A trecut primăvara, toamna şi apoi încă două anotimpuri. Nu ştiu ce spune asta despre modul în care funcţionează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveştii mele de atunci stă în picioare şi azi.

O găsiţi mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut şi un jurnal al naşterii acestui text.

=============
E RÂNDUL MEU
=============

Toţi au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. şi de ce i‑a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puţini ştiu că ăsta e drumul pe care şi-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.

Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008

Mesele din clubul Prometheus sunt mici şi pătrăţoase, atât de înghesuite încât de la uşă pare o expoziţie de mobilă pentru păpuşi. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpuşii cu care iei ceaiul. Drăguţ, îţi spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat – Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociţii să-l lege fedeleş şi să-i facă poze pe care să le pună pe blog.

Omul întârzie 10 minute şi, când intră, îşi duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Şi-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetaţi cu piele neagră, care-l prelungeşte şi mai mult, iar după gât are un fular vişiniu de la GAP – semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pişcătură de studenţism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi şi nişte şosete – asta dacă trebuie să apară şi altceva în poze în afară de adidaşii care scot limba şi-şi flutură ameninţător şireturile.

Planul e să-l aşezi pe uriaş în scaun, să-i dai cu pămătuful pe faţă, cu fâs-fâs prin păr şi apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă şi se aşează, atent, la alta. A încăput – chiar şi cu paltonul pe el. Aşezat, pare blând, şi când ridică privirea către echipa care i-a pregătit şedinţa foto, mai că ţi se face milă de el. Când vorbeşte, mai mult o şoaptă leneşă, pare şi mai vulnerabil.

L-ai mai văzut. L-ai şi auzit. Totuşi nu poţi îndepărta senzaţia că e însoţit de-o prezentare de vodevil scârţâind dintr-o portavoce. „Lume, lume, doamnelor şi domnilor – Florin Piersic Jr. – femeia cu mustaţă, înghiţitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun şi nimereşte în altul. Toate acestea, doamnelor şi domnilor – şi asta numai în primul act! Veniţi, vă-nghesuiţi, scoateţi portofelele. Staţi şi pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată şi apoi întrupează un ştiulete…”

„Machiaj, da?”, îţi întrerupe Piersic reveria, ochii lui căprui căutând planurile acestei după-amieze pe faţa stilistei şi a art directorului.

Se mută pe alt scaun. Tot n-a renunţat la palton. Nu-ţi dai seama dacă îi e frig, dacă a hotărât că e cool să fie încotoşmănat, sau dacă textila de pe el îl lasă rece. Ai vrea să ştii răspunsul nu pentru că ai afla ceva despre el, ci mai degrabă pentru că ai afla ceva despre tine. De ce te atrage omul ăsta ca un magnet? În câteva momente, gravitezi în jurul lui, planetă docilă aşteptând următoarea rotaţie. Când stai lângă Piersic te simţi ca atunci când te închizi în baie să faci lucrurile de care n-ai vrea să afle mama. Ştii că nu i-ar plăcea, nu eşti pe deplin convins că e bine, dar nu te poţi abţine.

În timp ce i se dă cu pămătuful pe nas şi deasupra obrajilor cu barba aranjată în stil deranj, Piersic fumează. De fapt, nu. Piersic nu fumează. Dacă ar fuma n-ar fi mare lucru. Mai degrabă, ţigara face parte din el. Zice că le-a redus la un pachet pe zi, dar nu-l crezi – ce, el fumează din pachete mai mari decât restul lumii?

La un moment dat, din boxe se aude vocea unui alt junior: „S‑o facem lată, încă o dată, să bem cu toţii până-n zori”.

Te uiţi la Piersic. Glumeşte cu tipa care-l machiază. Probabil nu-l aude pe Bănică. Dacă l-ar auzi, ce-ar spune? Că e un Elvis de supermarket? Că ăla are noroc să nu fie întrebat atât de des de ta-su? Că n-ar strica să aibă câştigurile lui? Probabil nici una din astea. Toropeala de urs ascunde o decenţă şi o împăcare care te scoate din minţi.

„S-o facem lată, încă o dată, să-ncerci de toate până muo-uouo-ri.”

Machiajul e gata. Părul trebuie lăsat în pace, spune el. E bine ciufulit. Aşa trebuie să fie.

„E rândul tău”, cântă Bănică. Şi fetele: „E rândul tău”. Şi Bănică: „E rândul tău”. Şi fetele: „E rândul tău”.

Înţelegi că nu vrea să-i atingă părul şi eşti de acord. E mai mişto aşa, neglijent-chic. Dar eşti de acord şi cu Bănică. „E rândul tău”, şopteşti către Piersic, care dispare într-un birou să se schimbe. Probabil l-ar scoate din minţi dacă te-ar auzi.

