Bancu’ cu calu’

Publicat în FHM România, decembrie 2008.

“”-

Bancu cu calu’
Manual de utilizare a bancului cu care am cucerit lumea.

În facultate, eram atât de amuzant încât mă poreclisem singur. Nu vorbesc de perioada în care mă prezentam ca fiind un “filantrop sexual”, ci de cea în care eram o “sursă de umor”. E greu să fii “sursă de umor”, pentru că trebuie să fii mereu în priză. Când nu eram capabil să produc poante proprii, foloseam cârja bancurilor. După un timp, cârja asta s-a șubrezit. De câte ori poți spune bancul cu călugărițele și castraveții înainte să faci alergie la ambele?

Soluția, mi-am spus, e să inventez eu bancuri. Cu calu’. Calul părea un personaj prost folosit; abia dacă apărea. Și e amuzant. Nu știu de ce, dar e. Gândiți-vă la toate poveștile cu Făt Frumos în care a avut rol secundar – un compadre de nădejde, dar abia schițat. Pe aceste premise, am creat “bancu’ cu calu'”, mai degrabă o snoavă decât o anecdotă. Frumusețea bancului cu calu’ e libertatea de abordare. Nenorocitu’ e mai customizabil decât Firefox. Premisa, punctele de tensiune și finalul sunt fixe, dar restul e la latitudinea povestașului.

Spunerea bancului cu calu’ era ritualică și avea un preludiu absurd de lung. Întâi aduceam vorba de el – ideal când erau femei de față. Apoi spuneam că e prea lung. Ele spuneau că nu contează. Eu nu, că e prea lung, că va fi dureros, că poate nu va satisface. Ele că nu contează, că vor, că să nu mai fiu așa reținut. Și atunci începeam:

Făt Frumos și calu’ lejereau într-o zi la o bere. Era o perioadă fadă, fără multe acțiuni de întreprins. Și cum beau ei din ciorba de hamei, Făt Frumos spune:

– Auzi, băi calule. Cred că mi-e poftă de tăvăleală. Ar trebui să mergem până la Ileana și la zmeu la palat să-mi rezolv și eu nevoile.

Calu’ trage o față lungă și răspunde:

– Bă, nu știu dacă trebuie să intri în mariajul ăla cu copita. Ce-ți veni să te bagi între ei? Hai mai bine la împăratul ăla de-i place sarea. Cică are june pricepute.

– Calule, nu înțelegi… Hai, pune-ți șaua!

(Oprim bancul pentru a-i puncta părțile componente. Asta a fost intriga)

Și porniră ei atunci către palat, aflat la o distanță de câte mări și țări e nevoie ca bancul să se lungească. Trecură dealuri de forme felurite, candidaseră la primărie într-un sătuc colonizat de foști bancheri, se opriră la Disneyland ca să poată calul să se dea în buburuze și apoi ajunseră la palat. Acolo își ridicară ei tabară, un cort de armată dotat cu ultima tehnologie. Și veni seara și îi găsi pe cei doi la un foc tipic serilor petrecute afară. Calul desfăcea agasant bomboane – hârșt, hârșt, hârșt. Făt Frumos făcea flotări. După o conversație (bancul e prea lung să încapă integral în acest spațiu), feciorul pornește spre palat și urcă rapid pe iedera ce creștea pe piatră până în balconul ce dădea în dormitorul unde, despletită și franjurată cu dantelă, aștepta Ileana. Zmeul era în baie, se spăla pe dinți. Făt Frumos bate în geam, Ileana deschide, face ochii mari și el declamă:

– Am venit să ne iubim!

Panicată, îl cârpește, el cade de la balcon și ea închide repede, sperând că zmeul n-a observat.

(Acesta a fost primul punct de tensiune. El se repetă de două ori, cu alte detalii. Eventual calu’ și Făt Frumos construiesc un lac în timpul zilei. Deseori joacă badminton. De cele mai multe ori calul, masterand în filosofia germană, va vorbi despre imperativul kantian, iubiri neîmplinite și sindromul testiculelor umflate. Înainte de fiecare plecare a voinicului, calu’ va consuma ceva care face zgomot – după bomboane, eu foloseam semințe și, în ultimul act, portocale. Făt Frumos e o armă brută, dominată de dorință. Nu gândește adânc și nu domină acest banc. Acum vom da pe repede înainte, spre finalul celui de-al treilea punct de tensiune, unde se găsește poanta. Aceeași scenă: el vrea să intre, ea vrea să-l împingă ca nu cumva să-l vadă zmeul.)

