Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 şi 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker şi The New York Times Magazine. Şi desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don’t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “oversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we’re all going to die.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecţie de articole, The Fiddler in the Subway, am înţeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversaţional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparenţe, jurnalismul lui Weingarten – deşi abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viaţă înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlineşte 59 de ani în octombrie şi, din ce povesteşte în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viaţă şi, mai important, o poftă de a afla despre viaţă, care e uluitoare. Ştie că locul unui reporter e pe teren şi înţelege că fără interviuri şi documentare şi gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coşul de gunoi.

E o mare diferenţă dintre oamenii care văd lumea ca el şi veteranii noştri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiţi un fragment din introducerea cărţii, cel în care Weingarten îşi expune filozofia. Cumpăraţi cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiţi 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită preţul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

• Poţi cumpăra cartea de pe Amazon.

UNISOL DIN ULEI DE PRIMĂ PRESĂ creat din dragoste pentru natură

Natura este perfectă. Din dragoste pentru natură şi pentru a fi cât mai aproape de perfecţiune am creat singurul ulei de primă presă din care e făcut Unisol. Fiecare picătură de Unisol respectă gustul natural al ingredientelor pentru ca tu să te bucuri împreună cu familia ta de tot ce e mai bun în natură!

PS: Fără legătură cu uleiul, dar legat de ideea de a comunica precis ca brand. Strângem pe Facebook-ul Decât o Revistă nume care cu care ne-am putea parteneria. Adăugă şi tu la această listă.

* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.

* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.

* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.

Alte recomandări aici.

PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, aşa sunt şi astea americane.

CĂUTĂRI

E bizar, dar nu-mi amintesc nimic de la petrecerea de 16 ani. Poate nici n-am avut una. Ţin minte că eram destul de posomorât pe-atunci – mi se dăduseră papucii cu puţin timp înainte şi îmi petreceam serile de vară oscilând între poezii răzbunătoare şi cele în care „doresc” rima cu „iubesc”. În nici câteva luni, mă simţeam mai bine. Conduceam ziarul şcolii, noua Miss Boboc avea o slăbiciune pentru mine şi – dacă nu mă înşală memoria – tata a cedat şi mi-a pus net.

Nu am avut viaţa lui Otto, personajul nostru de copertă, dar îl înţeleg. Şi eu, şi tu am avut vârsta lui, vârsta la care am căutat răspunsuri şi am exersat identităţi, mai mereu convinşi că lucrurile pe care le ştim sau credem sunt cele corecte. Ce e frumos când ai 16 ani e că ele chiar sunt.

Unul dintre motivele din spatele Decât o Revistă e dorinţa noastră de a pune accentul pe similitudinile dintre noi. Nu vrem să separăm lumile, nu vrem să împărţim oamenii în buni şi răi, valoroşi şi inutili, plăcuţi şi deranjanţi. Lumea în care trăim are mult mai mult gri decât ne permite comoditatea noastră să acceptăm. Cu toții ne recunoaştem, în oarecare măsură, în povestea altuia, iar DoR face jurnalismul pe care-l face pentru a crea acest context de regăsire, de empatie, în speranţa că dacă înţelegem ce ne apropie vom reuşi să construim împreună.

Acest al treilea număr vorbeşte despre căutări. Nu doar ale lui Otto, ci şi ale regizorului Cristi Puiu, care încearcă să exprime în film lucrurile pe care nu le poate spune cu cuvinte. Pentru Puiu, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat şi pus pe raft, ci o cercetare despre lume şi oameni, care începe de la o idee şi – ideal – nu se termină niciodată. Despre Vama Veche veţi afla – dintr-un dublu eseu, fotografic şi scris – că este rezultatul căutării neîntrerupte a unui loc nou, pe care să-l colonizăm, să-l apropriem, iar mai apoi, când l-au descoperit şi alţii, să-l abandonăm.

DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânăm subiecte la extreme, nu căutăm noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încercăm să înţelegem – documentând, întrebând, observând – cine suntem, ce gândim, ce vrem şi ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărţim şi s-o disecăm împreună cu voi.