***

La un anotimp distanţă de 40 de ani, Piersic se va măsura în sfârşit cu marele ecran şi, implicit, cu criticii şi publicul care stau de cealaltă parte. A mai jucat în filme. În unele dispărea înainte să-ţi dai seama cine a fost, iar în altele intra, fuma, zicea câteva replici şi dispărea înainte să se fi aşezat fumul. Dar în Călătoria lui Gruber, un film de Radu Gabrea, care va avea premiera în această primăvară, Piersic e condamnat la timp pe peliculă. N-a avut unde să dispară.

A trebuit să joace, să lege celelalte personaje, să fie disciplinat şi să reziste până la capăt – capacităţi pe care unii i le neagă, iar el şi le critică. Nu s-a putut transforma în alt personaj, cum făcea la fiecare 10 minute în Sex, Drugs, Rock & Roll, piesa de teatru care i-a definit până acum cariera. E momentul să-şi înfrunte frica de-a plictisi publicul, pentru că timpul – timpul lăbărţat în care trăieşte el – a ajuns în sfârşit aici. Şi, vrea s-o spună ori ba – nu ţi-o va zice direct, da’ o spui tu – a venit rândul lui.

„Am nevoie de acest proiect şi am nevoie şi pentru autocontrol”, spunea cu câteva zile înainte de şedinţa foto. „Am nevoie odată să văd dacă sunt în stare să trec prin perioada de filmări cu bine, adică să duc la capăt un proiect în care sunt angrenat zi de zi, fără pauză. Aştept să văd filmul. Ca să văd dacă am evoluat sau dacă am involuat. Pentru că am să sesizez şi am să amendez. Evident că astea n-o să le discut cu altcineva – poate cu cineva apropiat, da. Dar am să sesizez şi am să amendez eventualele stângăcii, eventualele greşeli. La aproape 40 de ani am pretenţia că sunt profesionist. Şi atunci, dacă eu nu văd unde scârţâie ceva, e grav. Înseamnă că nu sunt decât un narcisist.”

„Cine e Florin Piersic Jr.” e un fel de sport olimpic – până şi cele mai sărace ţări au dreptul să participe. Toţi au o părere. Nu e ca un brand de şerveţele – cu fani şi detractori, dar cu scop clar: şters şi suflat. Cu Piersic e mai visceral. E fiul lui Piersic cel mare, e un răzvrătit, are măşti, e un vizionar, pute, a validat arta alternativă, are probleme de atitudine, e un artist-caracatiţă, are un penis de 22 de cm (cu doar 1 cm mai puţin decât Bănică), e calofil, e pretenţios, e întruparea libertăţii artistice, e genial, e drogat, e sexos şi aşa mai departe.

Ai putea scrie un articol din cacofonia asta. E prea tentant să nu participi – doar e gratis. Parcă prevestind acest text, prin noiembrie te-ai înscris şi tu la concursul de prezumţii. L-ai văzut la o emisiune, arătând la fel de rupt ca întotdeauna, artistul în straie de cerşetor, o alternativă asumată la atmosfera de gloss, parfum şi gălbenuş de pe platou. A vorbit despre libertatea de-a face filmul pe care îl vrea, piedicile în calea artei, şi a evitat subiectele personale. La final, neîntrebat, ai răspuns la „Cine e Florin Piersic Jr.?”. Pe nerăsuflate.

Un bărbat de 40 de ani care trebuie să-ţi demonstreze ceva chiar dacă a jucat tradus scris regizat dar a făcut-o ca fraierul în underground unde lumea e prea leneşă să coboare să vadă ce se întâmplă şi să verifice ce-i cu Piersic ăsta care stă în maieu pe scenă şi strigă şi înjură şi râde şi plânge şi mimează şi se-ncordează şi se ia de public şi se destramă în faţa lui dar o face degeaba pentru că în underground e întuneric şi umed şi banilor nu le place umezeala şi dacă n-are bani în spate nu va fi cunoscut şi acum când a ieşit din underground trebuie să arate că a făcut ceva şi el nu simte nevoia dar asta-i situaţia şi aşa se ajunge în momentul în care omul face un film şi acum toţi stau cu popcorn în braţe şi mâna pe buton copleşiţi de responsabilitatea de a-l valida sau nu

neştiind că lui nu-i pasă.

Că nu se agită.

Că a mers în ritmul lui ca să ajungă aici şi nu e copleşit de asta.

Nu e nici o grabă.

***

Piersic a ajuns la primul rol principal după ani buni de muncă. Nu a fost niciodată „vedetă”, dar nici n-a stat degeaba. A început cu teatrul de stat, pe care l-a părăsit – spre bucuria ambelor părţi – pentru că refuza roluri. A făcut figuraţie în câteva filme pentru sume derizorii şi a jucat în câteun spectacol. N-a făcut pe fiţosul, pur şi simplu n-a fost să fie. „Am fost la castinguri şi pentru lucruri ciudate”, spune el. „Am fost la casting şi pentru telenovelă acum ani de zile şi n-am luat. Probabil că drumul mai scurt e ăla când apari într-o telenovelă, filmezi mult mult mult şi apari la greu şi devii un produs de marketing dorit de public.”

