Bancu’ cu calu’

Publicat în FHM România, decembrie 2008.

—-

Bancu cu calu’
Manual de utilizare a bancului cu care am cucerit lumea.

În facultate, eram atât de amuzant încât mă poreclisem singur. Nu vorbesc de perioada în care mă prezentam ca fiind un „filantrop sexual”, ci de cea în care eram o „sursă de umor”. E greu să fii „sursă de umor”, pentru că trebuie să fii mereu în priză. Când nu eram capabil să produc poante proprii, foloseam cârja bancurilor. După un timp, cârja asta s-a şubrezit. De câte ori poţi spune bancul cu călugăriţele şi castraveţii înainte să faci alergie la ambele?

Soluţia, mi-am spus, e să inventez eu bancuri. Cu calu’. Calul părea un personaj prost folosit; abia dacă apărea. Şi e amuzant. Nu ştiu de ce, dar e. Gândiţi-vă la toate poveştile cu Făt Frumos în care a avut rol secundar – un compadre de nădejde, dar abia schiţat. Pe aceste premise, am creat „bancu’ cu calu'”, mai degrabă o snoavă decât o anecdotă. Frumuseţea bancului cu calu’ e libertatea de abordare. Nenorocitu’ e mai customizabil decât Firefox. Premisa, punctele de tensiune şi finalul sunt fixe, dar restul e la latitudinea povestaşului.

Spunerea bancului cu calu’ era ritualică şi avea un preludiu absurd de lung. Întâi aduceam vorba de el – ideal când erau femei de faţă. Apoi spuneam că e prea lung. Ele spuneau că nu contează. Eu nu, că e prea lung, că va fi dureros, că poate nu va satisface. Ele că nu contează, că vor, că să nu mai fiu aşa reţinut. Şi atunci începeam:

Făt Frumos şi calu’ lejereau într-o zi la o bere. Era o perioadă fadă, fără multe acţiuni de întreprins. Şi cum beau ei din ciorba de hamei, Făt Frumos spune:

– Auzi, băi calule. Cred că mi-e poftă de tăvăleală. Ar trebui să mergem până la Ileana şi la zmeu la palat să-mi rezolv şi eu nevoile.

Calu’ trage o faţă lungă şi răspunde:

– Bă, nu ştiu dacă trebuie să intri în mariajul ăla cu copita. Ce-ţi veni să te bagi între ei? Hai mai bine la împăratul ăla de-i place sarea. Cică are june pricepute.

– Calule, nu înţelegi… Hai, pune-ţi şaua!

(Oprim bancul pentru a-i puncta părţile componente. Asta a fost intriga)

Şi porniră ei atunci către palat, aflat la o distanţă de câte mări şi ţări e nevoie ca bancul să se lungească. Trecură dealuri de forme felurite, candidaseră la primărie într-un sătuc colonizat de foşti bancheri, se opriră la Disneyland ca să poată calul să se dea în buburuze şi apoi ajunseră la palat. Acolo îşi ridicară ei tabară, un cort de armată dotat cu ultima tehnologie. Şi veni seara şi îi găsi pe cei doi la un foc tipic serilor petrecute afară. Calul desfăcea agasant bomboane – hârşt, hârşt, hârşt. Făt Frumos făcea flotări. După o conversaţie (bancul e prea lung să încapă integral în acest spaţiu), feciorul porneşte spre palat şi urcă rapid pe iedera ce creştea pe piatră până în balconul ce dădea în dormitorul unde, despletită şi franjurată cu dantelă, aştepta Ileana. Zmeul era în baie, se spăla pe dinţi. Făt Frumos bate în geam, Ileana deschide, face ochii mari şi el declamă:

– Am venit să ne iubim!

Panicată, îl cârpeşte, el cade de la balcon şi ea închide repede, sperând că zmeul n-a observat.

(Acesta a fost primul punct de tensiune. El se repetă de două ori, cu alte detalii. Eventual calu’ şi Făt Frumos construiesc un lac în timpul zilei. Deseori joacă badminton. De cele mai multe ori calul, masterand în filosofia germană, va vorbi despre imperativul kantian, iubiri neîmplinite şi sindromul testiculelor umflate. Înainte de fiecare plecare a voinicului, calu’ va consuma ceva care face zgomot – după bomboane, eu foloseam seminţe şi, în ultimul act, portocale. Făt Frumos e o armă brută, dominată de dorinţă. Nu gândeşte adânc şi nu domină acest banc. Acum vom da pe repede înainte, spre finalul celui de-al treilea punct de tensiune, unde se găseşte poanta. Aceeaşi scenă: el vrea să intre, ea vrea să-l împingă ca nu cumva să-l vadă zmeul.)

