentru care aceştia lucrează;
- ce alţi concurenţi au fost luaţi în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaţilor;
- care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toţii;
- cum alege FH membrii juriului secţiunii – aceştia nu au fost anunţaţi de la început, iar comunicatul final nu menţionează locul lor de muncă.

Transparenţa este o necesitate a procesului jurnalistic şi pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esenţială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial şi decontextualizat şi nu e un semn de profesionalism.

Cu sinceritate,

Cristian Lupşa
Editor “Decât o Revistă”

I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”

Pe subiectul sex şi relaţii cu alţi scribi – jurnalişti de data asta – am mai scris aici.

I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.

In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)

Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul şi partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât şi din afară – ca un furnizor de conţinut, nu un spaţiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau aşa. În România e şi mai rău – prea mulţi dintre cei care cumpără spaţiu publicitar se aşteaptă automat la conţinut dedicat, ceea ce naşte zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puţini bani pe care îi iei vânzându-ţi conţinutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influenţate din afară.

Această ecuaţie e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.

Întrebarea mea e dacă se poate şi altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conţinut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proşti; mulţi nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri şi produse). Dacă se poate să funcţioneze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (şi pe care unii îl practică din fericire şi la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.

Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conţinut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienţilor. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranţă.

Dupa ce piata de publicitate a scazut cu 50% in ultimele 10 luni, revistele glossy romanesti duc acum o lupta a supravietuirii. Se poate purta, in aceste conditii, o discutie despre calitatea continutului lor? Au editiile romanesti ale licentelor internationale un continut mai slab decat suratele lor internationale? Exista o traditie a lecturii revistelor in Romania? Sunt cateva intrebari la care Wall-Street a incercat sa obtina raspunsuri, consultandu-i pe cei care fac, scriu si finanteaza reviste.

Există un soi de scepticism întemeiat al editorilor şi publisherilor, care au primit lovituri financiare grele în ultimul an. Dar nu cred că asta exclude nevoia de a încerca să construieşti altceva, într-un alt fel. Unul din motivele pentru care am făcut DoR e pentru a introduce şi publicul în această conversaţie despre viitorul formei, o conversaţie care nu cred că se mărgineşte la resurse. Nu când continuă să existe atâta muncă superficială. Voi ce ziceţi?

Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?

Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.

I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.

Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.