În 2001 a făcut figuraţie în Callas Forever, pelicula pe care Franco Zeffirelli o filma în România. A luat 30 de dolari pe o apariţie scurtă („rişti să nu mă vezi”) şi a aşteptat vreo patru luni să primească banii. A dat telefoane peste telefoane pentru 30 de dolari. Azi e mai bine, dar probabil fără Sex, Drugs… nu s-ar fi schimbat nimic. Piersic a adaptat, regizat şi jucat piesa lui Eric Bogosian, un one-man show construit dintr‑o serie de monoloage care i-au permis ca-n decurs de aproape două ore să fie cerşetor, rock star, businessman – bărbaţi striviţi de oraşul contemporan. Spectacolul a început să fie jucat în 2002 la Teatrul Luni din clubul bucureştean Green Hours, iar în 2003 Piersic a câştigat premiul UNITER pentru interpretare.

Se aştepta să fie mai căutat, să aibă din ce alege, dar nici pomeneală – cea mai vizibilă apariţie a fost în serialul La urgenţă. Explozia filmului românesc l-a prins pe margine; nu-l interesează explorarea problemelor sociale, aşa că n-are treabă cu neo-realismul colegilor de generaţie Mungiu sau Puiu. (Spune totuşi că 4, 3, 2 e impecabil – cel mai bun film românesc pe care l-a văzut.) A continuat să joace Sex, Drugs… şi a lucrat un proiect de film independent – Piersic n-a avut niciodată sentimente prea calde pentru CNC. În 2004 a făcut Fix Alert, un policier tribut romanelor lui James Hadley Chase. Filmul a costat doar 2.000 de euro şi e tras în cadre foarte lungi, amestecate, forţând spectatorul să reasambleze un puzzle îndărătnic dacă vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat.

A urmat Eminescu vs. Eminem, un film care explorează relaţia artistului cu banii şi a lui Eminescu cu lumea modernă. Eminescu e un exerciţiu cinematografic, o joacă improvizată de nişte copii care au pus mâna pe o cameră şi vor să te pună la muncă – filmările zevzece din mână şi sunetul neprocesat necesită concentrare. Filmul are însă umor. Piersic se joacă pe sine – el e actorul pe care trei regizori tineri vor săl păcălească să spună sloganul unei beri („Heckerbrau. Asta chiar face toţi banii!”), urmând ca ei să folosească scena pentru finanţarea unui Matrix românesc, cu mesaj şi moment poetic Eminescu.

Când regizorii anunţă potenţialul sponsor că îl au pe Piersic Jr. în film şi că vor 10.000 de euro, ăsta le râde în telefon. Cine-i ăsta? Ce-a făcut ăsta? Ce ştie ăsta să facă pentru 10.000? Ce-a făcut? A jucat? A regizat? A furat nevasta vreunui fotbalist? Asta se vinde. Bănică Jr. Face 10.000. Cine a auzit de Piersic Jr.? Bă, pe bune.

Nu îi spui asta când vă aşezaţi la masă în Taverna Sârbului şi el îşi comandă un Pepsi Twist, un biftec tartar foarte iute şi pâine prăjită. Îi spui că n-ai întrebări pregătite pentru că nu vrei să-l dibui pe „adevăratul” Piersic Jr., doar să-l asculţi pe cel din faţa ta. Reportofonul abia îi agaţă cuvintele şoptite. De dragul exerciţiului, totuşi – cine e Piersic Jr.?

„Nu mă interesează să identific exact zona în care sunt; să pun degetul pe locul în care mă aflu”, spune el. „E mai interesant uneori să oscilezi între categorii sociale diferite – şi nu din snobism. Pot să vorbesc cu foarte multă lume; să comunic real şi cu intelectuali, şi cu paznici de instituţii. Îmi acordez limbajul potrivit persoanei pe care o am în faţă.”

Nu există riscul să te depărtezi de tine?, îl întrebi.

„Nu, pentru că asta se întâmplă temporar. Cu tine n-am probleme de adaptare. Aproape facem parte din aceeaşi generaţie. Nu cred că aparţin generaţiei mele. Generaţia mea înseamnă totuşi oameni care au cumva un univers închis şi nişte tabieturi foarte bine puse la punct. Recunosc că am şi eu tabieturile mele şi locurile în care calc cu siguranţă, dar există şi o doză de nesiguranţă care îmi guvernează existenţa. Nu pot să spun că‑mi face plăcere, dar aşa m-am obişnuit să trăiesc.”