– Am venit să ne iubim!

Ileana întinde mâinile spre el, Făt Frumos se ferește, îi aplică un upercut în mandibulă, o prinde de cămașa de dantelă și o zvârle de la etaj cu năduf.

– Proasta dracu’, mormăie Făt Frumos, intrând în cameră. Eu cu zmeul aveam treabă.

Reprezentația dura aproape 10 minute și la final, publicul clocotea ca un vulcan – deseori din plăcere, uneori din dorința de a-mi provoca leziuni folosind oricare dintre obiectele disponibile. Probabil această ultimă categorie nu rezona la un banc atât de progresist, în care animalele sunt mai educate decât omul, monștrii au grijă de igienă și relațiile homosexuale nu se sfințesc cu cocktailuri Molotov.

Am avut atât de mult succes cu bancul ăsta încât n-am mai compus niciodată altul. Mint. Am creat intriga unui banc pe care n-am știut niciodată cum să-l continui și cum să-l finalizez: “Calul și cu oaia, săteni respectabili, pleacă la oraș să facă filme porno.”

Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog și textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) știu că jurnalismul poate avea aceeași greutate emoțională ca și literatura de ficțiune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive și rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că așa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “Îngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărți de ficțiune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiței abuzate. Nu mă voi preface imparțial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relația/dinamica dintre jurnalism și ficțiune. (Aș spune dintre ficțiune și non-ficțiune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutați.)

La lansarea cărții s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea și adevărul unei astfel de povești. Trecând-o prin filtrul ficțiunii însă, ea capată alte valențe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut și bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeți? Poate jurnalismul să aibă impactul ficțiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relația dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă și Costi Rogozanu și Cristina Bazavan. Citiți și acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)

ingeriitabu

“În toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbații dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de știri. Toți o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu și-a pus problema că e o fată abuzată, care își pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt și despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”

Rândurile de mai sus sunt șapoul uneia dintre cele mai puternice povești românești pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanții mei că o poveste ideală combină acțiunea, personajul și ideea mare din spatele textului.

Îngerii din jurul ei“, documentat și scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul și a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autoritățile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o și a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.

Mai jos aveți paragraful care deschide acest text:

Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte și pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineață de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la șosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuț, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, șatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât polițiștii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta șoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă și au ajuns la căsuța gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu și Laura Ghica erau de la Protecția Copilului. Veniseră cu Poliția pentru că nu se știe niciodată cum reacționează părinții când le iei copiii.

Citiți povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.

Tabu de aprilie – o revistă pe lat

tabu_aprilie09

Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numește “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălțime de 230 mm și o lățime de 297 mm.

Ediția de aprile ““ un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei ““ conține un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formația Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la granița dintre robotizare și întoarcere la natură.

Alte lucruri interesante în acest număr:

copaculspread

Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Pițurlea.

The Decemberists ÅŸi poveÅŸtile muzicale

hazardsoflove

Astăzi se lansează oficial noul album The Decemberists, The Hazards of Love. Da, The Decemberists e formația mea preferată, dar ăsta nu e singurul motiv pentru care citiți acest post. The Decemberists spun povești în cântecele lor – de cele mai multe ori triste și populate de personaje dintr-un trecut nedefinit, aproape picaresc.

Albumul precedent, The Crane Wife, a fost inspirat de o poveste japoneză de dragoste dintre un bărbat sărac și femeia care-l îmbogățește țesând haine scumpe din propriile pene (ea fiind de fapt cocorul rănit pe care bărbatul îl tratase la un moment dat). The Hazards of Love spune povestea arhetipală de dragoste interzisă dintre Margaret și William și forțele care încearcă să-i separe.

Dacă n-ați ascultat/văzut The Decemberists, puteți începe cu “O Valencia” și “Sixteen Military Wives” și apoi puteți trece la un concert întreg, înregistrat de NPR săptămâna trecută la SXSW 2009:

Cea mai bună scriitură de revistă (americană)

Ieri seară s-au anunțat finaliștii la premiile anuale acordate de American Society of Magazine Editors (ASME). Mai jos găsiți nominalizările la patru dintre categoriile de scriitură – categorii în care găsiți întodeauna povești memorabile. (Toate categoriile și toți nominalizații, aici).

