Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

• A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.

• You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.

• Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.

• The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.

• Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

• Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

• There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.

• My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.

• Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.

N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.

Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.

• Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.

• Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.

• Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.

• Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.

• The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!

• Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.

• Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.

• The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.

• Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.

• Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.

Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.

* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.

* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.

Alte recomandări aici.

PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, aşa sunt şi astea americane.

Sau, cum spune un profesor care studiază relaţia dintre emoţie, stres şi memorie: “Memory is a machine and it is not flawless. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child”.

E de admirat efortul de documentare al lui Weingarten – a intervievat 13 familii -, dar şi modul în care a construit textul, plin de momente de suspans care te propulsează în următoarea secţiune. Puteţi citi câteva dintre gândurile lui legate de articol şi de premiu, aici.

E important ca un jurnalist să-şi urmărească obsesiile şi să scrie despre lucrurile care îl macină. Chiar dacă Weingarten a câştigat primul Pulitzer cu un text despre cum nu recunoaştem un violonist de clasă, ambele texte premiate sunt despre cât suntem de preocupaţi de propriile probleme, despre cum ne păcăleşte creierul, cum avem urechile înfundate, ochii închişi şi capul plin de gânduri.

Am senzaţia că Weingarten scrie pentru a-şi aminti că există o lume în afara lui – asta ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Şi scrie în aşa fel încât să simţi.)

1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie iniţiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.

2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Aşa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Şi despre Bill Clinton.

3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puşti de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.

4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi şi nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.

5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.

6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.

7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.

8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viaţă, moarte şi comedie.

9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citeşte şi cine mai plăteşte pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.

10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre şi cine se ocupă de el.

Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.

După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”

================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================

Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009

Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.

Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.

Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.

E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Căsăpind înregistrări, într-o cameră sterilă, gata oricând să fie evacuată fără urme. De la un birou pe care, în afară de scule şi planul emisiunii, nu mai găseşti decât un telefon şi o cană de cafea. Minimalist, monoton, mecanic.

Ca emisiunea pe care o prezintă. În televiziunea de azi, un bâlci populat de păpuşi turbate, modelate din plastilină, Apropo TV e ca o gheretă uitată de timp, unde îngheţata şi servirea au rămas la fel. După patru ani jumate, nouă sezoane şi 150 de episoade, emisiunea are o medie stabilă de două puncte de audienţă, cu vârfuri ocazionale de trei, uneori patru.

E ciudat, dar aşa se joacă Moisescu. Omul e probabil cel mai mare nume din televiziunea tradiţională care nu e un nume mare. Preferă să fie general de gherilă, care a înţeles că nu rişti fără să ştii exact ce te aşteaptă. Controlat, calculat, cert.

Acum, tolănit în scaun, se amuză copios. Pe ecranele celor două monitoare Iiyama din faţa lui, Nicolae Guţă povesteşte despre Eugenii: „Pfff, eram fan Eugenia. Mâncam la Eugenii până-mi săreau capacele”. Filmarea cu Guţă e rezultatul unui chestionar proustian despre câteva dintre cele mai cunoscute mărci din perioada comunistă – Pegas, Aro, Brifcor –, la care au mai răspuns Sorin Oprescu, Andreea Esca, Ştefan Bănică Jr. şi Răzvan Exarhu. Filmarea cu Exarhu se terminase cu doar câteva ore înainte şi cei doi foşti colegi din ProFM se hliziseră „ca hienele”, cum a anunţat Exarhu pe Twitter imediat după. Materialul cu Guţă a fost filmat de Andreea Oagănă, unul dintre producători, iar poveştile lui din comunism, cu familia lui de bişniţari, sunt rupătoare.

Şi totuşi, Guţă? Guţă manelistul? La Apropo TV, acel pamflet de bun simţ împotriva exceselor româneşti?

