Lectură de weekend: Surprinde-mă

M-am oprit ieri la un chioșc și am cumpărat câteva reviste. Pentru că am fost pe drumuri în ultimele săptămâni, schimbarea la față a standurilor de presă (un exces de noutăți de noiembrie) mi-a dat impresia că publicațiile trebuie să fie pline de conținut care merită efortul financiar. Am greșit. Am frunzărit aseară cât am putut și nu m-am oprit la nimic – designul, neglijent și haotic în unele cazuri, cu siguranță nu m-au ajutat. Voi reveni la ele astăzi, mai clinic.

M-am întrebat aseară de ce nu se strofocă editorii români să creeze ceva care să te suprindă, o mică minune dacă vreți – echivalentul editorial al unui sandwich delicios pe care îl găsești întâmplător la un chioșc aflat pe o stradă pe care deobicei nu calci.

Așa mi-am adus aminte de Tom Junod (am și eu slăbiciunile mele) și de profilul pe care i l-a făcut – acum mulți ani – actriței Nicole Kidman. Previzibil, nu? Nici vorbă. Nu știu cât am aflat până la urmă despre Nicole Kidman (sigur am aflat câte ceva despre Junod) dar supriza și senzația de bucurie pe care am avut-o cititind a fost copleșitoare. Nu vorbim aici de “greutatea” subiectului ci pur și simplu de capacitatea disponibilitatea de a crea ceva pentru care merită să te oprești din răsfoit.

Încearcă cineva?

Oasis (clipul)

Scriam acum trei săptămâni despre contrastul dintre ritm (ambalaj) și conținut și vorbeam despre o melodie de la Amanda Palmer. “Oasis” are acum și un videoclip, care face același lucru:

— via pitchfork.tv

Cei care plănuiesc şi cei care se avântă

Roy Peter Clark și Don Fry împart jurnaliștii în planners și plungers, în funcție de modul în care își încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală și o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei știu exact unde trebuie să ajungă și pe unde s-o ia ca să atingă destinația. Plungers n-au treabă cu așa ceva. Se aruncă pur și simplu în subiect și scriu până găsesc o direcție. Pentru a-și structura textul, sucesc paragrafele până când au senzația că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o țintă vagă și care preferă s-o ia pe străduțe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.

Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numește vomit draft. Este draftul de curățare. Pur și simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei și notițe pe care i-l arăt editorului cu rușinea unui elev care îi spune învățătoarei că a făcut pe el.

Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puști cu o malformație care l-a desfigurat pe partea stângă și de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părți despre nevoia unui adolescent de a fi ca toți ceilalți.

Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la școală și i-a fost alături în cele mai dificile și mai importante momente din această perioadă. În prima parte veți găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat și nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind și carnețelele pe care Sam scrisese pentru a comunica și pe care mama lui le păstrase. Pentru acuratețe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.

Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părți, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înțelege că și acolo mâncarea se face treptat și nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.

PS: Partea a treia a poveștii lui Hallman descrie operația de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă și de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken și Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operație (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly”™s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.

Știu că nu e weekend, dar textele merită.

– Gabi –

Making of “Tudor Chirilă vinde”

În numărul de iunie, pe coperta Esquire a apărut Tudor Chirilă. Dar și Gabriel Dobre. Gabi, acum senior editor, a scris atunci primul lui cover story și, dacă nu mă înșel, primul portret al unei persoane cu un așa grad de notorietate.

Articolul se găsește acum în forma lui completă pe Liternet și folosesc această ocazie pentru a vă îndemnă să citiți câteva rânduri despre cum a fost făcut. (Mai precis, un dialog între Georgiana Ilie și autor.)

1. Care a fost filtrul prin care ai abordat subiectul? Care a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte când te-ai apucat de scris?

Nu cred ca am avut un filtru special. Înainte să încep documentarea eram curios să aflu unde a ajuns Chirilă între timp, cum s-a schimbat în toți anii ăștia de când eu nu i-am mai ascultat muzica. Omul are o imagine de adolescent întârziat, pare un tip care, într-o oarecare măsură, a rămas pe loc în timp ce noi, cei care îi ascultam melodiile prin 96, am crescut și ne-am văzut de viață.

