Copiii se pupă la soare
Continuăm seria eseurilor personale. Astăzi un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani și te întâlnești cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă – folosind jurnalul ei din perioada aceea a reușit să se regăsească ca elevă și să adopte un ton de copil, scriind cu același entuziasm și aceeași naivitate cu care și-a trăit vârsta.
E greu să nu îți judeci trecutul în scris, dar Miruna a reușit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani și să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră.
==================================
ÎN VREMURI TULBURI, COPIII SE PUPÄ‚ LA SOARE
De Miruna Cugler
==================================
El cânta la clarinet și avea ochii verzi. Eu jucam fotbal și încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluție și prima mineriadă.
La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din fața clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă și prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) și îi urmăream cu un ochi critic pe aiști, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei – un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!
Luna decembrie trecea încet și chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că “o să dăm zăpada de pe școală cu băieții de la A” și despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei și bentiței. Uneori drumurile noastre se intersectau cu același enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguță fată de la noi din clasă). Întrucât iritarea mea vizavi de el și de ea creștea de la o zi la alta, am fost forțată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. Îmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere și eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgostește de Steaua, nu?
Pe 21 decembrie 1989 am împlinit 13 ani. Stăteam cu puținii copii care își înduplecaseră părinții să-i aducă la petrecere prin nebunia din București și număram în tăcere tancurile și camioanele cu soldați care treceau spre Sala Palatului. Șenilele grele făceau ferestrele să vibreze. În camera de alături părinții mei îl făceau securist în față – s-a dovedit ulterior că pe bună dreptate – pe tatăl tocilarei clasei. Cochetam cu ideea de a mă duce noaptea în piață să văd ce se întâmplă și mă gândeam, împotriva voinței, în ce cartier locuia băiatul ăla iritant, de care oricum nu-mi păsa!
24 decembrie. Am fugit până în intersecție ca să cumpăr Libertatea, deși păcăneau mitraliere peste tot. Trebuia să fac asta. Sunt foarte agitată. Am plâns. Este extraordinar ce se întâmplă, dar eu mă simt neîmplinită. Nu reușesc să-l uit.
În prima zi de școală a trimestrului doi, el nu a venit la școală. Deși erau destul de mulți absenți, era singurul care mă făcea să construiesc, cu spaimă, scenarii despre teroriști, împușcături și o victimă inocentă cu ochi verzi. Îmi notam în jurnal că trebuie să învăț și să nu mă gândesc la el, ceea ce am și reușit să fac până în ziua în care a reapărut la școală. Așa cum am reușit și să-mi țin lacrimile până acasă când a venit glonț să întrebe de Anamaria (Păun).
Aveam nevoie de o preocupare și de fețe noi. Am decis că fetele de la inamicul tradițional sunt la limită tolerabile și le-am propus să pregătim un dans modern, pe Boys . Aveam eu o casetă cu Sabrina. Ele au primit propunerea cu entuziasm, la fel cum am primit și eu rezultatul tragerii la sorți care mă stabilea pe mine ca solistă. Proiectul dansului a avut succes, toată lumea vorbea despre asta. Gabi a început să vină din ce în ce în mai des la repetiții. Singur.
De 1 martie, Anamaria Păun plângea în hohote, în timp ce eu încercam să-mi ascund satisfacția de-a fi fost singura care primise mărțișor de la băiatul cu ochi verzi. Eram gata să pierd la fotbal din nou. Peste câteva zile, bunica mea din partea mamei s-a sinucis. Am făcut eforturi să-mi arăt durerea, dar erau doar două lucruri care mă interesau cu adevărat: Gabi Vătafu și dansul.
20 martie. Mamă, cum a ieșit dansul! Ne-au bisat și acum ne știe toată școala. Sunt foarte fericită. Nu-mi vine să cred cât de bine merg toate în viața mea. Păcat că vine vacanța, exact când mă simțeam cel mai bine la școală.
La sfârșitul lunii mai, am primit o invitație la ziua unei fete de la A. Petrecerea urma să aibă loc în aceeași zi cu meciul România-Rusia din grupele Cupei Mondiale și eu aveam două probleme: cu ce mă îmbrac și dacă îl lasă pe Gabi taică-său la petrecere. Doamne, ce zi! Părintele cu greu înduplecat al lui Gabi fusese cât pe-aici să mă priveze de un “blues” pe I just can’t stop loving you al lui Michael Jackson, de o plimbare lungă, de mâna mea într-a lui când a dat Lăcătuș gol și de o întâlnire a doua zi la Palatul Pionierilor.
