Ca şi anul trecut, am să enumăr doar cele patru categorii de scriitură: reporting, feature writing, profile writing şi essay. Mă bucur să vă printre ele unele din cele mai mişto texte pe care le-am citit anul trecut – în special cel despre Islanda a lui Michael Lewis. Nu că bucata lui Evan Ratliff din Wired sau textul lui Mike Sager din Esquire despre un quarterback ratat ar avea vreo problemă.

REPORTING:

• The Boston Globe Magazine: Trapped, Neil Swidey.
• The New York Times Magazine: The Deadly Choices at Memorial, Sheri Fink.
• The New Yorker: Eight Days, James B. Stewart.
• The New Yorker: Trial by Fire, David Grann.
• Vanity Fair: 3-part series. Madoff’s World; Hello, Madoff; Ruth’s World, Mark Seal.

FEATURE WRITING

• Esquire: The Last Abortion Doctor,  John H. Richardson.
• The New York Times Magazine: The Holy Grail of the Unconscious, Sara Corbett.
• Texas Monthly: Still Life, Skip Hollandsworth.
• Vanity Fair: Wall Street on the Tundra, Michael Lewis.
• Wired: Vanish, by Evan Ratliff.

PROFILE WRITING:

• Esquire: The Man Who Never Was, Mike Sager.
• New York: A Nonfiction Marriage, by Jonathan Van Meter.
• The New Yorker: Man of Extremes, Dana Goodyear.
• Vanity Fair: The Man in the Rockefeller Suit, Mark Seal.
• Vanity Fair: Marc Dreier’s Crime of Destiny, Brian Burrough.

ESSAY:

• National Geographic: Top Ten State Fair Joys, Garrison Keillor.
• The New York Times Magazine: A Journey Through Darkness, Daphne Merkin.
• The New York Times Magazine: Out of the Kitchen, Onto the Couch, Michael Pollan.
• Orion: Out West, Joe Wilkins.
• Sports Illustrated: And Yet…, Mitch Albom

Curioşi de nominalizările din 2009 şi 2008?

Dacă vreţi să ajutaţi echipa, să cumpăraţi publicitate, să puneţi umărul la construcţia unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piaţă, daţi un semn la dor@decatorevistă.ro.

* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.

* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out – they can be got right only by ear).

* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.

* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.

* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.

* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.

* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.

* Unless you are writing something very post-modernist – self-conscious, self-reflexive and “provocative” – be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.

* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.

* Stop feeling sorry for yourself.

* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can ­enable it to be.

* Love what you do.

Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.

Maria: Cum am acceptat despărţirea părinţilor mei.

Oana: Dragoste şi ură cu strungăreaţa mea.

Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.

Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.

Dana: Cum am învăţat să nu disper.

Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.

Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.

Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.

For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I’m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.

For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We’ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It’s the equivalent of Gutenberg’s press that’s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here’s the thing: Words and images and ideas work differently—are different—on these new devices.

Magazines won’t/can’t be replicated on the tablet.

There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that’s native to those devices—and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself—exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design—and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.

I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”

Pe subiectul sex şi relaţii cu alţi scribi – jurnalişti de data asta – am mai scris aici.

—-

HAINA ÎL FACE PE OM
Despre şosete rupte, pantaloni de stofă şi cămăşi cu sfârcuri.

Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toţi cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde ţipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roşie. Am părul lins către dreapta, o cămaşă albă şifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic şi un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, şi ei mari, iar apoi la piece de resistance: şosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.

Deşi e ziua bunicului şi mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziţia de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la şcoală fără să realizez că nu am pe mine decât cămaşa pătată cu ciocolată, şlapii şi chiloţii albi cu buzunar pentru puţă—mai încăpător decât ce am de pus în el.

Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca şi cum n-aş şti să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieşiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la şcoală cu blugii cu fundul mare traşi până la piept.

Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureş pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineaţa respectivă când am realizat (şi am anunţat familia) că nu mi-am adus de la Bucureşti decât hainele de pe mine: un tricou în care şoferul Daciei cu numărul B-69-MUE îşi erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinşi cu o curea roşie, şi tenişi gri decoloraţi. Nu intenţionasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv—perioada când răcneam în subteran şi uram pe toată lumea s-a terminat în 2003—ci pur şi simplu nu conştientizasem că mă întorc acasă „ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.

Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui—toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri şi crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spăşit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămaşa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puţin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârşit ca lăutar de restaurant care cântă „Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros („Nothing’s gonna change my love for you, Petruţa”).

„Dacă eram într-un reality show—să zicem Casa lu’ Tactu’—te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reuşeşte să-şi asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.

Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aş spune că eram cea mai evidentă improvizaţie. Şi nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secţiunea „aşa nu” din revistele de scandal.

Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu minţea, obişnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am aşteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său şi îmi trimitea mesaje din oră în oră: „vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungeşte vizita tatei şi că nu mai vine. Eu mă frustrez puţin şi hotărăsc să fac o noapte de FIFA, aşa, în ciuda femeii.

După 11, sună să-mi spună că nu ştiu ce cu mine. „Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. „Mă gândesc la tine”, ţipă ea peste duduielile muzicale din fundal. „Sunt în club cu Ana şi doi prieteni de-ai ei”.

Vreau să cred că mi-a alunecat tasta şi mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni şi prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile—urma să descind în club, să mă postez vitriolic în faţa ei şi… mai departe nu mai ştiam.

Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne şi mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!

Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi şi ţuşti la club. Am coborât agresiv scările—eu în deschidere, el scheletic şi adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonaşi strâmţi şi, bineînţeles, o bluziţă.

I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.

In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)

Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul şi partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât şi din afară – ca un furnizor de conţinut, nu un spaţiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau aşa. În România e şi mai rău – prea mulţi dintre cei care cumpără spaţiu publicitar se aşteaptă automat la conţinut dedicat, ceea ce naşte zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puţini bani pe care îi iei vânzându-ţi conţinutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influenţate din afară.

Această ecuaţie e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.

Întrebarea mea e dacă se poate şi altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conţinut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proşti; mulţi nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri şi produse). Dacă se poate să funcţioneze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (şi pe care unii îl practică din fericire şi la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.

Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conţinut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienţilor. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranţă.

Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuţie vor fi revistele, abilităţile asimilate – crearea de secvenţe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informaţie în acelaşi context, crearea de identitate de brand pentru publicaţii – se aplică și altor direcţii de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broşuri, cărţi, publicaţii electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.

Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbeşte despre fonturi ca despre nişte bomboane de ciocolată. Aşa e. Dar la fel vorbeşte şi despre griduri, spaţiere, ilustrarea unui material, ş.a.m.d. E rar să poţi sta câteva săptămâni în preajma unui om care îşi ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecţie pe care aţi putea s-o învăţaţi de la el.

Mai multe despre curs, aflaţi aici. Portofoliul lui Ray e aici. Şi câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinţei lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).

În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am ataşat un articol. Să mă anunţaţi când îl publicaţi”. Am avut de asemenea conversaţii neplăcute cu oameni sideraţi că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.

Relaţia dintre un editor şi un colaborator – uneori chiar şi un membru al redacţiei – trebuie să funcţioneze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficţiune, la fel se întâmplă şi cu bucăţile de jurnalism). Editorul vede un potenţial în autorul cu care corespondează şi o încurajează să mai încerce până găseşte punctul de intersecţie dintre dorinţele revistei şi ale ei.

Puţini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Şi mai puţini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.

Le-am spus mereu cursanţilor mei: eşuaţi, eşuaţi, eşuaţi. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeaşi scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înţeles mesajul. L-am înţeles. Dar în acelaşi timp am înţeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Aşa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învăţat. Am retrimis.

Şi acum, din Yagoda:

*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”

Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story — one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”

Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”

Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:

Oh, joy…

Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think — original, strong, and true.