Read more

Lectură de weekend: Despre geniu

Cum definim un geniu? Care sunt calitățile lui/ei? Le-am putea sesiza dacă trecem grăbiți pe lângă posesorul lor?

Întrebări mari pentru un jurnalist. Dar, dacă jurnalistul are măcar ceva din profunzimea subiecților pe care îi investighează, întrebările se pot transforma într-o călătorie de neuitat. Aseară, am citit unul după altul două texte care ating acest subiect. Primul este de Malcolm Gladwell, un explorator devotat al minții umane, care și-a transformat articolele pe care le scrie pentru The New Yorker în două bestseller-uri: The Tipping Point (despre cum un fenomen de nișă poate schimba lumea) și Blink (despre intuiție și deciziile luate pe baza ei). Articolul pe care l-am citit aseară prefigurează noul volum, Outliers, care va apărea în noiembrie și va trata, printre altele, chestiunea geniului. Gladwell e un fin organizator al materialului de care dispune. Și pentru că e un reporter neobosit, are întotdeauna o groază de material.

Articolul din New Yorker, Late Bloomers, este despre diferența dintre geniile care explodează la o vârstă fragedă și cele care au nevoie de zeci de ani să se dezvolte. Noi prețuim de obicei doar geniile din prima categorie și spunem despre a doua că e alcătuită din oameni care au fost genii dintotdeauna, doar că i-am descoperit noi prea târziu. Gladwell însă pune o altă întrebare: dacă există două tipuri de personalitate creativă? Una care știe de tânără ce vrea să spună și una care are nevoie de zeci de ani să-și găsească scopul, înotând prin oceane de nesiguranță?

Una din cele mai bine redate diferențe din textul lui Gladwell – acesta fiind un blog despre scris – este cea dintre Jonathan Safran Foer, copilul-minune al literaturii americane, care a avut nevoie de doar trei zile de documentare ca să-și găsească ancora romanului de debut, Everything is Illuminated, și Ben Fountain, care a avut nevoie de aproape 20 de ani și peste 30 de vizite în Haiti până să poată cuprinde locul în povestirile lui.

Al doilea text, Pearls Before Breakfast, a fost publicat în The Washington Post și a câștigat anul acesta Pulitzer-ul pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?

Citiți textul nu doar pentru răspunsul la această întrebare, ci pentru tehnica jurnalistică: urmăriți cum Gene Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii și întrebați-vă la final cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.

Genial, nu?

PS: Trei dintre cei care au aplicat la Atelierul de la CJI au nominalizat măcar unul dintre aceste texte ca inspirație.

Ce citeÅŸte Gabriela

Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversație; cel puțin o șansă să auziți mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăți de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalismTaxonomia, dacă-mi permiteți termenul, poate fi obositoare.)

Începând de azi, pe acest blog va scrie și Gabriela Pițurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuși să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ținut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu știa ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenție că se gândește la publicitate. Cred că i-a trecut.

De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire și am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă și mai convingătoare (citiți aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum și despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum crește ca jurnalist, ce descoperă, ce învăță, și – mai presus de toate – ce citește.

— Cristi

Undeva între primul și al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăț să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziție și să fixez viața într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?

M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra și cuvântul “revistă”. Speram că-mi va reda direcția vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrități.

Am aflat, în schimb, că nu e deloc ușor să scrii, că jurnalismul se poate face și altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.

Dar cred că lecția de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obișnuite. Îmi făcusem o listă cu toți acei jurnaliști de care nu mai auzisem până atunci și mă chinuiam să le asociez fețele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să rețin că redactor-șef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan ““ The School ““ este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.

Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul și să-mi întrețin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foștii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Așa că m-am pus pe căutat articole, cărți, emisiuni, și mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, și care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliștilor au încetat să mai fie o problemă.

Până acum nu mi-am împărțit lecturile decât cu puțini oameni, care știam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăța. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.

Voi încerca.

— Gabi

Noul Atlantic

The Atlantic e una dintre cele mai bune reviste americane. Pe când locuiam în State și aveam abonament, The Atlantic era prima pe care puneam mâna.