De ce nu? Chiar dacă Moisescu se simte cam singur pe piaţă în încercarea de a face divertisement de calitate – stau împotriva curentului şi mă piş pe pantaloni, spune el – Apropo TV nu are o aură de manifest. Moisescu nu vrea să despice firul filosofic în patru; decodificarea tonului emisiunii are deja destui înscrişi. Unii o văd ca pe o suliţă tocită împotriva prostiei, unii o consideră de-un subtil magistral, şi unii se uită pur şi simplu pentru că se râde. „Nu vreau să fac nici un comentariu”, repetă el. „Fiecare, în funcţie de capacitatea intelectuală, înţelege ce crede că e de cuviinţă să înţeleagă. Şi e bine aşa. Chiar am încercat să oferim fiecăruia ceva de înţeles din ea. Şi nu cred că se înşeală nimeni.”

O spune ca un şahist care joacă şi cu albele şi cu negrele, încercând să rămână imparţial. E genul de declaraţie strategică, echilibrată şi corectă pe care o serveşte atât de des, încât unii jurnalişti consideră interviurile cu Moisescu „trase la xerox”. Au dreptate în măsura în care e greu de acceptat că un om de televiziune poate fi consecvent. Că poate râde şi cu Guţă, şi cu Oprescu, şi cu Exarhu. Că emisiunea poate fi o prelungire firească a firii unui bărbat care nu intenţionează să facă pe moralistul ori pe supăratul când are alternativa comicului: „Prefer să râd, încerc să râd. Eu sunt adeptul «decât să ne certăm, mai bine un cântec împreună să cântăm».”

Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat. „E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitaţii lui, uneori depăşiţi de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, „dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând-nevrând se lovesc de ele. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”

Moisescu nu e genul care să îndese aspirine cu forţa. A repetat-o adesea de-a lungul anilor: nu foloseşte televiziunea să ducă războaie. („N-am vrut niciodată cumva să rămână cineva cu impresia că am ceva de împărţit cu cineva”, a spus la IQads TV 2008. Sau, în 2005, tot într-un interviu pe IQads: „Aş prefera… Dacă aş găsi întotdeauna soluţia care te face pe tine telespectator să râzi, fără să se supere cel despre care vorbesc.”) Aşa că, fie că e Guţă, fie e că e Exarhu, dacă au ceva haios de spus despre Eugenii, să poftească.

***

PE MONITOR, GUŢĂ a terminat cu Eugenia şi a trecut la Brifcor, sau Bricfor, cum îi spune el:

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie…”

Moisescu opreşte înregistrarea şi începe să râdă, întâi pisiceşte, molar peste molar, şi apoi, progresiv, se desface ca un arici şi râde tot mai tare, mai apăsat, ca un val care creşte apropiindu-se de mal, hohot peste hohot, duduind nemilos în casa tăcută. Reporneşte filmarea:

“…bine, că astăzi este soţie.”

Râsul îi suprasolicită vasele de sânge, care pompează furibund, înroşindu-i gâtul, obrajii, fruntea. Îşi dă scaunul înapoi de parcă ar vrea să elibereze cascadele de hăhăieli care nu mai contenesc. Începe să dea din picioare, măcinând podeaua casei vechi, flexând bârnele de lemn care o susţin şi stârnind o ninsoare de tencuială în biroul de dedesubt, unde omul lui de încredere struneşte hăţurile birocratice pentru ca generalul să se poată sparge de râs.