– Am venit să ne iubim!

Ileana întinde mâinile spre el, Făt Frumos se fereşte, îi aplică un upercut în mandibulă, o prinde de cămaşa de dantelă şi o zvârle de la etaj cu năduf.

– Proasta dracu’, mormăie Făt Frumos, intrând în cameră. Eu cu zmeul aveam treabă.

Reprezentaţia dura aproape 10 minute şi la final, publicul clocotea ca un vulcan – deseori din plăcere, uneori din dorinţa de a-mi provoca leziuni folosind oricare dintre obiectele disponibile. Probabil această ultimă categorie nu rezona la un banc atât de progresist, în care animalele sunt mai educate decât omul, monştrii au grijă de igienă şi relaţiile homosexuale nu se sfinţesc cu cocktailuri Molotov.

Am avut atât de mult succes cu bancul ăsta încât n-am mai compus niciodată altul. Mint. Am creat intriga unui banc pe care n-am ştiut niciodată cum să-l continui şi cum să-l finalizez: „Calul şi cu oaia, săteni respectabili, pleacă la oraş să facă filme porno.”

Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog şi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ştiu că jurnalismul poate avea aceeaşi greutate emoţională ca şi literatura de ficţiune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive şi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aşa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “Îngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărţi de ficţiune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiţei abuzate. Nu mă voi preface imparţial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaţia/dinamica dintre jurnalism şi ficţiune. (Aş spune dintre ficţiune şi non-ficţiune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaţi.)

La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă şi Costi Rogozanu şi Cristina Bazavan. Citiţi şi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

Îngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)

ingeriitabu

“În toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbaţii dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de ştiri. Toţi o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu şi-a pus problema că e o fată abuzată, care îşi pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt şi despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”

Rândurile de mai sus sunt şapoul uneia dintre cele mai puternice poveşti româneşti pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanţii mei că o poveste ideală combină acţiunea, personajul şi ideea mare din spatele textului.

Îngerii din jurul ei“, documentat şi scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul şi a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autorităţile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o şi a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.

Mai jos aveţi paragraful care deschide acest text:

Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte şi pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineaţă de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la şosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât poliţiştii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta şoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă şi au ajuns la căsuţa gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu şi Laura Ghica erau de la Protecţia Copilului. Veniseră cu Poliţia pentru că nu se ştie niciodată cum reacţionează părinţii când le iei copiii.

Citiţi povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.

Tabu de aprilie – o revistă pe lat

tabu_aprilie09

Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numeşte “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălţime de 230 mm şi o lăţime de 297 mm.

Ediţia de aprile – un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei – conţine un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formaţia Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la graniţa dintre robotizare şi întoarcere la natură.

Alte lucruri interesante în acest număr:

copaculspread

Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Piţurlea.

The Decemberists şi poveştile muzicale

hazardsoflove

Astăzi se lansează oficial noul album The Decemberists, The Hazards of Love. Da, The Decemberists e formaţia mea preferată, dar ăsta nu e singurul motiv pentru care citiţi acest post. The Decemberists spun poveşti în cântecele lor – de cele mai multe ori triste şi populate de personaje dintr-un trecut nedefinit, aproape picaresc.

Albumul precedent, The Crane Wife, a fost inspirat de o poveste japoneză de dragoste dintre un bărbat sărac şi femeia care-l îmbogăţeşte ţesând haine scumpe din propriile pene (ea fiind de fapt cocorul rănit pe care bărbatul îl tratase la un moment dat). The Hazards of Love spune povestea arhetipală de dragoste interzisă dintre Margaret şi William şi forţele care încearcă să-i separe.

Dacă n-aţi ascultat/văzut The Decemberists, puteţi începe cu “O Valencia” şi “Sixteen Military Wives” şi apoi puteţi trece la un concert întreg, înregistrat de NPR săptămâna trecută la SXSW 2009:

Cea mai bună scriitură de revistă (americană)

Ieri seară s-au anunţat finaliştii la premiile anuale acordate de American Society of Magazine Editors (ASME). Mai jos găsiţi nominalizările la patru dintre categoriile de scriitură – categorii în care găsiţi întodeauna poveşti memorabile. (Toate categoriile şi toţi nominalizaţii, aici).