Asumarea nesiguranţei e unul dintre motivele pentru care lumea se înghesuie să-l definească. Dacă ar ridica palma gigantică şi ar face-o pumn-măciucă şi ar lovi în masă strigând cum numai un bărbat de constituţia lui poate s-o facă, s-ar face linişte. Dacă bărbatul pune talpa jos cât e de lungă şi mai şi apasă călcâiul, îl credem pe cuvânt. Dacă e nesigur, e prefăcut. Piersic nu pare prefăcut. Când deschide meniul încearcă o glumă care cade flască lângă masă. „Îl vreau pe el”, îi spune chelneriţei, arătând către poza bucătarului şef. Linişte. Trei zile mai târziu, la şedinţa foto, recidivează. Stilistul îi spune că trebuie totuşi accentuat părul. „Te dau doar puţin cu luciu.” „Nicoleta?”, întreabă Piersic.

„Am un mecanism de autosalvare, de autoconservare care se pune în funcţiune singur şi la un moment dat încep să fac glume idioate.” Informaţia vine târziu, după vreo două ore în care făcuse câteva glume d-astea. Nu multe, dar destul să te simţi tu prost pentru că nu înţelegeai. „[Sunt glume] care se presupune că sunt simpatice şi care-i distrează pe cei din jur. În cazul lui Gabrea n-au funcţionat întotdeauna. A râs o dată, a râs de două ori. S-a enervat a treia oară. S-a enervat a patra oară. Dup-aia s-a enervat şi a pufnit în râs.”

Piersic devine conştient de sine când oamenii forfotesc în jurul lui. Nu pare să-i placă atenţia. E superstiţios şi nu vrea să ştie ce se spune despre el, ca să nu aibă îndoieli. E mulţumit când la filmări nu pierde timpul altora. Dar când îl auzi vorbind la telefon şi rezolvând logistica spectacolului Opposites Attract, pe care-l regizează la Teatrul Metropolis, sesizezi o chestie. N-are nesiguranţa din conversaţiile despre el. Când munceşte pentru alţii, e tranşant. Te hazardezi la o speculaţie.

Pare narcisist pentru că e un artist din underground, unde nesiguranţa şi dubiile sunt unelte de lucru cu care ciopleşte poveşti pentru ceilalţi. Sub reflectoarele unei emisiuni TV, când treaba e despre el, nesiguranţa şi dubiile sunt fire de păr ce trebuie pensate.

***

Înainte să-l întâlneşti pe Piersic, ai citit articole despre el şi chiar articole scrise de el. Ai văzut cele două lungmetraje la care a scris şi regizat. Pe lângă părerile cu care ai rămas – proaste despre întrebările care i se puneau, bune despre ce zicea şi scria, mai puţin bune despre filme – ai descoperit o temă recurentă. Povestea. Vorbeşte mult despre poveste şi spune că textul e rege. Nici un regizor, oricât de vizionar, nu poate salva un text prost. Piersic traduce şi scrie pentru că e un mod de a-şi însuşi proiecte, de-a vizita alte zone, de-a crea personaje. „E o joacă preferată la ora asta. Sunt zile în care nu scriu absolut nimic şi chiar sufăr că nu vine vreo muză să mă tragă de umăr. Dar sunt zile în care chiar se leagă ceva.”

„Mi s-a întâmplat să plec dintr-un loc şi să ajung în altul. Să încerc să scriu o poveste comică şi să se termine în cheie dramatică. Uneori te ia valul şi nu ştii unde te duce. Mi se pare mai mişto aşa – să nu ştiu de la bun început. Uneori nici măcar scheletul poveştii. Să ştiu doar un început şi dup-aia să încerc să-l duc şi să mă joc cu el. Am scris zilele astea o povestire cu final previzibil. Şi am stat puţin în cumpănă: e bine aşa? Îl las aşa? Până la urmă nu mă interesează critica. Mă interesează să fie accesibile unui public larg. Prin public larg nu înţeleg mineri…” – iar o glumă de protecţie – „mă gândesc la orice om care ştie să citească, până la urmă.”

Oamenii ca Piersic sunt convinşi de două lucruri. Că povestea e mai importantă decât forma în care e pusă. Şi că scopul unei poveşti nu e să gâdile vocabularul specialiştilor, ci să mişte publicul. El operează într-o zonă cam pustie – undeva între comercial şi „arta înaltă”. Problema e că zona asta nu prea beneficiază nici de bani, nici de validare culturală la scară largă.

Ce rămâne e satisfacţia poveştii spuse pentru o mână de oameni care se regăsesc în ea. „Am nevoie de o poveste şi un fir pe care să-l urmăresc şi am nevoie de personaje. Am nevoie de oameni cu care să mă identific în proporţie de unu la sută. Fie că acolo e un măcelar. Să văd că la un moment dat măcelarul ăla îşi sărută nevasta. Să găsesc ceva, ceva ce-aş face eu în comportamentul omului ăla cu care nu am nimic de împărţit.”