Luna cireșelor era a mea. Se întâmplau lucruri minunate. Într-o zi, de pildă, l-am găsit pe Gabi în casă. Mă așteptase la poartă și mama îl invitase să intre. Îmi adusese o garoafă pe care a scrijelise LOVE pe partea verde dintre floare și tulpină și îi cântase mamei la clarinet. Nici măcar faptul că am rupt floarea când am luat-o și că apoi m-a pufnit râsul gândindu-mă ce idioată sunt nu mi-a știrbit fericirea. Ne plimbam prin parcul Operei și ne suiam pe cupola ei atunci când voiam să ne ținem de mână și îl conduceam acasă cu metroul, pentru că îl aștepta tatăl lui la oră fixă. Dar nori negri se adunau la orizont. El nu era fericit doar cu atât. Voia să ne sărutăm.
Pe 13 iunie tata m-a sunat și mi-a spus să nu ies din casă, pentru că erau probleme la Universitate. L-am sunat pe Gabi să ne vedem, dar nici el n-avea voie să iasă din casă. Cu prima ocazie cu care a ieșit, peste câteva zile, a reușit să mă pupe pe gură. M-am speriat, l-am împins și n-am mai vorbit cu el. Într-o săptămână se termina clasa a șaptea.
19 iunie. Viața mea s-a schimbat cu totul. Nu știu cum am să mai pot trăi. Sunt sigură că am sărit peste cal. Azi a fost banchetul și băieții au venit să-m spună că Gabi dansează numai cu Carmen. Am vrut să plec acasă, dar el mă aștepta. I-am zis să mă lase în pace, că nu vreau să-l mai văd niciodată și s-a ținut după mine că nu și nu, că vrea să-mi explice și, tot certându-ne, am ajuns acasă. L-am invitat să intre ca să nu ne certăm în stradă și am descoperit că era plin în toată casa – mama era la ea, tata făcea meditații în sufragerie, sorumea la noi în cameră, bunica în bucătărie, așa că ne-am închis în baie. Și el a zis că a dansat cu Carmen numai fiindcă l-a rugat ea, pentru că a încercat Cosașu de la ei să o sărute și ea nu știa cum să scape și eu i-am spus că nu îl cred, el a zis s-o sun și s-o întreb și atunci, ce m-am gândit eu?!, l-am întrebat: dar de fapt care e diferența între pupat și sărutat? Și el a zis că de sărutat lumea se sărută doar în filme și atunci eu i-am spus să mă sărute, că altfel înseamnă că o place pe Carmen. S-a înroșit și a zis că nu știe cum, eu am zis “atunci am înțeles, poți să pleci”, dar el a sărit de pe marginea căzii unde stătea. “Atunci, hai”. Am înțepenit. Cum adică hai? Nu vorbeam serios! Am încercat să-i explic, dar se încăpățâna și spunea că, de fapt, eu nu-l iubesc pe el. Am încercat să trag de timp. Am zis că trebuie să mă spăl pe mâini, m-am spălat. Am zis că trebuie să beau apă, am băut. Am zis că nu pot cu lumina aprinsă, am stins-o și am aprins-o imediat, pentru că era foarte ciudat cu lumina stinsă. Am încercat să fug din baie, dar s-a așezat în ușă și m-a luat prin surprindere și… Doamne! M-am sărutat cu un băiat. Mi-e atât de rușine. Și ce e cel mai cumplit e că mi-a plăcut.
—————————
O discuție cu Miruna:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
L-am ales prin eliminare, pentru că la acel moment nu pricepusem exact ce e un eseu personal și mai propusesem două alte subiecte, de fapt mult mai impersonale. Când m-am prins de chestia asta, mai rămăsese o singură opțiune valida dintre cele trei propuse inițial – o poveste despre primul meu sărut. Am vrut să transmit emoția unei perioade inocente și agitate, exact pe linia de demarcație dintre copilărie și adolescență și care s-a nimerit să se suprapună peste o perioada de schimbări și frământări majore pentru țară. Și ca sunt o tipă băiețoasă.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Cred că ăsta e al treilea. Primul.
* Ce iți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ți-a reușit si ce nu?
Îmi place că are o cadența (sau așa îmi pare mie) proprie si ca e relativ inteligibil si pentru cineva complet neimplicat, nu doar pentru mine. Nu-mi place că am senzația că de fapt putea să fie de vreo 10 ori mai mișto, dar am obosit eu să-l tot bibilesc, mai ales că la un moment dat ești tentat să alterezi realitatea ca să ți se lege o propoziție mai coerent și atunci e momentul în care trebuie să-l lași “sa plece”.
* Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
Extrem de diferită, mult mai concisă, mai expresivă, mai “rotundă” și mai închegată. Structura s-a schimbat destul de mult, pentru ca inițial îl scrisesem pe tot ca pe un jurnal, combinând amintiri cu notițe din jurnalul meu de atunci (chestie păstrată doar pe alocuri, ca să puncteze mai bine ideea textului în varianta finală).
* Cât de mult te-ai simțit expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat sa se vadă?
Hm, cred ca inconștient sau nu, controlăm gradul de expunere. Nu am ascuns nimic, dar nici n-aș fi avut de ce s-o fac.
* Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
Mai curând as spune ca am încercat să aplic unele tehnici discutate la cursul de jurnalism narativ, mai ales pe cea care m-a impresionat cel mai mult și pe care am reținut-o imediat: show, don’t tell. În rest, deși mi-ar plăcea să fie mai multă “tehnica” în spatele eseului meu, am încercat doar să fiu cursivă, sa nu mă repet și să “entertain” cititorul.
Comments
8 Responses to “Copiii se pupă la soare”
Leave a Reply
bravo Miruna! delicios!
de oameni ca voi cred ca are nevoie presa romana ca sa iasa la lumina. keep walking si multa multa bafta proaspetilor absolventi
Foarte frumos eseul; l-am citit cu sufletul la gura. Suna exact ca la 13 ani, acei 13 ani pe care i-am trait si eu cu aceleasi dileme si “suferinte din dragoste”, caracteristice varstei. Imi place si cum se imbina eseul cu jurnalul, imi place si fundalul politic si competitia, vesnica competitie intre cei de la A si cei de la B… bravo, Miruna!
Si bravo pentru acest blog; aveam nevoie de el :)
Pe 19 iunie 1990, Adunarea Deputatilor hotara versiunea oficiala a juramantului prezidential:”Jur credinta poporului roman, idealurilor sale de libertate si prosperitate. Jur sa respect legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, suveranitatea si integritatea teritoriala a patriei”. Tot pe 19 iunie ’90, se anunta infiintarea sucursalei pe Romania a Bancii Franco-Romane. In aceeasi zi, Miruna se saruta cu Gabi Vatafu. Dar pe Miruna si pe Gabi nu-i gasesti daca dai search pe Google cu “19 iunie 1990”. Bun de tot textul!
Cred ca toti ne-am dorit sa ti-l citim de cand am aflat despre ce va fi. Nu mi-l pot imagina ,,de 10 ori mai misto”, pentru ca, in varianta asta, e incredibil de frumos si de natural. Saraca bunica :)
[…] citind eseul Mirunei despre primul sarut, mi-a venit ideea sa scormonesc prin caietele mele de “memorii” si sa adun cateva […]
[…] continuarea aici via omuleti – good […]
mai bogdane, esti un beduin gugiuman velit, cu fundu de postav rosu si cu imineii tociti…….asa mai scriam unuia dintre “fratii printre-usi” (Petreusi) cu Miruna in alte recreatii, cind visam cu ochii deschisi la admiterea la liceu care parea din cauza profei de mate, intr-adevar, atit de ireala. si cind terminam sa ridem pina cadeam sub banca de ce ne trecea prin cap despre “fratii” de la A, si eram date afara din clasa pentru ca nu eram atente la orice ora se intimpla sa ne gaseasca risul,ieseam in curtea scolii si ne intristam putin la gindul ca daca profa de mate are dreptate si o sa picam la liceu vom fi nevoite, si nu mai era loc de discutie aici, sa ne spalam rusinea sinucigindu-ne prin aruncare cu emfaza de pe bloc . legat de sinucidere o invidiam pe Miruna, fiindca daca muream parintii mei ramineau singuri, pe cind ea avea o sora….o consolare pentru familie, dar asta e, apoi ne intorceam in clasa spasite,promiteam ca numai ridem si odata ajunse in banca incepeam cu Plopu….o poezie idioata, si da-i si ride. si acum si mereu o sa imi vina sa rid aducindu-mi aminte, si prin orice as trece in viata, readucerea in memorie a acestor clipe imi va descretii intotdeauna fruntea.Miru , merci
ce idee buna, citind textul imi trec prin cap foarte multe episoade ce cand eram drac