În câteva secunde, Tudor Moisescu, mai mic cu patru ani jumate dar, inconfundabil, fratele lui Andi, se postează în cadrul uşii, cerând cumpătare. La prima vedere sunt diferiţi, artistul şi afaceristul, primul distrându-se la mansardă, al doilea robotind la parter. Andi şi Tudor au urmat însă, o bună perioadă, aceeaşi direcţie. Tatăl, regizor de film, a părăsit familia când ei erau mici – şi fraţii au crescut cu mama şi bunicii din partea mamei. Bunicul, militar de carieră, era un bărbat sobru, chiar rece. Îi tenta pe băieţi cu probleme de logică, insuflându-le de mici nevoia de ordine mentală şi pasiunea pentru matematică. Matematica era de altfel un cult în familie. Pe lângă bunicul, care o făcea din pasiune, mai era fratele mamei, Marian Andronache, astăzi profesor de liceu şi important algebrist. Andi era copilul mai cuminte şi elevul mai silitor, iar Tudor, mereu cu un ciclu în urmă, mezinul care trebuia să confirme. Au avut aceeaşi învăţătoare şi aceeaşi dirigintă la liceu. Andi a dat la matematică. Tudor însă, când i-a venit rândul, a apucat-o spre finanţe şi marketing, convins de Marketingul ca război, o carte care defineşte piaţa ca pe-un câmp de luptă, iar marketingul ca tactica pe care o aplici (defensivă, ofensivă, pe flancuri, de gherilă). Luptătorii de gherilă sunt produse de nişă, spune Tudor astăzi, vorbind bineîneţeles şi despre parteneriatul cu Andi. „Nu-şi propun niciodată decât feliuţa lor foarte îngustă, care trebuie să fie destul de mare încât să le asigure supravieţuirea, însă destul de mică încât să nu atragă interesele celorlalţi.”

Andi şi Tudor au pornit Red Spike Film odată cu Apropo TV, după ce fratele mai mare a plecat de la Zero, unde făcuse Marcă înregistrată. Şi-au împărţit joburile – Andi face creaţie, Tudor face administraţie –, dar urmăresc acelaşi scop: menţinerea pe piaţă a unui produs de nişă: Andi Moisescu. Produs care, spune Tudor, îşi stăpâneşte nişa. Nu vrea să dea mai multe detalii. „E nişa noastră. Pentru un luptător de gherilă, furnizarea prea multor detalii despre afacere este foarte riscantă.”

Amândoi funcţioneză după scheme logice, deşi Tudor susţine că Andi e mai calculat decât el. Au ştiut de la început să separe afacerea de familie şi au luat în serios dezvoltarea brandului Moisescu, atât în televiziune cât şi pe piaţa de evenimente, unde Andi e printre cei mai activi MC. (O glumă recentă din industria de comunicare spune că Moisescu are cel mai mult de câştigat din plecarea Mihaelei Rădulescu, care era cel mai puternic concurent pe piaţa de evenimente corporate). Fraţii au întâlniri regulate în care discută oferte, fiecare cu o foaie pe care îşi ia notiţe, preocupaţi să-l vândă pe Andi aşa cum e: muncitor, consecvent şi sincer. Ştiu că, dacă încerci să păcăleşti publicul, te-ai ars. Amândoi preţuiesc loialitatea – o temă recurentă având în vedere că Moisescu a lucrat până acum sub umbrela unui singur trust. Tudor: „Dacă am un furnizor cu care colaborarea este fructuoasă, nu mi se pare normal să încerc să schimb. Nu-mi place ideea de schimbare doar de dragul schimbării”. Andi: „Eu gândesc proiectele pe termen foarte lung. Proiectele pe termen scurt nu mă excită sub nici o formă – indiferent de nivelul de câştig”.

Acum, în cadrul uşii, Tudor pare să fi venit să facă ordine. Andi îşi cere scuze şi îl invită înăuntru să-i arate ceva. Derulează înregistrarea cu câteva secunde înapoi şi o lasă să curgă.

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie… Bine, că astăzi este soţie.”

Andi începe iar să hohotească. Tudor zâmbeşte şi se întoarce la parter.

***

GATA, DECIDE MOISESCU. Guţă va fi promo. Se uită la ceas, trecut de 3. E pe baricade de dimineaţă şi mai are două ore. Organizat a fost mereu, dar e şi mai exigent cu timpul de când s-au născut David şi Luca, care în septembrie vor împlini trei, respectiv un an. Celor care vor să-l deranjeze după ora 5, le spune că vor avea de-a face cu Olivia. (Moisescu s-a căsătorit în septembrie 2004 cu Olivia Steer, a cărei cea mai recentă emisiune la Pro TV a fost Business Magazin). Săptămâna lui e definită în calendarul din Outlook, sincronizat religios cu BlackBerry-ul. Se trezeşte devreme, odată cu băieţii, şi ajunge la muncă undeva după 10. Stă până pe la 5 şi apoi o taie spre casă. Uneori se întoarce noaptea să termine munca. Vreo 50 de seri pe an e MC la evenimente.

