Tabu de iunie 2009
Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ședința foto pentru acest material, ea fiind de altfel și “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe așa:
“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toți cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ședința foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine și pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, și prin asta vreau să spun că e banal, liniștitor și iritant de drăgăstos.”
Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru povești care vorbesc despre instinctul matern și dorința de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre povești e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată și o mamă naturală. Tot ea a scrie și despre una dintre reprezentatele comunității de femei care încearcă să obțină declararea infertilității ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop și show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă și mogâldeața ei.
Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Șchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puști de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci și creează în această direcție. Textul, din care puteți citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de școală de-ale lui Claudiu poartă creațiile lui.
Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: “Știu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”
Tot în Tabu de iunie găsiți jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supraviețuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.
Vă recomand și eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de niște vești nucleare (la propriu).
Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor
Ani Sandu povestește mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei românești de a-și verifica informațiile:
Citeam presa de dimineață în căutare de lucruri noi și de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existența unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viața pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenția a fost comentariul lui de la sfârșit:
“[N-o] voi cunoaște niciodată pe “fata” care l-a scris. Aș fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficțiune, cu doamna dr. Rodica Neagoe și să aflu cine este “fata”.
M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieși un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat “anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară și acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.
Le-am google-it pe cele două doamne menționate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenția că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câțiva ani.
Incredibil, mi-am zis. Așa ceva n-are cum să intre în ziar.
Și totuși a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când ești impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Și pentru că e mai simplu să retușezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.
Mai târziu, citind textul cu mai multă atenție, am înțeles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-și cere scuze că a luat țeapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu știu dacă a intrat și acest paragraf în ziar. Voi ați văzut-o?).
P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii știu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliștii, ce e-n spatele poveștii, o vor face ei. Și dacă vor vedea că am greșit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
25 de lucruri despre scris concis
Recent a trecut prin Facebook un val de jocuri și lepșe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le știe despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (și autorul unei cărți geniale despre scris) a luat ideea și a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.
Iată câteva exemple:
- – Keep a journal where you practice short writing.
– The shorter the passage, the greater the value of each word.
– Practice short writing on small surfaces: post-it notes, index cards, the palm of your hand.
– Cut the weaker elements: adverbs, passive constructions, strings of prepositional phrases, puffy Latinate words.
– Begin the story as close to the end as possible.
– Write a mission statement for your short writing. Keep it short.
Pentru adepții Twitter sună a biblie, dar și pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spațiu nu e o garanție pentru un text de calitate. Se pot scrie povești minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune și Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecției, nu al compresiei.
Două exemple de povești concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
– Hainele iubitei de Ani Sandu
– Todo por el amor de Miruna Cugler
De ce scriu
Scris și citit de Ani Sandu, la ultima sesiune a atelierului de depanat povești. Îi rugasem să pregătească – dacă vor – niște cuvinte pe tema “De ce scriu”. Textul de mai jos nu are nevoie de altă introducere:
Scriu pentru că îmi plac poveștile. Îmi place să le citesc, iar atunci când nu le citesc îmi place să mi le spun, eu mie, exact ca atunci când ai vrea să asculți o piesă, dar pentru că nu poți, ți-o fredonezi. Și îmi place să le spun și altora, pentru că atunci poveștile din mintea mea devin reale.
Scriu povești adevărate pentru că astfel descopăr lucruri noi, despre mine și despre alții. Și pentru că pe măsură ce le descopăr, simt că lumea mea se lărgește, iar pe măsură ce le spun, am senzația că se lărgește și lumea celor care le citesc. Pentru că mă face să mă simt utilă.
Scriu pentru că e singurul mod de a-mi disciplina mintea rătăcitoare, pentru că îmi dă o senzație trecătoare de control. Pentru că mă pune în mișcare și mă obligă să nu cânt fals, nici măcar atunci când îmi fredonez piesa doar mie.
Scriu pentru că doar așa reușesc să uit de mine. Pentru a mă lăsa impresionată și a trăi lucruri care în mod normal nu mi s-ar întâmpla.
Scriu pentru că nu am încotro, pentru că există o tensiune între creierul și mâinile mele care nu se rezolvă decât după ce pagina nu mai este goală. Și nici atunci pentru mult timp.
Eu, roz
De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.
==================================
EU, ROZ
De Ani Sandu
==================================
Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Texte
Aici veți regăsi link-uri către textele publicate și recomandate pe blog. Spor la citit!
::: ESEURI PERSONALE :::
Majoritatea eseurilor au fost scrise în cadrul cursului de Jurnalism Narativ pe care îl predau la CJI. Un text personal utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le folosește în munca de teren ““ observația, deducția, interviul etc. Diferența e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei povești al cărei adevăr este valabil (și relevant) pentru numeroși alți cititori.
Iarnă-primăvară 2009
– Lecția de pian de Sandra Scarlat
– O zi de bărbat de Matei Schwartz
– De patru ani, dintotdeauna de Sintia Radu
– Cum m-am vindecat de păduchi de Karin Budrugeac
Vara 2008
– Tu nu trebuia să dai la păpuși?! de Ana Maria Ciobanu
– Schimbări pe Calea Moșilor de Monica Moldovean
– Măria sa drumul de Dan Rădulescu
– Eu cu sora mea mai mare de Andreea Pavel
– Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă de Ana Maria Drăghici
– Rămas bun copilărie de Mihaela Enache
Primăvara 2008
– Cititul vindecă de Elena Pătrățeanu
– Cum m-au învățat părinții să ascult muzică de Iulia Roșca
– Amintiri înșurubate de Victor Ernuțeanu
– Am crescut cu dioptriile mele de Mihaela Dima
– Eu, roz de Ani Sandu
– Neterminare de Sorana Stănescu
Toamna 2007
– În coabitare cu 46 mp de Simina Mistreanu
– Cum am fost învățată să cred de Alexandra Popescu
– O zi în jurul portocalei de Roxana Ciucur
– Moonlight Allegretto de Camelia Bucioveanu
– Talent făcut cioburi de Gabriela Pițurlea
– În vremuri tulburi, copiii se pupă la soare de Miruna Cugler
– Putea să fie baby de Gabriel Dobre
::: TEXTELE MELE :::
– Nemescu, viața ca un film (Esquire, septembrie 2007)
– Portret de familie (Esquire, octombrie 2007)
– Warriors (Esquire, noiembrie 2007)
– Dragoș Bucur vrea să fie (Esquire, decembrie 2007)
– Cosmin Alexandru, domnul armonie (Esquire, aprilie 2008)
– Robert Turcescu (Esquire, mai 2008)
– Maria Dinulescu, fabrica de amintiri (Esquire, iulie 2008)
– Poți avea încredere în Dragoș Bucurenci? (Esquire, octombrie 2008)
– Telecomandat (Esquire, martie 2008)
– Dragă Mihaela Rădulescu (Esquire, ianuarie 2009)
– Oana Zăvoranu pentru totdeauna (Tabu, martie 2009)