Lectură de weekend: Surprinde-mă

M-am oprit ieri la un chioşc şi am cumpărat câteva reviste. Pentru că am fost pe drumuri în ultimele săptămâni, schimbarea la faţă a standurilor de presă (un exces de noutăţi de noiembrie) mi-a dat impresia că publicaţiile trebuie să fie pline de conţinut care merită efortul financiar. Am greşit. Am frunzărit aseară cât am putut şi nu m-am oprit la nimic – designul, neglijent şi haotic în unele cazuri, cu siguranţă nu m-au ajutat. Voi reveni la ele astăzi, mai clinic.

M-am întrebat aseară de ce nu se strofocă editorii români să creeze ceva care să te suprindă, o mică minune dacă vreţi – echivalentul editorial al unui sandwich delicios pe care îl găseşti întâmplător la un chioşc aflat pe o stradă pe care deobicei nu calci.

Aşa mi-am adus aminte de Tom Junod (am şi eu slăbiciunile mele) şi de profilul pe care i l-a făcut – acum mulţi ani – actriţei Nicole Kidman. Previzibil, nu? Nici vorbă. Nu ştiu cât am aflat până la urmă despre Nicole Kidman (sigur am aflat câte ceva despre Junod) dar supriza şi senzaţia de bucurie pe care am avut-o cititind a fost copleşitoare. Nu vorbim aici de “greutatea” subiectului ci pur şi simplu de capacitatea disponibilitatea de a crea ceva pentru care merită să te opreşti din răsfoit.

Încearcă cineva?

Oasis (clipul)

Scriam acum trei săptămâni despre contrastul dintre ritm (ambalaj) şi conţinut şi vorbeam despre o melodie de la Amanda Palmer. “Oasis” are acum şi un videoclip, care face acelaşi lucru:

— via pitchfork.tv

Cei care plănuiesc şi cei care se avântă

Roy Peter Clark şi Don Fry împart jurnaliştii în planners şi plungers, în funcţie de modul în care îşi încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală şi o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei ştiu exact unde trebuie să ajungă şi pe unde s-o ia ca să atingă destinaţia. Plungers n-au treabă cu aşa ceva. Se aruncă pur şi simplu în subiect şi scriu până găsesc o direcţie. Pentru a-şi structura textul, sucesc paragrafele până când au senzaţia că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o ţintă vagă şi care preferă s-o ia pe străduţe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.

Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numeşte vomit draft. Este draftul de curăţare. Pur şi simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei şi notiţe pe care i-l arăt editorului cu ruşinea unui elev care îi spune învăţătoarei că a făcut pe el.

Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puşti cu o malformaţie care l-a desfigurat pe partea stângă şi de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părţi despre nevoia unui adolescent de a fi ca toţi ceilalţi.

Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la şcoală şi i-a fost alături în cele mai dificile şi mai importante momente din această perioadă. În prima parte veţi găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat şi nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind şi carneţelele pe care Sam scrisese pentru a comunica şi pe care mama lui le păstrase. Pentru acurateţe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.

Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părţi, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înţelege că şi acolo mâncarea se face treptat şi nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.

PS: Partea a treia a poveştii lui Hallman descrie operaţia de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă şi de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken şi Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operaţie (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly’s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.

Ştiu că nu e weekend, dar textele merită.

– Gabi –

Making of “Tudor Chirilă vinde”

În numărul de iunie, pe coperta Esquire a apărut Tudor Chirilă. Dar şi Gabriel Dobre. Gabi, acum senior editor, a scris atunci primul lui cover story şi, dacă nu mă înşel, primul portret al unei persoane cu un aşa grad de notorietate.

Articolul se găseşte acum în forma lui completă pe Liternet şi folosesc această ocazie pentru a vă îndemnă să citiţi câteva rânduri despre cum a fost făcut. (Mai precis, un dialog între Georgiana Ilie şi autor.)

1. Care a fost filtrul prin care ai abordat subiectul? Care a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte când te-ai apucat de scris?

Nu cred ca am avut un filtru special. Înainte să încep documentarea eram curios să aflu unde a ajuns Chirilă între timp, cum s-a schimbat în toţi anii ăştia de când eu nu i-am mai ascultat muzica. Omul are o imagine de adolescent întârziat, pare un tip care, într-o oarecare măsură, a rămas pe loc în timp ce noi, cei care îi ascultam melodiile prin 96, am crescut şi ne-am văzut de viaţă.

