Bancu’ cu calu’

Publicat în FHM România, decembrie 2008.

—-

Bancu cu calu’
Manual de utilizare a bancului cu care am cucerit lumea.

ÃŽn facultate, eram atât de amuzant încât mă poreclisem singur. Nu vorbesc de perioada în care mă prezentam ca fiind un „filantrop sexual”, ci de cea în care eram o „sursă de umor”. E greu să fii „sursă de umor”, pentru că trebuie să fii mereu în priză. Când nu eram capabil să produc poante proprii, foloseam cârja bancurilor. După un timp, cârja asta s-a ÅŸubrezit. De câte ori poÅ£i spune bancul cu călugăriÅ£ele ÅŸi castraveÅ£ii înainte să faci alergie la ambele?

SoluÅ£ia, mi-am spus, e să inventez eu bancuri. Cu calu’. Calul părea un personaj prost folosit; abia dacă apărea. Åži e amuzant. Nu ÅŸtiu de ce, dar e. GândiÅ£i-vă la toate poveÅŸtile cu Făt Frumos în care a avut rol secundar – un compadre de nădejde, dar abia schiÅ£at. Pe aceste premise, am creat „bancu’ cu calu'”, mai degrabă o snoavă decât o anecdotă. FrumuseÅ£ea bancului cu calu’ e libertatea de abordare. Nenorocitu’ e mai customizabil decât Firefox. Premisa, punctele de tensiune ÅŸi finalul sunt fixe, dar restul e la latitudinea povestaÅŸului.

Spunerea bancului cu calu’ era ritualică ÅŸi avea un preludiu absurd de lung. ÃŽntâi aduceam vorba de el – ideal când erau femei de faţă. Apoi spuneam că e prea lung. Ele spuneau că nu contează. Eu nu, că e prea lung, că va fi dureros, că poate nu va satisface. Ele că nu contează, că vor, că să nu mai fiu aÅŸa reÅ£inut. Åži atunci începeam:

Făt Frumos ÅŸi calu’ lejereau într-o zi la o bere. Era o perioadă fadă, fără multe acÅ£iuni de întreprins. Åži cum beau ei din ciorba de hamei, Făt Frumos spune:

– Auzi, băi calule. Cred că mi-e poftă de tăvăleală. Ar trebui să mergem până la Ileana ÅŸi la zmeu la palat să-mi rezolv ÅŸi eu nevoile.

Calu’ trage o faţă lungă ÅŸi răspunde:

– Bă, nu ÅŸtiu dacă trebuie să intri în mariajul ăla cu copita. Ce-Å£i veni să te bagi între ei? Hai mai bine la împăratul ăla de-i place sarea. Cică are june pricepute.

– Calule, nu înÅ£elegi… Hai, pune-Å£i ÅŸaua!

(Oprim bancul pentru a-i puncta părţile componente. Asta a fost intriga)

Åži porniră ei atunci către palat, aflat la o distanţă de câte mări ÅŸi ţări e nevoie ca bancul să se lungească. Trecură dealuri de forme felurite, candidaseră la primărie într-un sătuc colonizat de foÅŸti bancheri, se opriră la Disneyland ca să poată calul să se dea în buburuze ÅŸi apoi ajunseră la palat. Acolo îşi ridicară ei tabară, un cort de armată dotat cu ultima tehnologie. Åži veni seara ÅŸi îi găsi pe cei doi la un foc tipic serilor petrecute afară. Calul desfăcea agasant bomboane – hârÅŸt, hârÅŸt, hârÅŸt. Făt Frumos făcea flotări. După o conversaÅ£ie (bancul e prea lung să încapă integral în acest spaÅ£iu), feciorul porneÅŸte spre palat ÅŸi urcă rapid pe iedera ce creÅŸtea pe piatră până în balconul ce dădea în dormitorul unde, despletită ÅŸi franjurată cu dantelă, aÅŸtepta Ileana. Zmeul era în baie, se spăla pe dinÅ£i. Făt Frumos bate în geam, Ileana deschide, face ochii mari ÅŸi el declamă:

– Am venit să ne iubim!

Panicată, îl cârpeşte, el cade de la balcon şi ea închide repede, sperând că zmeul n-a observat.

(Acesta a fost primul punct de tensiune. El se repetă de două ori, cu alte detalii. Eventual calu’ ÅŸi Făt Frumos construiesc un lac în timpul zilei. Deseori joacă badminton. De cele mai multe ori calul, masterand în filosofia germană, va vorbi despre imperativul kantian, iubiri neîmplinite ÅŸi sindromul testiculelor umflate. ÃŽnainte de fiecare plecare a voinicului, calu’ va consuma ceva care face zgomot – după bomboane, eu foloseam seminÅ£e ÅŸi, în ultimul act, portocale. Făt Frumos e o armă brută, dominată de dorinţă. Nu gândeÅŸte adânc ÅŸi nu domină acest banc. Acum vom da pe repede înainte, spre finalul celui de-al treilea punct de tensiune, unde se găseÅŸte poanta. AceeaÅŸi scenă: el vrea să intre, ea vrea să-l împingă ca nu cumva să-l vadă zmeul.)

