Tabu de iunie 2009
Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ședința foto pentru acest material, ea fiind de altfel și “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe așa:
“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toți cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ședința foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine și pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, și prin asta vreau să spun că e banal, liniștitor și iritant de drăgăstos.”
Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru povești care vorbesc despre instinctul matern și dorința de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre povești e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată și o mamă naturală. Tot ea a scrie și despre una dintre reprezentatele comunității de femei care încearcă să obțină declararea infertilității ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop și show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă și mogâldeața ei.
Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Șchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puști de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci și creează în această direcție. Textul, din care puteți citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de școală de-ale lui Claudiu poartă creațiile lui.
Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma mașinii de cusut electrice Singer, ține fermoarul lipit de fustă, potrivește acul deasupra și cu piciorul stâng apasă pedala care pornește motorașul. O răpăială scurtă prinde ața în loc. Å¢ac, a scos acul. Å¢ac, îl potrivește pe latura cealaltă. În mai puțin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta și o așază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trântește pe scaun în fața bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, își duce palma la obrazul drept și privește. Îi mai trebuie ceva. Inspirația vine în grabă: “Știu, are nevoie de un lănțișor care să atârne.”
Tot în Tabu de iunie găsiți jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supraviețuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.
Vă recomand și eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de niște vești nucleare (la propriu).
27 (FHM, iulie 2008)
Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.
“””“
27
Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.
Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiți după). Vă întrebați poate de ce contează și bine faceți. Nu e mare diferență între 26 și 27 – nici măcar performanțele fizice nu scad dramatic. Și totuși, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă față de absolut orice.
Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, așa că am de gând să am multe și să fiu foarte sigur pe ele.
Acum câțiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viața unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezește dimineața și realizează că lucrează la aceeași firmă, că stă de cinci ani în același apartament și că a făcut mult mai puține lucruri în viață decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde muncește și astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaților își dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii pași făcuți pe apă au fost prin bălțile acumulate după ploaie.
A doua vârstă ca importanță e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierlești. Adică dacă mori la 27 de ani, potențialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiți-vă la toți muzicienii decedați la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârșești asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.
Pentru că am ajuns și eu la această vârstă, sunt de acord cu importanța ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deși în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poți avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui și să știi că aura vârstei te susține.
Pe parcursul următorului an vă voi împărtăși multe păreri vehemente, care, vreți nu vreți, vor fi de cele mai multe ori și pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:
– 27 e cea importantă vârstă dintre 18 și 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopți decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunți la muzica electronică) și 30 (când până și părinții îți urează “La mulți ani, pensionarule”).
– Dacă tot faci biluțe, nu le ascunde sub pat și nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunțat în 2000), aruncă biluțele prin casă. Le va aduna aspiratorul.
– Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă și să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menționat. Nici în acvariu. Nici într-o șosetă. Revista “Salut” ne-a învățat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecințe. De atunci însă am devenit mai conștienți social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Și nu, niciodată între paginile acestei reviste.
– Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra și cei care n-au nici o preferință. Eu cred că trebuie să-ți alegi prietenii și partenerii în funcție de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viața-ți va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viață -, trage-o de dedesubt.
– Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiași care mai au covoare persane în casă.
– Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Hagi, Popescu și Petrescu. Sex, droguri și rock’n’roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor și regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).
Vizionare de weekend: One in 8 million
“One in 8 million” e o serie de povești scurte spuse în format multimedia (o duzină de fotografii cu fragmente de interviu în fundal). Niciuna nu ține mai mult de două minute jumate și fiecare spune ceva despre un locuitor al New York City: degustătoarea nevăzătoare, fotograful de tabloid, biciclistul, farmacistul etc.
Așa se poate face astăzi jurnalism despre comunitatea în care locuiești.
Noul Newsweek
Era o vreme când citeam Newsweek și Time săptămână de săptămână. O preferam pe prima pentru că avea mai multe “news-features” (mini-reportaje sau analize pe subiecte de actualitate). Acum Newsweek s-a redesenat și a hotărât să se concentreze exclusiv pe reportaje, analize și opinie, renunțând la bucățile de știri cu care se umplea partea din față a revistei. Time a mers în 2007 exact în direcția opusă, încercând să facă print-ul cât mai dinamic.