Read more

Lectură de weekend: Despre geniu

Cum definim un geniu? Care sunt calităţile lui/ei? Le-am putea sesiza dacă trecem grăbiţi pe lângă posesorul lor?

Întrebări mari pentru un jurnalist. Dar, dacă jurnalistul are măcar ceva din profunzimea subiecţilor pe care îi investighează, întrebările se pot transforma într-o călătorie de neuitat. Aseară, am citit unul după altul două texte care ating acest subiect. Primul este de Malcolm Gladwell, un explorator devotat al minţii umane, care şi-a transformat articolele pe care le scrie pentru The New Yorker în două bestseller-uri: The Tipping Point (despre cum un fenomen de nişă poate schimba lumea) şi Blink (despre intuiţie şi deciziile luate pe baza ei). Articolul pe care l-am citit aseară prefigurează noul volum, Outliers, care va apărea în noiembrie şi va trata, printre altele, chestiunea geniului. Gladwell e un fin organizator al materialului de care dispune. Şi pentru că e un reporter neobosit, are întotdeauna o groază de material.

Articolul din New Yorker, Late Bloomers, este despre diferenţa dintre geniile care explodează la o vârstă fragedă şi cele care au nevoie de zeci de ani să se dezvolte. Noi preţuim de obicei doar geniile din prima categorie şi spunem despre a doua că e alcătuită din oameni care au fost genii dintotdeauna, doar că i-am descoperit noi prea târziu. Gladwell însă pune o altă întrebare: dacă există două tipuri de personalitate creativă? Una care ştie de tânără ce vrea să spună şi una care are nevoie de zeci de ani să-şi găsească scopul, înotând prin oceane de nesiguranţă?

Una din cele mai bine redate diferenţe din textul lui Gladwell – acesta fiind un blog despre scris – este cea dintre Jonathan Safran Foer, copilul-minune al literaturii americane, care a avut nevoie de doar trei zile de documentare ca să-şi găsească ancora romanului de debut, Everything is Illuminated, şi Ben Fountain, care a avut nevoie de aproape 20 de ani şi peste 30 de vizite în Haiti până să poată cuprinde locul în povestirile lui.

Al doilea text, Pearls Before Breakfast, a fost publicat în The Washington Post şi a câştigat anul acesta Pulitzer-ul pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o staţie de metrou din Washington, D.C. şi cântă şase compoziţii clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?

Citiţi textul nu doar pentru răspunsul la această întrebare, ci pentru tehnica jurnalistică: urmăriţi cum Gene Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii şi întrebaţi-vă la final cum se face că un articol de ziar reuşeşte, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim şi a relaţiei pe care o avem cu ea.

Genial, nu?

PS: Trei dintre cei care au aplicat la Atelierul de la CJI au nominalizat măcar unul dintre aceste texte ca inspiraţie.

Ce citeşte Gabriela

Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversaţie; cel puţin o şansă să auziţi mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăţi de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalismTaxonomia, dacă-mi permiteţi termenul, poate fi obositoare.)

Începând de azi, pe acest blog va scrie şi Gabriela Piţurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuşi să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ţinut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu ştia ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenţie că se gândeşte la publicitate. Cred că i-a trecut.

De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire şi am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă şi mai convingătoare (citiţi aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum şi despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum creşte ca jurnalist, ce descoperă, ce învăţă, şi – mai presus de toate – ce citeşte.

— Cristi

Undeva între primul şi al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăţ să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziţie şi să fixez viaţa într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?

M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra şi cuvântul „revistă”. Speram că-mi va reda direcţia vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrităţi.

Am aflat, în schimb, că nu e deloc uşor să scrii, că jurnalismul se poate face şi altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.

Dar cred că lecţia de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obişnuite. Îmi făcusem o listă cu toţi acei jurnalişti de care nu mai auzisem până atunci şi mă chinuiam să le asociez feţele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să reţin că redactor-şef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan – The School – este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.

Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul şi să-mi întreţin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foştii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Aşa că m-am pus pe căutat articole, cărţi, emisiuni, şi mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, şi care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliştilor au încetat să mai fie o problemă.

Până acum nu mi-am împărţit lecturile decât cu puţini oameni, care ştiam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăţa. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.

Voi încerca.