Mă bucur să văd pe listă unele dintre textele pe care le-am recomandat în cursul anului trecut: mai ales superbul “The Things that Carried Him” de Chris Jones şi eseul “Making Toast” de Roger Rosenblatt.

REPORTING:
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.

FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.

PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.

ESSAY:
This category recognizes excellence in essay writing on topics ranging from the personal to the political. Whatever the subject, emphasis should be placed on the author’s eloquence, perspective, fresh thinking and unique voice.

Curioşi de nominalizările de anul trecut? Ia vedeţi aici.

Lectură de weekend: Death of an Innocent

În ultimele zile am tot pomenit “Death of an Innocent“, textul pe care Jon Krakauer l-a scris despre un tânăr care a murit în sălbăticia Alaskăi la începutul anilor ’90. (Textul a fost apoi extins într-o carte, Into the Wild, care anul trecut a fost transpusă pe film de către Sean Penn).

“Death of…” e un exemplu minunat de jurnalism narativ. E documentat atent, scris cu forţă şi transmite un mesaj care nu se ciobeşte în timp. Krakauer e o prezenţă puternică în text şi îşi asumă din start rolul de avocat al lui Chris McCandless. O face pentru că ştie că tu, cititorul, ai datele poveştii încă din titlu. Eroul moare. Deci nu îţi va spune doar povestea morţii lui, ci îţi va spune povestea vieţii lui, îţi va spune cum a ajuns în sălbăticie şi va încerca să te convingă că McCandless nu era naiv şi nepregătit; doar ghinionist.

Krakauer mai face ceva în textul ăsta. Fiecare secţiune se deschide cu o scenă care “arată” ca un film. Vezi planul larg ca să înţelegi unde se petrece acţiunea, iar apoi cadrul se strânge – cuvânt cu cuvânt – pe personajul care “conduce” secţiunea respectivă. Un exemplu, mai jos – de la peisajul de iarnă de la ieşirea din Fairbanks până în maşina lui Gallien:

James Gallien had driven five miles out of Fairbanks when he spotted the hitchhiker standing in the snow beside the road, thumb raised high, shivering in the gray Alaskan dawn. A rifle protruded from the young man’s pack, but he looked friendly enough; a hitchhiker with a Remington semiautomatic isn’t the sort of thing that gives motorists pause in the 49th state. Gallien steered his four-by-four onto the shoulder and told him to climb in.

Structuri alternative

Scott Brown de la Wired propune Hollywood-ului o nouă structură dramatică pe care să-şi construiască poveştile. Afară cu piramida lui Freytag şi cu momentele subiectului (ştiţi voi, intrigă şi altele…)! Trăiască arcul narativ haotic!

Cel mai bun moment al textului lui Brown este exemplul pe care-l dă ca să ilustreze structura narativă clasică. Bineînţeles, e vorba de Die Hard:

In Freytag-ese, Die Hard unfolds thusly: NYC cop John McClane arrives in LA to reunite with his estranged wife, Holly (exposition), but terrorists raid her office tower, taking everyone hostage except McClane (inciting incident), who escapes unseen and starts picking off the goons (rising action). The terrorists finally realize they’re holding McClane’s wife and gain the upper hand (climax), but McClane frees the other hostages (falling action), goes toe-to-toe with the terrorist chieftain, and prevails (resolution). He celebrates by making out with his wife in the back of a limo. (Awww! And … denouement!)

Dragă Mihaela Rădulescu

Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăieşte un moment pe care n-am pretenţia ori intenţia să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui – ne-ai obişnuit să fim părtaşi la intimitatea ta –, dar fă-o când vei simţi tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.

Puteţi citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.

Mihaela

Ce-am învăţat la curs (iarnă – primăvară ’09)

Mai jos, câteva lecţii de la jumătatea cursului de jurnalism narativ din această primăvară-iarnă. În curând şi texte.

* Am descoperit puterea carneţelului. În mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanţi, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carneţel? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Şi funcţionează regula: “Le e mai frică de tine decât ţie de ei!”

* Am învăţat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu şi cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învăţat sa scriu mai curat.

* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.

* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvenţe cât mai mici (ideal). În loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine ţi-a telefonat?”, “Ce ţi-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.

* Cititorii pot funcţiona ca nişte detectoare de minciuni – simt când acoperi lipsa de informaţie sau de coerenţă cu artificii de stil.

* Am învăţat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.

* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Şi sunt foarte multe lucruri de învăţat dacă citeşti ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu ştiu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.

Next Page →