Un motiv era ultima pagină, Word Fugitives, în care un lingvist discută cu cititorii posibile cuvinte pentru acțiuni, situații, gesturi care nu au denumire. Altul era partea din față a revistei, deobicei plină de cifre și argumente numai bune de stimulat discuții.

Coperta din stânga este noul look. E doar al optulea redesign al publicației în cei 151 de ani de istorie, dar e unul radical. Cât de radical? Au schimbat și fontul cu care-și scriu numele (o întoarcere la unul folosit acum jumătate de secol). Atât de radical.

Citiți povestea redesignuluipe blogul Pentagram. Pentagram sunt niște giganți ai designului de publicație (și nu numai); ei sunt responsabili pentru look-ul pe care îl au azi Time, New York și New York Times Magazine (și nu numai).

Și Rolling Stone se schimbă. Următorul număr va aduce revista – cunoscută pentru formatul ei pătrățos – la unul tradițional pentru reviste.

Poveştile contează

Unul din beneficiile vieții de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Așa se face că am ieșit în oraș și sâmbătă și duminică (dar și vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunați la povești despre povești. Sâmbătă am discutat despre relația pe care o au cititorii cu un text și cum, deseori, înțeleg altceva decât ai vrut tu să transmiți (și e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute și nevrute despre scrisul de povești – inclusiv ce se întâmplă între reporter și subiect odată ce textul e publicat.

Unul dintre punctele comune ale discuțiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski și puterea ei de-a inspira și de-a te face să înțelegi forța și nevoia unei povești bine spuse. Jacqui e un editor și profesor fantastic: a câștigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă și e printre cele mai cerute voci la conferințele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România și să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viața asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.

Apropo de Jacqui și de povești. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numește “Stories Matter” și se încheie cu un șir de proclamații despre importanța poveștilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:

My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I”™m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.

Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.

Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.

Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.

Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that”™s all there is.

Lectură de weekend (10.10.2008)

Mike Sager muncește la articolele lui. E genul de scriitor pe care-l simți deasupra tastelor, dând în ele de câte ori e nevoie ca să scoată cea mai bună propoziție posibilă. E și un reporter neobosit – indiferent că subiectul lui e viața unui bărbat în vârstă, Marlon Brando (sau mai degrabă absența lui) sau veteranii mutilați fizic și psihic de război.

Sager a scos recent o nouă colecție de povestiri, un fel de best of al celor 25 de ani de scriitură de revistă (ani în care a lucrat pentru Rolling Stone, GQ și Esquire). Prefața și unul din aceste texte le găsiți aici.

Eu sunt fan al unui text pe care Sager l-a scris despre el însuși. Mă rog, despre numele lui. S-a urcat în mașină și a bătut America ca să cunoască alți Mike Sager și să vadă cine sunt acești oameni care au același nume ca el – nume care pentru Sager-scriitorul înseamnă tot; doar pe baza lui își câștigă existența.

În prefața noului volum, Sager scrie următoarele despre cum a început să producă jurnalism de revistă:

“œThailand”™s Home for Wayward Vets,” was my first magazine piece. It was commissioned during the summer of 1983, at a face-to-face meeting at Rolling Stone”™s storied offices in Manhattan. There were iconic photos of rock stars on the walls, a bottle of Jack Daniels on the desk. Some kind of large and colorful talking bird occupied a cage on the window ledge, which commanded a view of Central Park. Then-managing editor David Rosenthal was so blown away by my idea””searching down American vets who were living in Thailand as expats after the Vietnam War””that he offered me $1,800 and no expenses to do the piece. (The story ran at a little over 5,000 words. You can figure out the pay rate if you want; I have made a commitment over the years not to drive myself crazy with that kind of math.)

One month later, having arranged a leave of absence from my job as a staff writer at The Washington Post, I was on a plane. In 1983, you could buy a ticket around the world for $2,000. You could go anywhere you wanted for as long as you wanted; you just had to keep traveling in the same general direction. And so I did, moving creatively eastward for the next three months.

Three months and one week later, I was sitting in the office of Post publisher Don Graham, saying goodbye to my career as a daily journalist. Everyone thought I”™d gone insane.