— Gabi

Noul Atlantic

The Atlantic e una dintre cele mai bune reviste americane. Pe când locuiam în State şi aveam abonament, The Atlantic era prima pe care puneam mâna.

Un motiv era ultima pagină, Word Fugitives, în care un lingvist discută cu cititorii posibile cuvinte pentru acţiuni, situaţii, gesturi care nu au denumire. Altul era partea din faţă a revistei, deobicei plină de cifre şi argumente numai bune de stimulat discuţii.

Coperta din stânga este noul look. E doar al optulea redesign al publicaţiei în cei 151 de ani de istorie, dar e unul radical. Cât de radical? Au schimbat şi fontul cu care-şi scriu numele (o întoarcere la unul folosit acum jumătate de secol). Atât de radical.

Citiţi povestea redesignuluipe blogul Pentagram. Pentagram sunt nişte giganţi ai designului de publicaţie (şi nu numai); ei sunt responsabili pentru look-ul pe care îl au azi Time, New York şi New York Times Magazine (şi nu numai).

Şi Rolling Stone se schimbă. Următorul număr va aduce revista – cunoscută pentru formatul ei pătrăţos – la unul tradiţional pentru reviste.

Poveştile contează

Unul din beneficiile vieţii de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Aşa se face că am ieşit în oraş şi sâmbătă şi duminică (dar şi vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunaţi la poveşti despre poveşti. Sâmbătă am discutat despre relaţia pe care o au cititorii cu un text şi cum, deseori, înţeleg altceva decât ai vrut tu să transmiţi (şi e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute şi nevrute despre scrisul de poveşti – inclusiv ce se întâmplă între reporter şi subiect odată ce textul e publicat.

Unul dintre punctele comune ale discuţiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski şi puterea ei de-a inspira şi de-a te face să înţelegi forţa şi nevoia unei poveşti bine spuse. Jacqui e un editor şi profesor fantastic: a câştigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă şi e printre cele mai cerute voci la conferinţele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România şi să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viaţa asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.

Apropo de Jacqui şi de poveşti. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numeşte “Stories Matter” şi se încheie cu un şir de proclamaţii despre importanţa poveştilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:

My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I’m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.

Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.

Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.

Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.

Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that’s all there is.

Lectură de weekend (10.10.2008)

Mike Sager munceşte la articolele lui. E genul de scriitor pe care-l simţi deasupra tastelor, dând în ele de câte ori e nevoie ca să scoată cea mai bună propoziţie posibilă. E şi un reporter neobosit – indiferent că subiectul lui e viaţa unui bărbat în vârstă, Marlon Brando (sau mai degrabă absenţa lui) sau veteranii mutilaţi fizic şi psihic de război.

Sager a scos recent o nouă colecţie de povestiri, un fel de best of al celor 25 de ani de scriitură de revistă (ani în care a lucrat pentru Rolling Stone, GQ şi Esquire). Prefaţa şi unul din aceste texte le găsiţi aici.

Eu sunt fan al unui text pe care Sager l-a scris despre el însuşi. Mă rog, despre numele lui. S-a urcat în maşină şi a bătut America ca să cunoască alţi Mike Sager şi să vadă cine sunt aceşti oameni care au acelaşi nume ca el – nume care pentru Sager-scriitorul înseamnă tot; doar pe baza lui îşi câştigă existenţa.

În prefaţa noului volum, Sager scrie următoarele despre cum a început să producă jurnalism de revistă:

“Thailand’s Home for Wayward Vets,” was my first magazine piece. It was commissioned during the summer of 1983, at a face-to-face meeting at Rolling Stone’s storied offices in Manhattan. There were iconic photos of rock stars on the walls, a bottle of Jack Daniels on the desk. Some kind of large and colorful talking bird occupied a cage on the window ledge, which commanded a view of Central Park. Then-managing editor David Rosenthal was so blown away by my idea—searching down American vets who were living in Thailand as expats after the Vietnam War—that he offered me $1,800 and no expenses to do the piece. (The story ran at a little over 5,000 words. You can figure out the pay rate if you want; I have made a commitment over the years not to drive myself crazy with that kind of math.)

One month later, having arranged a leave of absence from my job as a staff writer at The Washington Post, I was on a plane. In 1983, you could buy a ticket around the world for $2,000. You could go anywhere you wanted for as long as you wanted; you just had to keep traveling in the same general direction. And so I did, moving creatively eastward for the next three months.