Pentru Apropo TV, care are puţin peste 40 de minute fără reclame, echipa munceşte cinci zile. Filmările durează vreo două, montajul încă pe-atât, iar între ele se fac scrierea şi ilustrarea. Vinerea, în studio la Pro TV, Moisescu trage intro-urile, pe care le scrie de obicei joi seara. (Pentru emisiunea cu brandurile va sta în platou cam zece minute, din care vreo şase va dura înregistrarea, pe care o va trage dintr-un foc, fără duble. „Gata?!”, îl va întreba un operator. „Da”, îi va răspunde Moisescu. „Incredibil!”)

Nu e incredibil. E rezultatul unei scheme logice care a mers ţais – scris dinainte, exersat, filmat. Cam maniac, glumeşte el. Dar funcţionează. Încă de mic îşi aranja maşinuţele, le alinia, le punea pe garaje. În anii de radio, colegii ştiau că nu-i place să găsească CD-urile în dezordine. Când a ajuns la Marcă… şi a văzut ce haos e, a început să arhiveze. De când conduce Red Spike, admite că şi-a înnebunit colegii: revistele aici, ziarele aici, cablurile audio într-un loc, cele video în altul. Îi place să le ştie pe căprării. Pe lângă baza de date cu ilustraţii există şi o arhivă a emisiunii, apoi emisiunile curăţate de grafică, bruturile, documentarea pe personaje. „Îmi dau seama că sunt exagerat de ordonat, dar mie mi-a fost uşor să mă descurc”, spune Moisescu. „Tot ce fac e construit cu backup la backup. Eu îmi ordonez toate actele: pe case, pe copii, pe nevastă. Am şi acum chitanţele de la întreţinere de acum cinci ani. Puse în ordine. E deja nebunie ce spun eu aici, dar de multe ori mă liniştesc când arhivez.”

Ordinea înseamnă şi standarde. Pe peretele din dreapta mesei la care montează, prinse cu bolduri de un panou de plută, sunt două foi A4 pe care scrie: „Cum montez corect”. E o „biblie a montajului”, pe care dacă o urmezi ar trebui să ai o emisiune bine executată. A scris-o pentru că se săturase să explice succesiunii de editori de pe la începuturile emisiunii ce vrea. A schimbat vreo patru, pentru că niciunul nu era atent la detalii, lucru care îi displace. Iniţial sperase că editorul cu care lucrase la Marcă… să-l urmeze la Apropo TV, dar acesta a plecat să lucreze afară. Neavând alternative, Moisescu s-a instruit singur în tainele montajului Avid şi a făcut o parte dintre emisiuni cap-coadă. Pe atunci nu aveau propria staţie de montaj şi închiriau altundeva. Pentru că era scump, mergea şi monta noaptea, ajungând acasă abia dimineaţa. „Se speria nevastă-mea când mă vedea – aveam nişte ochi roşii-roşii. Aveam monitoare d-alea de căcat. Simţeam că nu mai văd, să moară mă-sa. Mă chema [Adrian] Sârbu şi-mi zicea: «Bă, eşti nebun la cap, o să te îmbolnăveşti. Nu se poate. Trebuie să-ţi găseşti pe cineva. Nu se poate să faci tu tot».”

De când au găsit-o pe Ana, editorul de acum, emisiunea „merge parfum, e o veselie”. Moisescu are o echipă mică şi bine sudată, în majoritate oameni pe care îi ştie de ani întregi. Cu Andreea Oagănă a făcut Te uiţi şi câştigi în anii ’90. Cu producătorul Mihai Smărăndescu lucrează de pe vremea Mărcii. Cu graficianul la fel, chiar dacă acesta lucrează acum din Italia. Smărăndescu spune că au căutat de mai multe ori oameni care să-l degreveze pe Moisescu de sarcinile de scriere sau filmare, dar n-au trecut testul. Până la urmă, el ştie cel mai bine ce vrea.