UPDATE (13.10.2008): Mike Sager vorbește despre poveștile lui. (de la Gabi)

Amanda Palmer sau cum creezi contrast

Photo: Pixie Vision În ultimele două săptămâni am ascultat de nenumărate ori albumul solo al Amandei Palmer, jumătatea feminină a trupei The Dresden Dolls. Mi-a plăcut întotdeauna de Amanda, pentru că vede muzica ca pe-o experiență transformatoare – atât pentru cei care o ascultă, cât și pentru ea. Piesele și modul în care își face show-ul (pe Dresden Dolls i-am văzut odată într-o combinație de concert/teatru/confesional) sunt similare unor eseuri personale. Clare, intime, directe și create cu scopul de-a împărtăși o experiență umană cu care publicul să empatizeze.

Amanda mai face ceva – și ăsta e un procedeu mai greu de aplicat în scris. Spune o poveste tristă folosind o melodie veselă. E echivalentul scriiturii despre un moment dramatic, doar că cititorul parcurge textul cu un zâmbet pe buze. Și nu pentru că te chinui să iei povestea peste picior (bășcălia n-are ce căuta în jurnalismul narativ), ci pentru că ritmul și cuvintele creează o stare de bine, care contrastează cu miezul poveștii. This American Life face asta într-un mod senzațional în fiecare poveste pe care o spun.

(La fel și povestea asta, pe care am citit-o la fiecare sesiune a cursului. E un text scris de un bărbat orb despre soția lui. Chiar dacă unele paragrafe sunt sfâșietoare, textul e departe de-a fi patetic. E chiar comic pe alocuri. Și senzația de la final e de speranță, nu de înfrângere.)

Nu sunt expert în aranjamente muzicale, doar ușor de entuziasmat. Nu aud ce se întâmplă într-o piesă, dar reacționez la ce transmite – fie prin cuvinte, fie prin melodie. Asta ar trebuie să facă un text bun despre lumea în care trăim. Să stârnească senzații atât prin ce spune, cât și prin cum o spune. Iar dacă un subiect dramatic transmite speranță, sau unul vesel te pune pe gânduri, înseamnă că ai atins o hoardă de coarde sensibile.

Dar să mă întorc la Amanda Palmer ca să vă dau un exemplu. “Oasis”, piesa numărul 10 de pe albumul “Who Killed Amanda Palmer” este despre un viol și un avort (și exces și prietenie și liceu și formațiile Oasis și Blur – toate astea în mai puțin de trei minute). Dar povestea e orchestrată de parcă ar fi interpretată de corul școlii la serbarea de final de an. Începe cu pian și percuție și creează un ritm obsedant, forțându-te să dai din cap. Lor și se adaugă niște maracas și, pe la secunda 40, un cor care alternează “aaa”-urile cu “uuuu”-urile și cu bătăi din palme. Când personajul ajunge la spital pentru avort, îți vine să fredonezi și să aplauzi și tu.

Ascultați un fragment de melodie și apoi citiți versurile. (Și ascultați Amanda Palmer).

Amanda Palmer – Oasis

when i got to the party they gave me a forty
and i must have been thirsty
“˜cause i drank it so quickly
when i got to the bedroom
there was somebody waiting
and it isn”™t my fault that the barbarian raped me

when i went to get tested i brought along my best friend
melissa mahoney (who had once been molested)
and she knew how to get there
she knew all the nurses; they were all very friendly
but the test came out positive

i”™ve had better days but i don”™t care
“˜cause i just sent a letter in the mail

when i got my abortion i brought along my boyfriend
we got there an hour before the appointment
and outside the building were all these annoying
fundamentalist christians; we tried to ignore them

i”™ve had better days but i don”™t care
oasis got my letter in the mail

when vacation was over
the word was all over that i was a crackwhore
melissa had told them
and so now we”™re not talking except we have tickets
to see blur in october and i think we”™re still going

i”™ve seen better days but i don”™t care
oh, i just got a letter in the mail
oasis sent a photograph it”™s autographed and everything
melissa”™s gonna wet herself i swear

Notă: Și alții au vorbit despre această piesă.

Next Page →