***

Până la urmă, teatrul, filmele, spectacolele regizate au învins figuraţiile pe 30 de dolari. Încă nu duce o viaţă lipsită de griji financiare, dar e într-un loc în care se simte împlinit.

„Există oameni pe care lumea vrea să-i vadă foarte mult”, spune el. „Nu se poate spune că fac parte din acea categorie. Din categoria aia face parte Teo. Dacă e să te uiţi la drumul meu şi drumul lui Teo, sunt paralele. Nu se întâlnesc niciodată. Important e să existăm amândoi în peisaj şi să nu fiu nevoit să lipesc plicuri cu Maggi şi să-i bat omului la uşă să-i spun «ai câştigat». Pot să iau nişte bani şi să am grijă de copilul meu.”

Piersic Jr. are grijă şi de Piersic Sr. – e managerul lui. Tatăl a jucat în filmele fiului – în Fix Alert, transformat într-un capo al lumii interlope, e de nerecunoscut. Iar în Eminescu a recitat „Somnoroase păsărele” în timp ce se bărbierea. A declarat că i-a plăcut să joace pentru fiul său, chiar dacă n-a înţeles filmele. „Am pretenţia ca actorul să aprecieze materialul care i se oferă”, spune Piersic Jr., explicând de ce nu vor mai lucra împreună prea curând.

„Suntem chiar în zone diferite. Avem puncte de vedere diferite vizavi de meserie. Suntem generaţii diferite. Asta e.”

Îl vezi pe Florin Piersic Sr., în maşină, prin pădure, propunându-ţi super oferta de asigurare – aşa, de la ciocoflender la ciocoflender – şi apoi te uiţi peste masă la Piersic Jr., cu părul ciufulit, barba neîngrijită şi un pulovăr tăiat la gât, cu pete de vopsea pe mâneci. Şi auzi iar în şoaptele lui acea încrâncenare protectivă pe care ai simţit-o când a vorbit de actorii pe care îi coordonează.

„Taică-miu face parte cumva din patrimoniul naţional, dacă e să exagerez un pic. Mă deranjează foarte tare când ia ţeapă. Şi asta s-a întâmplat de multe ori, pentru că el n-are nici o tangenţă cu afacerile şi este un om dedicat exclusiv scenei şi televiziunii şi publicului.”

„E absurd statutul pe care-l are el din punct de vedere financiar în ţara asta. Cu asta nu sunt de acord. Pentru că lumea s-a schimbat şi deja există nişte vedete promovate şi, de fapt, create de televiziune. Oameni care au apărut constant pe sticlă şi au intrat în conştiinţa publicului nefiind nişte oameni cu valoare reală. Absurd este că există în continuare nişte momente în care Florin Piersic Sr. e plătit foarte prost în această ţară. Şi cu asta nu mai sunt de acord. D-aia sunt acum, fără ghilimele, agentul lui.”

Îl întrebi ce spune acest lucru despre locul în care e actorul român astăzi.

„E o lume în care trebuie să ai foarte mult tupeu, ceea ce-i lipseşte lui. Adică modestia e bună, dar consumaţi cu moderaţie! Nu e o formulă de câştigător. Nu e formula unui câştigător.”

***

Pentru un om care iubeşte poveştile, Piersic nu spune multe despre sine. E la a ţ-şpea ţigară. Tocmai s-a întors de la maşină (un Toyota Auris – şi ea prea mică pentru constituţia lui) cu un alt pachet de Dunhill, roşu, după ce executase una după alta ţigările rămase în primul. Îl întrebi cum a copilărit. „Mi-amintesc lucruri banale. Nu ştiu, chiar nu ştiu.”

Tace şi taci şi tu.

„Am crescut cu maică-mea (actriţa Tatiana Iekel) şi ăsta era tot universul. Mă rog, am trăit în alte vremuri, în care apreciam altfel o jucărie. Nu ştiu dacă are rost să vorbim despre asta.”

De ce?

„Nu ştiu. Mă simt departe când văd momentul ăla. Pentru mame tu eşti întotdeauna un copil, dar acum chiar am foarte multe responsabilităţi, şi ea e cam singurul om care încă mă mai vede copil. Mai sunt copil în momentul când mă joc cu copilul meu. Atunci mă duc în lumea ei.”

Sonia are doi ani şi e fiica lui Piersic cu actriţa Dorina Chiriac, fostă iubită – niciodată soţie. De la Sonia, al cărei nume îl are tatuat pe bicepsul drept, pornesc majoritatea poveştilor pe care ţi le spune. Spune că ea îi dă energia. Ea îl face să tragă cu ochiul din când în când la ştiri. Ea îl face mai tranşant în relaţiile de afaceri.

