Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.

Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.

A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.

The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.

“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”

Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.

E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.

Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft - publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.

Şi se poate face asta cu orice text - indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.

De câţiva ani am ajuns să cred că cele mai minunate poveşti pe care le poţi spune ca jurnalist sunt cele care ilustrează condiţia umană şi scot în evidenţă momente aparent banale din viaţa noastră, momente la
care ne putem însă raporta mulţi dintre noi: când ceva iese bine în ciuda tuturor aşteptărilor, când îţi ratezi marea şansă, când pierzi o persoana iubită, când descoperi un talent ascuns etc. Povestea personajului e unică, dar temele sunt universale.

Versiune de televiziune a debutat anul trecut. Sezonul 1 e deja pe DVD (şi da, se găseşte şi pe net), iar sezonul 2 - cel puţin din cum arată trailer-ul de mai jos - pare şi mai bun.

PS: Poveştiile radio le puteţi asculta gratis pe site-ul lor. Vă recomand trei din episoadele mele preferate: My Experimental Phase, Superpowers şi Not What I Meant.

Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă şi numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldaţi americani morţi în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.

O înmormântare militară e o succesiune de paşi executaţi cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă - de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaţilor americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.

Dacă textul se citeşte uşor (atenţie: naraţiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:

• Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulţi dintre ei a vorbit de mai multe ori.
• Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar şi 10 interviuri.
• A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute faţă în faţă. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
• A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflaţi în practică la Esquire.
• Procesul de documentare şi scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
• Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey şi un ofiţer de la Pentagon. Vroia să ştie că familia va colabora şi-l vor ajuta să recreeze povestea şi că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât şi Pentagonul, i-au dat mână liberă.
• Iniţial Jones credea că va ieşi un feature obişnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
• Esquire are un departament special care verifică informaţiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu şi informaţie.
• Notiţele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carneţele Moleskine.

Încă ceva - gradul de detaliu pe care îl obţine Jones e fenomenal. La un moment vorbeşte în text despre punctele în care şi-au concentrat privirea soldaţii care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:

I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?”
And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.

Citiţi mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Şi ascultaţi-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.

Jack Hart, autorul superbei cărţi “A Writer’s Coach“, spune că el obişnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziţie care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puţin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).

JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”

AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”

JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.

Şi eu obişnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziţie nu-şi găseşte locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit şi la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greşită. Dar e acolo şi mă ajută.

I-am rugat pe cursanţii mei să-şi scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim şase cuvinte. Şase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeţi mai jos, e minunat. Şase cuvinte spun multe:

Iulia: Independenţă, maturizare, prietenie într-un spaţiu personal.

Ionuţ:Un puşti necomunicativ ajunge prezentator radio.

Ionuţ: Legatura dintre tată şi fiu.

Sorana: M-am construit odată cu casa.

Florin: Lupta dusă cu propriul sine.

Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.

Oana: Aleg să trăiesc vieţile prietenilor mei.

Robert: Relaţia dintre mine şi un moment ciudat.

Andreea: Îi ştiu începutul, nu şi sfârşitul.

Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.

Andreea: Minciunile cu care m-am obişnuit.

Victor: Şuruburi şi momentele petrecute sub cuţit.

Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.

Ani: Fug degeaba de roz. El există.

Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.

Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viaţa.

Dacă vă place treaba asta cu şase cuvinte, SMITH magazine - care a publicat o carte cu poveşti în şase cuvinte - a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste şi despărţiri? Înscrieţi-vă poveştile la ei pe site.

PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieţi un motto/slogan pentru jurnalism. Puteţi citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câştigător spune aşa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.

Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere - omul e atât de prins în vâltoarea vieţii pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi şi să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunţe la ce are aici - radio, TV, presă scrisă - şi să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid şi i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiţi în numărul de mai.

Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice şi şlefuite. Cred că am reuşit să menţinem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veţi găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari şi mici din toate colţurile ţării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale şi am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât şi fotografiate), dar şi prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu şi Bogdan Teodorescu.

Tot în mai se împlineşte un an de când Cristian Mungiu a câştigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură şi nebunie. Încercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.

Alte minunăţii în numărul de mai:
- Povestea Stradivariusului românesc şi a violonistului care o struneşte.
- Anul căţărătorului David Neacşu.
- O mulţime de animale bine îmbrăcate.
- Ce am învăţat: Bogdan Baltazar.
- Odă către Gmail.
- Brăduţ Ulmanu despre sex.
- O glumă bună spusă de VJ Elena.

Pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF.

Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu şi Mungiu.

* Design: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

Sigur, omul de litere şi filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecţiile autorului sunt dublate de momente vii - scene cu Lovinescu şi Ierunca, întâlniri, citate din cărţi, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare şi autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informaţii, cu scene, cu personaje, cu dialog şi cu o voce distinctă şi puternică. Unul care alternează - pe modelul This American Life - momentele de acţiune cu cele de reflecţie, şi structurează materialul pentru a transmite emoţie şi experienţă mai mult decât informaţie.

Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune poveşti în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu - probabil unul din motivele pentru care şi-a găsit locul şi spaţiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacţiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor şi managerilor de presă.

Poate e cazul să spunem mai multe poveşti ale lumii în care trăim şi să le dăm spaţiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.

Cred că pentru o perioadă - două luni cu siguranţă - am reuşit să mă ţin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur şi simplu să mă aşez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar muşchiul lucra.

Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din ţară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris şi pe drum, şi am scris şi după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de  ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.

De ce mă beştelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?

Simplu. Pentru că am pierdut obişnuinţa antrenamentului făcut conştient. Dacă uiţi că poţi produce ceva pentru că trebuie, uiţi că poţi produce. Şi când uiţi că poţi produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?

Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos şi scrie. Dacă nu eşti cu un pix deasupra unui carneţel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune şi Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câţiva scriitori vorbind despre asta.

“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)

“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)

Am să încerc să mă întorc la scrisul conştient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziţie. Măcar o propoziţie puteţi încerca şi voi. Şase cuvinte. Un text personal în şase cuvinte - sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.

Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în şase cuvinte. Şi cică a făcut-o. Rezultatul?

“For sale: baby shoes, never worn.”

Aşa am ajuns - ca şi altă dată - la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România - cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei - nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva - chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează - mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes’”. Pentru că - punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).

* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbuşirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.

* Le povesteam ieri cursanţilor mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poţi scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poţi scrie în schimb despre un graffer şi bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu  de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea şi criza economică de la sfârşitul aniilor ‘90 urmărind un cartof prin lume - din America în Asia. Se numeşte “The French Fry Connection” şi a câştigat un Pulitzer.

* Şcoala unde am făcut masterul împlineşte anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-şi scrie o istorie şi l-au rugat pe unul dintre experţii lor în jurnalism de investigaţie să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.