– Am venit să ne iubim!

Ileana întinde mâinile spre el, Făt Frumos se fereşte, îi aplică un upercut în mandibulă, o prinde de cămaşa de dantelă şi o zvârle de la etaj cu năduf.

– Proasta dracu’, mormăie Făt Frumos, intrând în cameră. Eu cu zmeul aveam treabă.

ReprezentaÅ£ia dura aproape 10 minute ÅŸi la final, publicul clocotea ca un vulcan – deseori din plăcere, uneori din dorinÅ£a de a-mi provoca leziuni folosind oricare dintre obiectele disponibile. Probabil această ultimă categorie nu rezona la un banc atât de progresist, în care animalele sunt mai educate decât omul, monÅŸtrii au grijă de igienă ÅŸi relaÅ£iile homosexuale nu se sfinÅ£esc cu cocktailuri Molotov.

Am avut atât de mult succes cu bancul ăsta încât n-am mai compus niciodată altul. Mint. Am creat intriga unui banc pe care n-am ÅŸtiut niciodată cum să-l continui ÅŸi cum să-l finalizez: „Calul ÅŸi cu oaia, săteni respectabili, pleacă la oraÅŸ să facă filme porno.”

Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog ÅŸi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ÅŸtiu că jurnalismul poate avea aceeaÅŸi greutate emoÅ£ională ca ÅŸi literatura de ficÅ£iune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive ÅŸi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aÅŸa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “ÃŽngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărÅ£i de ficÅ£iune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiÅ£ei abuzate. Nu mă voi preface imparÅ£ial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaÅ£ia/dinamica dintre jurnalism ÅŸi ficÅ£iune. (AÅŸ spune dintre ficÅ£iune ÅŸi non-ficÅ£iune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaÅ£i.)

La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă ÅŸi Costi Rogozanu ÅŸi Cristina Bazavan. CitiÅ£i ÅŸi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)

ingeriitabu

“ÃŽn toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbaÅ£ii dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de ÅŸtiri. ToÅ£i o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu ÅŸi-a pus problema că e o fată abuzată, care îşi pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt ÅŸi despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”

Rândurile de mai sus sunt şapoul uneia dintre cele mai puternice poveşti româneşti pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanţii mei că o poveste ideală combină acţiunea, personajul şi ideea mare din spatele textului.

ÃŽngerii din jurul ei“, documentat ÅŸi scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul ÅŸi a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autorităţile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o ÅŸi a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.

Mai jos aveţi paragraful care deschide acest text:

Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte şi pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineaţă de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la şosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât poliţiştii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta şoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă şi au ajuns la căsuţa gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu şi Laura Ghica erau de la Protecţia Copilului. Veniseră cu Poliţia pentru că nu se ştie niciodată cum reacţionează părinţii când le iei copiii.

Citiţi povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.

Tabu de aprilie – o revistă pe lat

tabu_aprilie09

Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numeÅŸte “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălÅ£ime de 230 mm ÅŸi o lăţime de 297 mm.

Ediţia de aprile – un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei – conţine un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formaţia Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la graniţa dintre robotizare şi întoarcere la natură.

Alte lucruri interesante în acest număr:

copaculspread

Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Piţurlea.

The Decemberists ÅŸi poveÅŸtile muzicale

hazardsoflove

Astăzi se lansează oficial noul album The Decemberists, The Hazards of Love. Da, The Decemberists e formaÅ£ia mea preferată, dar ăsta nu e singurul motiv pentru care citiÅ£i acest post. The Decemberists spun poveÅŸti în cântecele lor – de cele mai multe ori triste ÅŸi populate de personaje dintr-un trecut nedefinit, aproape picaresc.

Albumul precedent, The Crane Wife, a fost inspirat de o poveste japoneză de dragoste dintre un bărbat sărac şi femeia care-l îmbogăţeşte ţesând haine scumpe din propriile pene (ea fiind de fapt cocorul rănit pe care bărbatul îl tratase la un moment dat). The Hazards of Love spune povestea arhetipală de dragoste interzisă dintre Margaret şi William şi forţele care încearcă să-i separe.

Dacă n-aÅ£i ascultat/văzut The Decemberists, puteÅ£i începe cu “O Valencia” ÅŸi “Sixteen Military Wives” ÅŸi apoi puteÅ£i trece la un concert întreg, înregistrat de NPR săptămâna trecută la SXSW 2009:

Cea mai bună scriitură de revistă (americană)

Ieri seară s-au anunÅ£at finaliÅŸtii la premiile anuale acordate de American Society of Magazine Editors (ASME). Mai jos găsiÅ£i nominalizările la patru dintre categoriile de scriitură – categorii în care găsiÅ£i întodeauna poveÅŸti memorabile. (Toate categoriile ÅŸi toÅ£i nominalizaÅ£ii, aici).