Şi tot pornind de la ea spune povestea bărbatului care nu locuieşte lângă copilul lui şi care nu crede în căsătorie. „Încerc să-mi petrec cât mai mult timp alături de ea. Nu sunt în situaţia în care pot sta lângă ea în fiecare noapte, să-i pun mâna pe frunte. Atunci când se întâmplă, apreciez mult mai mult lucrul ăsta. Nu sunt căsătorit, nu cred în chestia asta.”

De ce?

„Nu mi se potriveşte. Nu se-mpacă instituţia asta cu ceva din structura mea.”

Căsătoria sau convieţuirea?

„Ideea de căsătorie. Cunosc prea puţine cupluri care au rezistat şi a căror dragoste veritabilă a rezistat în timp în faţa monstrului numit căsătorie. E doar felul meu de-a vedea şi de-a înţelege lumea. Acuma, la ora asta, sunt prea bătrân ca să mai fac experimente pe pielea mea. Şi dacă va exista vreo relaţie, o chimie bună pe care s-o am cu o femeie, nu mai sunt aşa fraier s-o stric cu propunerea tâmpită de a ne căsători.”

Îţi spune că bărbaţii sunt poligami, defecţi din fabrică. E criptic când explică asta, chiar după ce-l presezi. „Am observat lucruri”, spune, iar apoi revine persiflator, punctând fiecare cuvânt: „Am fost un observator atent al fenomenelor din jurul meu.”

Chiar când te aştepţi să tacă şi să facă semn că gata, s-a săturat, că e o discuţie tâmpită, chiar atunci merge mai departe.

„Pentru mine e importantă apariţia Dorinei în viaţa mea pentru c-a schimbat totul şi din cauza ei există Sonia. Asta e. E femeia pe care am s-o iubesc necondiţionat până la sfârşitul zilelor, orice s-ar întâmpla, nefiindu-mi niciodată soţie în faţa lui Dumnezeu sau a autorităţilor.”

Face o pauză. „Dar suntem greşit construiţi pe undeva. Există nişte lucruri mai importante decât noi care ne subjugă la un moment dat. Ajungem să înşelăm, să facem lucruri ciudate…”

Iar se opreşte puţin. Şi apoi, de parcă şi-ar fi spus – la naiba, e bună – spune povestea teribilistului.

„A fost o perioadă în adolescenţă în care am trăit foarte haotic. Aveam o prietenă care era actriţă la Arad. Distanţa dintre Bucureşti şi Arad e foarte mare. Nu te poţi teleporta, să zici engage şi să ajungi acolo. Dar relaţia era foarte libertină pentru că, fiind împreună, am căzut de acord că ne putem întâlni şi cu alţi oameni. Lucrurile s-au deteriorat în momentul în care chiar am început să simţim puternic unul pentru altul. Momentele în care ne vedeam – şi care deveneau din ce în ce mai rare – erau de nedescris pentru că, nah, chimia îşi cerea drepturile şi ieşeau scântei. Şi nu puteam trăi nici împreună, nici separat. Era o nebunie întreagă. Ajunsesem să ne povestim aventurile. Era foarte… Sună foarte chinuitor. Era foarte chinuitor. Şi era foarte pe zona aia de Pascal Bruckner. Şi nu este un experiment pe care să-l regret acuma. Dar e irepetabil şi nu cred că merită trăit. E mult mai mişto să-ţi dai seama că femeia de lângă tine e jumătatea ta – dacă reuşeşti s-o găseşti. Ştiu că majoritatea oamenilor caută toată viaţa de pomană. Şi… să… să ai grijă să nu se strice ceva în relaţie. S-o păstrezi cât mai mult timp posibil.”

Iar se opreşte.

„Cred că spun banalităţi”, şi apoi râde.

E modul lui de-a spune că a patinat spre chestii personale, în zona de nesiguranţă unde nu e bine să fii văzut dacă vrei să faci mai mult de 30 de dolari pe figuraţie. Şi râde cum numai el poate să râdă, la acelaşi volum la care vorbeşte. Un huruit care nu ştii dacă vine de la ţigări sau de la o bucată de pâine care i‑a rămas în gât. HMM-HMM-HMMM. HMM-HMM-HMMM.

E frustrant să vorbeşti despre tine?, îl întrebi sesizând că, fără să vrei, aţi făcut cale întoarsă la „Cine e Florin Piersic Jr.”.

„Dacă aveam o canapea pe care să mă întind, şi nu cânta muzica asta, era bine.”

Are dreptate în legătură cu muzica, hituri balcanice care bubuie nemilos pentru ora prânzului. Dar nu la momentul ăsta te referi. Îi spui că vorbeşti de toate interviurile pe care trebuie să le dea, toate întrebările la care trebuie să răspundă. Face semn din cap că înţelesese din prima.