Mă bucur să văd pe listă unele dintre textele pe care le-am recomandat în cursul anului trecut: mai ales superbul “The Things that Carried Him” de Chris Jones și eseul “Making Toast” de Roger Rosenblatt.

REPORTING:
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.

FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.

PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.

ESSAY:
This category recognizes excellence in essay writing on topics ranging from the personal to the political. Whatever the subject, emphasis should be placed on the author”™s eloquence, perspective, fresh thinking and unique voice.

Curioși de nominalizările de anul trecut? Ia vedeți aici.

Lectură de weekend: Death of an Innocent

În ultimele zile am tot pomenit “Death of an Innocent“, textul pe care Jon Krakauer l-a scris despre un tânăr care a murit în sălbăticia Alaskăi la începutul anilor ’90. (Textul a fost apoi extins într-o carte, Into the Wild, care anul trecut a fost transpusă pe film de către Sean Penn).

“Death of…” e un exemplu minunat de jurnalism narativ. E documentat atent, scris cu forță și transmite un mesaj care nu se ciobește în timp. Krakauer e o prezență puternică în text și își asumă din start rolul de avocat al lui Chris McCandless. O face pentru că știe că tu, cititorul, ai datele poveștii încă din titlu. Eroul moare. Deci nu îți va spune doar povestea morții lui, ci îți va spune povestea vieții lui, îți va spune cum a ajuns în sălbăticie și va încerca să te convingă că McCandless nu era naiv și nepregătit; doar ghinionist.

Krakauer mai face ceva în textul ăsta. Fiecare secțiune se deschide cu o scenă care “arată” ca un film. Vezi planul larg ca să înțelegi unde se petrece acțiunea, iar apoi cadrul se strânge – cuvânt cu cuvânt – pe personajul care “conduce” secțiunea respectivă. Un exemplu, mai jos – de la peisajul de iarnă de la ieșirea din Fairbanks până în mașina lui Gallien:

James Gallien had driven five miles out of Fairbanks when he spotted the hitchhiker standing in the snow beside the road, thumb raised high, shivering in the gray Alaskan dawn. A rifle protruded from the young man’s pack, but he looked friendly enough; a hitchhiker with a Remington semiautomatic isn’t the sort of thing that gives motorists pause in the 49th state. Gallien steered his four-by-four onto the shoulder and told him to climb in.

Structuri alternative

Scott Brown de la Wired propune Hollywood-ului o nouă structură dramatică pe care să-și construiască poveștile. Afară cu piramida lui Freytag și cu momentele subiectului (știți voi, intrigă și altele…)! Trăiască arcul narativ haotic!

Cel mai bun moment al textului lui Brown este exemplul pe care-l dă ca să ilustreze structura narativă clasică. Bineînțeles, e vorba de Die Hard:

In Freytag-ese, Die Hard unfolds thusly: NYC cop John McClane arrives in LA to reunite with his estranged wife, Holly (exposition), but terrorists raid her office tower, taking everyone hostage except McClane (inciting incident), who escapes unseen and starts picking off the goons (rising action). The terrorists finally realize they’re holding McClane’s wife and gain the upper hand (climax), but McClane frees the other hostages (falling action), goes toe-to-toe with the terrorist chieftain, and prevails (resolution). He celebrates by making out with his wife in the back of a limo. (Awww! And … denouement!)

Dragă Mihaela Rădulescu

Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăiește un moment pe care n-am pretenția ori intenția să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui ““ ne-ai obișnuit să fim părtași la intimitatea ta ““, dar fă-o când vei simți tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.

Puteți citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.

Mihaela

Ce-am învăţat la curs (iarnă – primăvară ’09)

Mai jos, câteva lecții de la jumătatea cursului de jurnalism narativ din această primăvară-iarnă. În curând și texte.

* Am descoperit puterea carnețelului. În mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanți, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carnețel? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Și funcționează regula: “Le e mai frică de tine decât ție de ei!”

* Am învățat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu și cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învățat sa scriu mai curat.

* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.

* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvențe cât mai mici (ideal). În loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine ți-a telefonat?”, “Ce ți-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.

* Cititorii pot funcționa ca niște detectoare de minciuni ““ simt când acoperi lipsa de informație sau de coerență cu artificii de stil.

* Am învățat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.

* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Și sunt foarte multe lucruri de învățat dacă citești ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu știu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.

Next Page →