Mă bucur să văd pe listă unele dintre textele pe care le-am recomandat în cursul anului trecut: mai ales superbul “The Things that Carried Him” de Chris Jones ÅŸi eseul “Making Toast” de Roger Rosenblatt.

REPORTING:
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.

FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.

PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.

ESSAY:
This category recognizes excellence in essay writing on topics ranging from the personal to the political. Whatever the subject, emphasis should be placed on the author’s eloquence, perspective, fresh thinking and unique voice.

Curioşi de nominalizările de anul trecut? Ia vedeţi aici.

Lectură de weekend: Death of an Innocent

ÃŽn ultimele zile am tot pomenit “Death of an Innocent“, textul pe care Jon Krakauer l-a scris despre un tânăr care a murit în sălbăticia Alaskăi la începutul anilor ’90. (Textul a fost apoi extins într-o carte, Into the Wild, care anul trecut a fost transpusă pe film de către Sean Penn).

“Death of…” e un exemplu minunat de jurnalism narativ. E documentat atent, scris cu forţă ÅŸi transmite un mesaj care nu se ciobeÅŸte în timp. Krakauer e o prezenţă puternică în text ÅŸi îşi asumă din start rolul de avocat al lui Chris McCandless. O face pentru că ÅŸtie că tu, cititorul, ai datele poveÅŸtii încă din titlu. Eroul moare. Deci nu îţi va spune doar povestea morÅ£ii lui, ci îţi va spune povestea vieÅ£ii lui, îţi va spune cum a ajuns în sălbăticie ÅŸi va încerca să te convingă că McCandless nu era naiv ÅŸi nepregătit; doar ghinionist.

Krakauer mai face ceva în textul ăsta. Fiecare secÅ£iune se deschide cu o scenă care “arată” ca un film. Vezi planul larg ca să înÅ£elegi unde se petrece acÅ£iunea, iar apoi cadrul se strânge – cuvânt cu cuvânt – pe personajul care “conduce” secÅ£iunea respectivă. Un exemplu, mai jos – de la peisajul de iarnă de la ieÅŸirea din Fairbanks până în maÅŸina lui Gallien:

James Gallien had driven five miles out of Fairbanks when he spotted the hitchhiker standing in the snow beside the road, thumb raised high, shivering in the gray Alaskan dawn. A rifle protruded from the young man’s pack, but he looked friendly enough; a hitchhiker with a Remington semiautomatic isn’t the sort of thing that gives motorists pause in the 49th state. Gallien steered his four-by-four onto the shoulder and told him to climb in.

Structuri alternative

Scott Brown de la Wired propune Hollywood-ului o nouă structură dramatică pe care să-ÅŸi construiască poveÅŸtile. Afară cu piramida lui Freytag ÅŸi cu momentele subiectului (ÅŸtiÅ£i voi, intrigă ÅŸi altele…)! Trăiască arcul narativ haotic!

Cel mai bun moment al textului lui Brown este exemplul pe care-l dă ca să ilustreze structura narativă clasică. Bineînţeles, e vorba de Die Hard:

In Freytag-ese, Die Hard unfolds thusly: NYC cop John McClane arrives in LA to reunite with his estranged wife, Holly (exposition), but terrorists raid her office tower, taking everyone hostage except McClane (inciting incident), who escapes unseen and starts picking off the goons (rising action). The terrorists finally realize they’re holding McClane’s wife and gain the upper hand (climax), but McClane frees the other hostages (falling action), goes toe-to-toe with the terrorist chieftain, and prevails (resolution). He celebrates by making out with his wife in the back of a limo. (Awww! And … denouement!)

Dragă Mihaela Rădulescu

Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăieÅŸte un moment pe care n-am pretenÅ£ia ori intenÅ£ia să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui – ne-ai obiÅŸnuit să fim părtaÅŸi la intimitatea ta –, dar fă-o când vei simÅ£i tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.

Puteţi citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.

Mihaela

Ce-am învăţat la curs (iarnă – primăvară ’09)

Mai jos, câteva lecţii de la jumătatea cursului de jurnalism narativ din această primăvară-iarnă. În curând şi texte.

* Am descoperit puterea carneÅ£elului. ÃŽn mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanÅ£i, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carneÅ£el? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Åži funcÅ£ionează regula: “Le e mai frică de tine decât Å£ie de ei!”

* Am învăţat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu ÅŸi cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învăţat sa scriu mai curat.

* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.

* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvenÅ£e cât mai mici (ideal). ÃŽn loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine Å£i-a telefonat?”, “Ce Å£i-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.

* Cititorii pot funcţiona ca nişte detectoare de minciuni – simt când acoperi lipsa de informaţie sau de coerenţă cu artificii de stil.

* Am învăţat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.

* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Şi sunt foarte multe lucruri de învăţat dacă citeşti ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu ştiu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.

Next Page →