Acum vrea o melodie pentru promo. Se plimbă câteva minute printr-o arhivă cu şlăgare optezeciste, bifând conştiincios nişte Corina Chiriac şi Mirabela Dauer înainte să se oprească la Dacă n-ai fi existat, un cântec melancolic al Angelei Similea, cu versuri parcă croite pentru amintirea cu Bricfor a lui Guţă („Ce-aş fi fost dacă n-ai fi existat/Nici nu-mi pot imagina”). Îşi întinde braţele şi începe să pocnească din degete pe ritm. Se acompaniază cu bătăi de picioare şi apoi începe să bată darabana în masă. Moisescu e ahtiat după muzică, mai ales după jazz, pe care-l pronunţă „giaz”. Iubeşte mai ales tobele, dar alungă sugestia că ar fi o pasiune pe care n-a urmat-o. „Când îl ascult pe Antonio Sanchez cum bate, eu ce să fac? Omul l-a studiat pe Buddy Rich, a cântat cu marii muzicieni… Prefer statutul de ascultăror profesionist.” Din această postură ajută acum la organizarea unui festival de jazz în Bucureşti, plănuit pentru la toamnă.

Moisescu nu pare să aibă regrete, pentru că a preferat mereu să facă doar ce ştie mai bine. Nu-i place riscul decât dacă e bine studiat şi nu se înhamă la ce nu crede că poate duce. „Până nu simt pământul sub picioare, nu dau drumul la mâini”, spune el. Exemplifică prin Apropo TV, care mai are până să ajungă la stadiul la care îl visează, atât el cât şi Sârbu, dar pe care preferă să-l conducă la pas, menţinând calitatea. Fiind printre puţinii oameni de pe sticlă care fac şi teren şi producţie şi prezentare, e preocupat de influenţa internetului asupra televiziunii tradiţionale. O bună parte din publicul lui a migrat online şi ştie că nu-i mai poate aduce înapoi. „Dacă ei se simt bine în altă zonă, mă duc şi eu. E nefiresc să stau în altă parte. Eu sunt pe un mal şi ei sunt pe celălalt mal, malurile se depărtează şi eu trebuie să ţip tot mai tare ca să fiu auzit.” Primii paşi au fost simpli. În februarie a intrat pe Facebook, unde are deja peste 1.400 de prieteni, un public captiv cu care împărtăşeste atât idei din emisiune – brandurile comuniste au fost un subiect popular –, cât şi observaţii personale: „De o saptamana nu se mai gasesc chiloti Pampers no.5. Cred ca i-au descoperit politicienii, ca astia se tot caca pe ei”. Din aprilie e şi pe Twitter şi spune că a venit în sfârşit vremea să se întâmple ceva pe andimoisescu.ro – nu spune ce, pentru că e superstiţios.

***

ÎNCARCĂ MELODIA şi fragmentul video într-un fişier separat şi începe să le potrivească. Pe la 3:45, după vreo 15 minute de hăcuit din mouse şi taste, are un brut de vreo 30 de secunde, care mai trebuie cizelat şi ornamentat cu text. Deschide o fereastră şi începe să scrie interludiile de text. Fara diacritice, asa cum sunt si tricourile-slogan pe care le poarta in emisiune. Cum spune insusi generalul, „da-le dracu’ de diacritice.”

Nu vă speriaţi de „caca” şi „dracu’” de mai sus. Moisescu din afara platoului e mai slobod la gură decât ce vedeţi la TV. Nu-şi ornamentează fiecare propoziţie cu câte un organ, dar coace numeroase formulări memorabile şi spune des „tati” (Hai tati, bagă tati, aşa tati). E un „curator de expresii”, cum l-a numit cineva, sau tipul cu limbaj „foooooarte colorat”, cum şi-l aminteşte cu drag o colegă din radio. Serviţi: „treaba asta e căcare”, „hai s-o frigem”, „i-ai dat o ţeavă?”, „ne vedem la o zeamă”, „s-au pupat de n-ai aer”, „să moară caca”. Ultima e rege. În general, dacă moare caca e bine, înseamnă că ceva a mers cum trebuie.