Dacă credeţi că rezultatele acestei căutări aduc un plus în viaţa voastră, cumpăraţi revista şi susţineţi jurnalismul pe care încercăm să-l facem.

—-

Felicitări pentru organizarea a încă unei ediţii a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliştilor tineri.

Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparenţă, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viaţă de câine”, nominalizat la secţiunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secţiunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de nişat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri şi abordări jurnalistice.

Juriul secţiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicaţiile care au dat trei nominalizaţi (din patru), România Liberă şi Opinia Veche (Sabina Fati şi Daniel Condurache). Această situaţie trebuia soluţionată într-un fel şi aş dori să ştiu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secţiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă şi are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.

În aceste condiţii – şi pentru a asigura o mai bună organizare a ediţiilor viitoare -, v-aş fi recunoscător dacă aţi face public procesul de jurizare (argumentele pentru câştigători nu sunt suficiente):
- câţi participanţi au concurat la secţiunea Actualitate Internă;
- cum au fost triaţi;
- cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicaţiile pentru care aceştia lucrează;
- ce alţi concurenţi au fost luaţi în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaţilor;
- care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toţii;
- cum alege FH membrii juriului secţiunii – aceştia nu au fost anunţaţi de la început, iar comunicatul final nu menţionează locul lor de muncă.

Transparenţa este o necesitate a procesului jurnalistic şi pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esenţială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial şi decontextualizat şi nu e un semn de profesionalism.

Cu sinceritate,

Cristian Lupşa
Editor “Decât o Revistă”

—-

Vrei să afli cum se pregăteşte şi se scrie un articol câştigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli nişte tehnici pe care să le foloseşti în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susţinută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experienţă de presă şi un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)

Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni şi într-o oră m-a învăţat mai multe despre cum poţi transforma o idee într-un articol decât învăţasem în patru ani de şcoală românească. Prezentarea ei de atunci se numea „Seven paths to story (and an eight way)” şi inventaria tipurile de materiale pe care le poţi produce din orice idee – de la un eveniment banal, la o ştire copleşitoare.

Deşi orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacţia ziarului patronat de şcoală şi ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din ştiinţa ei şi să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănţuie când povesteşte. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agăţat deasupra biroului de la Esquire îi aparţineau:

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.

Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste şi pentru a vorbi cititorilor despre ce şi cum şi de ce trăim astăzi în România.

Am invitat-o şi pentru că îmi doresc ca alţii să beneficieze de experienţa de a fi în aceeaşi cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci poveşti jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiţi mai jos:

CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experienţă în jurnalism. A fost redactor-şef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter şi a câştigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e şi Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.

PENTRU CINE: 60 de participanţi, studenţi şi absolvenţi de jurnalism şi comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnalişti; profesori; oameni pasionaţi de presă de calitate.

CE: O discuţie liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveştilor, importanţa documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.

CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuţii libere cu participanţii.)

UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.

CUM: Ca să vă înscrieţi, completaţi formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei şi se achită la faţa locului. Numărul de locuri este limitat la 60, aşa că vă sugerez să vă înscrieţi din timp.

* Taxa de participare va fi direcţionată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (şi să tipărească) poveşti de calitate. La faţa locului veţi putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei şi alte obiecte DoR.

Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

Magazines are much more than content. Magazines are much more than information, words, pictures and colors all combined in a platform that serves nothing but as a delivery vehicle. Magazines, each and every one and each and every issue of every one, are a total experience that engages the customers five senses. Nothing is left to chance. It is a total package. Without the ink, the paper, the touch, the smell, the look, the taste, it will not be called a magazine. Every issue is a complete new experience with a sense of ownership, showmanship and membership and is renewed with the arrival of the next issue. The total experience of flipping through the pages of a magazine, looking at the different dimensions, shapes, and other physical properties (including the colors we use on every issue whether it is the famous TIME red border or National Geographic yellow border) create a unique relationship with the customer issue after issue.