Three months and one week later, I was sitting in the office of Post publisher Don Graham, saying goodbye to my career as a daily journalist. Everyone thought I’d gone insane.

UPDATE (13.10.2008): Mike Sager vorbeşte despre poveştile lui. (de la Gabi)

Amanda Palmer sau cum creezi contrast

Photo: Pixie Vision În ultimele două săptămâni am ascultat de nenumărate ori albumul solo al Amandei Palmer, jumătatea feminină a trupei The Dresden Dolls. Mi-a plăcut întotdeauna de Amanda, pentru că vede muzica ca pe-o experienţă transformatoare – atât pentru cei care o ascultă, cât şi pentru ea. Piesele şi modul în care îşi face show-ul (pe Dresden Dolls i-am văzut odată într-o combinaţie de concert/teatru/confesional) sunt similare unor eseuri personale. Clare, intime, directe şi create cu scopul de-a împărtăşi o experienţă umană cu care publicul să empatizeze.

Amanda mai face ceva – şi ăsta e un procedeu mai greu de aplicat în scris. Spune o poveste tristă folosind o melodie veselă. E echivalentul scriiturii despre un moment dramatic, doar că cititorul parcurge textul cu un zâmbet pe buze. Şi nu pentru că te chinui să iei povestea peste picior (băşcălia n-are ce căuta în jurnalismul narativ), ci pentru că ritmul şi cuvintele creează o stare de bine, care contrastează cu miezul poveştii. This American Life face asta într-un mod senzaţional în fiecare poveste pe care o spun.

(La fel şi povestea asta, pe care am citit-o la fiecare sesiune a cursului. E un text scris de un bărbat orb despre soţia lui. Chiar dacă unele paragrafe sunt sfâşietoare, textul e departe de-a fi patetic. E chiar comic pe alocuri. Şi senzaţia de la final e de speranţă, nu de înfrângere.)

Nu sunt expert în aranjamente muzicale, doar uşor de entuziasmat. Nu aud ce se întâmplă într-o piesă, dar reacţionez la ce transmite – fie prin cuvinte, fie prin melodie. Asta ar trebuie să facă un text bun despre lumea în care trăim. Să stârnească senzaţii atât prin ce spune, cât şi prin cum o spune. Iar dacă un subiect dramatic transmite speranţă, sau unul vesel te pune pe gânduri, înseamnă că ai atins o hoardă de coarde sensibile.

Dar să mă întorc la Amanda Palmer ca să vă dau un exemplu. “Oasis”, piesa numărul 10 de pe albumul “Who Killed Amanda Palmer” este despre un viol şi un avort (şi exces şi prietenie şi liceu şi formaţiile Oasis şi Blur – toate astea în mai puţin de trei minute). Dar povestea e orchestrată de parcă ar fi interpretată de corul şcolii la serbarea de final de an. Începe cu pian şi percuţie şi creează un ritm obsedant, forţându-te să dai din cap. Lor şi se adaugă nişte maracas şi, pe la secunda 40, un cor care alternează “aaa”-urile cu “uuuu”-urile şi cu bătăi din palme. Când personajul ajunge la spital pentru avort, îţi vine să fredonezi şi să aplauzi şi tu.

Ascultaţi un fragment de melodie şi apoi citiţi versurile. (Şi ascultaţi Amanda Palmer).

Amanda Palmer – Oasis

when i got to the party they gave me a forty
and i must have been thirsty
‘cause i drank it so quickly
when i got to the bedroom
there was somebody waiting
and it isn’t my fault that the barbarian raped me

when i went to get tested i brought along my best friend
melissa mahoney (who had once been molested)
and she knew how to get there
she knew all the nurses; they were all very friendly
but the test came out positive

i’ve had better days but i don’t care
‘cause i just sent a letter in the mail

when i got my abortion i brought along my boyfriend
we got there an hour before the appointment
and outside the building were all these annoying
fundamentalist christians; we tried to ignore them

i’ve had better days but i don’t care
oasis got my letter in the mail

when vacation was over
the word was all over that i was a crackwhore
melissa had told them
and so now we’re not talking except we have tickets
to see blur in october and i think we’re still going

i’ve seen better days but i don’t care
oh, i just got a letter in the mail
oasis sent a photograph it’s autographed and everything
melissa’s gonna wet herself i swear

Notă: Şi alţii au vorbit despre această piesă.

Next Page →