Ăsta e generalul: muncitor, perseverent, miştocar, ordonat şi transparent cu toatele. Îşi spune în fiecare an că nu se poate să muncească mai mult şi apoi îşi demonstrează că s-a înşelat. Profesional, pe lângă televiziune, mai are jobul de MC, pe care îl ia la fel de în serios. Cu backupurile lui la backup, e o soluţie sigură pentru organizatorii de evenimente. Fiecare apariţie are în spate 10-12 ore de documentare, repetiţii, ca totul să meargă uns şi să pară spontan. „Îţi spun eu cum e cu spontaneitatea”, a spus anul trecut într-un interviu. „Cea mai bună e cea pregătită şi repetată la sânge.”

Pentru că lucrează cum lucrează, Moisescu costă de la 2.000 de euro în sus pe eveniment. Sunt şi multe pe care le face gratis, cum ar fi cele pentru Salvaţi Copiii, unde este şi membru în board. În munca de MC, îl are pe Tudor ca manager. Fiabilitatea e printre cele mai importante lucruri pe care le vând. „Nu mă duc la eveniment să zic: bună ziua, eu ce am de făcut?”, spune Moisescu. „Nu vreau să dau greş niciodată. Omul în care am cea mai multă încredere sunt eu. Scriu eu. Coordonez eu. Verific eu fiecare pas – chiar dacă l-au verificat înaintea mea încă zece”.

În după-amiaza asta n-are mare încerede în promo-ul pe care l-a creat. E mulţumit de fragmentul cu Guţă şi de succesiunea de cadre cu text – „Apropo TV prezinta/Cele mai frumoase povesti/ Despre marile branduri romanesti /De la Bricfor incoace/Duminica de la ora 14. In reluare dupa miezul noptii” –, dar nu e convins că Angela Similea e cea mai bună alegere. „Râdem râdem, dar să-l facem cum trebuie”, se admonestează blând. „Eu totuşi cred că găsim ceva variante dacă ne complicăm puţin”. Se uită la ceas, puţin îngrijorat. „E 4, să moară mă-sa.” Intră înapoi în arhiva optzecistă şi mai dă o raită printre piese. Abandonează după vreo douăzeci de minute, conştient că şi-a atins limita. Lasă promu-ul să curgă, poate a 47-a repetiţie a poveştii lui Guţă, calibrată atent pe linia melodia a Angelei:

„Aveam o gagică, nu? Care lucra la sifonărie… Bine, că astăzi este soţie. Văzusem compoziţia, cum făceau Bricforu’. Aveau gălbeneala aia… nu ştiu cum naiba, nu ştiu cum îi spuneau, aşa. Băgau în sticle, băgau dioxid de carbon, o căpăceau bine: Bricfor!”.

„Băi,” comentează Moisescu. „Totuşi eu zic că altă melodie ar merge mai bine. Da’ n-am răbdare să caut acum. Ajunge pentru azi.”

Salvează, închide şi ia în primire un vizitator, care-l aştepta cuminte de peste un sfert de oră. Pe la 5 se va sui în Toyota şi va demara către casă, către Olivia, David şi Luca, punctele în jurul cărora îi sunt organizate zilele. Spotul va rămâne pe melodia Angelei, iar emisiunea va fi printre cele mai haioase din întreg sezonul. Va mai trage încă trei până la mijlocul lui iunie, inclusiv aniversarul 150, la finalul căruia va anunţa vacanţă, timp tradiţional de reinventare a emisiunii şi odihnă pentru general şi oşteni. Îşi va cere subtil scuze celor răniţi de muşcăturile sezonului, îşi va reitera bunele intenţii şi va încheia, inevitabil – alt cuvânt care îi place – cu sfânta treime: „Sunt Andi Moisescu. Mă-nclin. Voie bună!”

O joacă, să moară caca.