„Dacă aveam o canapea şi eram într- o zonă d-asta zen, mi-aş fi închipuit că joc un rol. Că tu eşti un mare psiholog, un fel de Freud, şi aş fi stat liniştit să-ţi spun chestii. Ca Tony Soprano. HMM-HMMHMMM. Nu sunt atât de deschis. Majoritatea oamenilor cu care am stat de vorbă n-au întrunit anumite criterii încât să fiu cu totul sincer.”

Şi totuşi, lumea se dă peste cap să te definească, îi spui.

„Sunt fie oameni care apreciază ce fac, sau cealaltă categorie, care mă desconsideră şi mă consideră un dezaxat sau un tip care nu merită pomenit. Nu vreau să plac tuturor. De fapt nu vreau să plac nimănui. La ora asta e doar nevoia de-a fi perceput ca un profesionist.”

Îi zâmbeşte politicos chelneriţei şi mai cere un Pepsi Twist.

Nu-i spui, dar o gândeşti şi te repeţi ca un disc agăţat în ac. E rândul tău. E rândul tău. E rândul tău.

Mă plimbam ieri pe HotNews şi am dat peste un text inofensiv, menit să facă o introducere unui clip spectaculos. De obicei nu mă apuc să verific informaţiile din textele pe care le citesc (deşi e un joc pe care-l poţi juca cu spor cu presa română; şi cu rezultate triste), dar aici m-a prins titlul: “VIDEO NHL: Fundasul Sam Bradford si-a rupt mana dupa ce a plonjat peste doi adversari”.

Clipul era dintr-un meci de fotbal american, iar NHL e liga americană de hochei. Pentru că bucată era scurtă, am zis că ar fi interesant să văd dacă mai există şi alte greşeli. Mai jos, textul integral al ştirii şi rezultatele verificării:

S-a intamplat in NHL, in partida Oklahoma – Cowboys. Fundasul Sam Bradford, de la gazde, si-a rupt ligamentele de la mana dreapta la o faza teribila. A sprintat pe partea dreapta, a plonjat peste doi adversari, rostogolindu-se in aer si cazand in afara terenului. Totul se putea termina si mai rau pentru Sam, care va trebui acum sa stea 5 luni pe margine in urma cazaturii.

Erori:

• Nu e NHL. E NCAA – liga americană de colegiu.
• Oklahoma – Cowboys e Oklahoma Sooners vs. Oklahoma State Cowboys.
• Bradford nu e fundaş. E quarterback, care e o poziţie de atac.
• Nu era de la gazde ci de la oaspeţi.
• Bradford şi-a rupt ligamente la degetul mare al mâinii stângi.
• Accidentarea nu s-a întâmplat la faza asta, ci în prima repriză.
• Bradford nu va sta 5 luni pe margine. Va juca până la finalul sezonului cu un ghips uşor.

Şapte erori factuale în 66 de cuvinte. Două-trei ştiri citite cu atenţie (să zicem astea – 1, 2, 3) ar fi prevenit greşelile. Erau doar cinci minute de muncă în plus. Jurnalistul nu trebuie să ştie totul despre tot; dar trebui să ştie unde să caute ca să verifice.

A fost o întâmplare că am dat peste acest text şi o întâmplare că a fost vorba de HotNews. Ni se întâmplă tuturor să scăpăm ceva. Greşeala e când spunem că nu contează, că doar: “cititorul nu ştie”. Doar că cititorul e cel mai important lucru şi primul motiv pentru care facem ce facem. Iar când ştie, şi când vede astfel de greşeli, s-ar putea să nu te mai citească niciodată.

1. Textul. Ultima dată când l-am pomenit, textul era în stadiul de draft 3 şi mergea la o corectură la colegii din redacţie. Spre bucuria mea, n-am lăsat prea multe dude în el, aşa că versiunea puţin modificată a primit numele de 3.5. Asta era vineri, când am şi dat câte un print final pentru mine şi editorul meu personal (nu e o persoană fictivă, dar nici una care primeşte bani pentru a mă edita. Îi place s-o facă şi, deseori, mă salvează de mine însumi).

Duminică la prânz ne-am aşezat la masă, fiecare cu corecturile lui, şi am procedat în felul următor: am citit textul cu voce tare, propoziţie cu propoziţie, şi am discutat cuvintele pe care vroiam să le scoatem sau paragrafele care trebuiau modificate. Am netezit unele porţiuni (trei paragrafe ne-au dat reale bătăi de cap) şi am eliminat altele. Am introdus 4-5 propoziţii noi. (Iată una din cele eliminate, şi de care am râs copios: Mi-am scăpat de mult pixul în noroi şi-mi simt faţa plină de sudoare.)

Seara am introdus corecturile şi ele au dat naştere la draftul 4, numit şi FINAL. Cu tot cu titlu şi subtitlu, e un text de 5,676 de cuvinte.

2. Sentimentul. Există un sentiment special pe care îl simţi când ştii că ai terminat cu un text. E senzaţia că “ai scris” şi e una foarte copleşitoare – de tipul alergat prin casă de parcă ai fi adus victoria echipei în ceva finală mondială. “Am scris” e ca un val de veselie şi are tendinţă să eclipseze stările mai complicate asociate cu senzaţia de “scriu”. E mai bine să fii scris decât să scrii. Toţi cei care scriem simţim asta.

Dar provocarea e să facem actul de scriere în sine la fel de plăcut ca finalitatea lui. În mare pare, eu mă distrez scriind şi de data asta au fost momente când am fost chiar entuziasmat de posibilitatea de a mă întoarce la text.

Ce contează e să ai respectul necesar pentru actul de scris. Pentru cititorul pentru care spui această poveste. Pentru acurateţea informaţiilor cu care scrii (pentru că un jurnalist, oricât de frumos ar reuşi uneori să lege cuvintele, scrie cu informaţii). Pentru proces. Plăcerea de-a scrie va deveni mai puternică în timp; poate vor fi chiar momente când va fi mai acută chiar decât plăcerea de-a fi scris. Dar, până atunci, poţi începe prin a trata actul cu respect.

Stephen King are un fragment emoţionant în On Writing (tradus la noi Misterul Regelui. Despre Scris.). Îl citez în engleză pentru că îmi place să mi-l imaginez pe King citindu-l.

You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness or even despair – the sense that you can never completely put on the page what’s in your mind and heart. You can come to the act with your fists clenched and your eyes narrowed, ready to kick ass and take down names. You can come to it because you want a girl to marry you or because you want to change the world. Come to it any way but lightly. Let me say it again: You must not come lightly to the blank page.

I’m not asking you to come reverently or unquestioningly; I’m not asking you to be politically correct or cast aside your sense of humor (please God you have one). This isn’t a popularity contest, it’s not the moral Olympics, and it’s not church. But it’s writing, damn it, not washing the car, or putting on eyeliner.

3. Golf. V-am povestit că de vreo două luni tind să-mi întrerupt ziua de lucru cu nişte golf pe Wii. Asta era miercuri, când recordul meu era -5, adică terminam circuitul cu un total de lovituri cu 5 mai mic decât cele normal necesare (aşa se punctează la golf). Convingerea mea era că se poate ajunge cu puţin noroc la -6 sau -7. ieri, în pauzele de editare, am pus mâna din nou pe “crosă”. Am făcut un -6 neaşteptat pe la prânz, iar seara, contaminat cu sentimentul veseliei de-a fi scris, am făcut un senzaţional şi incredibil -8. Aşa că dacă scrisul nu schimbă lumea, cel puţin te focalizează îndeajuns ca să ai o partidă spectaculoasă de Wii Golf. Vedeţi şi voi mai jos.

BONUS: Citiţi întreaga serie “Cum se naşte un text” urmând linkurile de mai jos:

* Ziua 1
* Ziua 2
* Zilele 3-4
* Zilele 5-6
* Bonus

Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.

* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.

Dar cineva trebuie să te citească şi, ideal, să povestească şi altora despre ce a citit. Şi atunci trebuie să fii atent la structură. Şi trebuie să gândeşti fiecare decizie şi să poţi justifica fiecare paragraf. Un text reuşit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.

Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul şi ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar ţin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoţia pe care o simt când povesteşti despre el. Încearcă să găseşti o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viaţă, ci va fi şi reprezentativă pentru poveste.

Aşa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spaţiu de mişcare. Mai multe despre structură şi despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:

==================================
Cum mi-am structurat textul

De Georgiana Ilie
==================================

Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăieşte într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.

Familia Pouzet Oprean călătoreşte în jurul lumii cu rulota. Un stil de viaţă plănuit pentru câţiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc şi să învăţ cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena şi Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aş fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA şi Canada. Şi le-am urmărit călătoria prin Mexic şi America Centrală. Aşa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, şi să citesc şi să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Şi pentru că e greu să construieşti o relaţie de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informaţii, ci motivaţie. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viaţa lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinţi sunt povestitori minunaţi. Şi au văzut la mine şi entuziasmul personal şi pe cel profesional. Au avut încredere.

Am fost atât de copleşită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, aşa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.

Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conţinut. Şi a venit cu soluţia ca fiecare parte a poveştii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota – ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul şi sfârşitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune – alesesem de la început vizita la fluturii monarh – apoi totul între cele două să fie secvenţe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Şi ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiţi şi fermecători; până şi Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.

Am devenit, aşadar, un povestitor omniscient. Aşa am renunţat şi la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.

Îmi place cum a evoluat textul, de la şirul de informaţii aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficienţa fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit şi ei la fel de entuziasmaţi de prietenii mei călători.

Draft 2:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun.

Draft 3:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 4:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 5:

Dan are astăzi 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Draft 6:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.

Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.

A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.

The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.

“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”