Mai multe imagini cu noul Newsweek aici.
Scrisori îngălbenite
Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveștile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din școală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.
Aflați din text ce s-a întâmplat mai departe.
==================================
SCRISORI ÎNGÄ‚LBENITE
De Mihaela Năftănăilă
==================================
Stăteam turcește în mijlocul camerei și răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.
Citeam și cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în țară să își viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani și mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiță și a găsit o domnișoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanți negri, lucioși și sandale de Fonseca, roz fosforescent.
(…)
Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.
Lectură de weekend: Falimentul unei naţiuni
Michael Lewis e unul dintre jurnaliștii cei mai pricepuți când vine vorba de transformarea unor subiecte economice aparent seci în povești senzaționale despre relația oamenilor cu banii – fie că oamenii ăștia sunt bancheri, investitori sau puști de 14 ani.
În aprilie a scris un astfel de text în Vanity Fair. E vorba despre falimentul Islandei, o insulă de pescari care prin 2003 s-a decis să devină o super-putere mondială în finanțe. Dacă Wall-Street poate face asta, s-au gândit islandezii, noi de ce n-am putea? Și au început să împrumute, să investească aiurea și să cumpere în prostie. În 2008 bula s-a spart, moneda națională s-a dus dracu’ și islandezii au rămas într-o datorie imposibilă (cam 350,000 dolari pe cap de locuitor).
Lewis s-a dus la Reykjavik și s-a întors cu o poveste senzațională despre finanțe mondiale și nepricere.
Dacă vă place cum scrie Lewis despre bani, citiți și “Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities“, un text din 2001 despre un puști de 15 acuzat de guvernul american de fraudă la bursă. (E acolo o confruntare superbă între Lewis, reporterul și un oficial).
Că tot povesteam acum câteva zile despre obietivitate în jurnalism. Uitați Iată ce are Michael Lewis de spus pe tema asta:
I reject the idea of the “objective journalist”. The notion that you can be so detached that who you are doesn’t affect how you see things is worse than bad. It is the enemy of good writing. The best I can do is to purify my vision and then leave it to the reader to decide what it is worth. The ultimate goal of writing is to give pleasure, not to deliver objective truth.
Premiile SPD
Wired câștigă 13 premii la gala Society of Publication Designers (SPD), inclusiv medalia de aur pentru “Magazine of the Year”. În rest, o listă obișnuită de câștigători cu premii multe și pentru GQ și Fred Woodward și pentru New York Times Magazine, care a cam curățat secțiunea de fotografie jurnalistică de revistă.
Vedeți aici câțiva dintre câștigători (urmează și restul). O listă completă aici.
TimesReader, un mod nou de-a citi electronic
În timp ce alții discută, bătrâna doamnă a jurnalismului internațional face niște pași interesanți în lumea virtuală. Recent lansatul TimesReader încearcă să le ofere utilizatorilor o interfață electronică similară cu experiența citirii ziarului tipărit. E o aplicație care folosește platforma AIR de la Adobe și care stă bine mersi pe calculatorul tău, actualizându-se la deschidere. Nu sunt puțini cei care prezic că cititul de publicații va migra din browser către aplicații dedicate. Ah, mai e ceva. În acest format, majoritatea conținutului costă – deocamdată e $3.50 pe săptămână. Dar arată într-adevăr foarte frumos (pe un monitor wide, aplicația mai avea două coloane dreapta de știri).
Dacă ați ratat discuția despre Web și povești lungi și monetizat această formă, întoarceți-vă aici.
Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal
Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînțeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci și în ce aleg să notez când sunt pe teren și chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci și personal, eu interpretez, filtrez, reacționez la ce văd și la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Și nu, nu vorbesc de opinie.
Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând niște vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferați, un scriitor care filtrează și interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones și The Terrible Boy)
I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not. (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.
LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force. Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room. I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness. But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery. I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.
Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu niște citate, considerând că lucrurile mișto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăța curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?
Mă întorc puțin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală și despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaționale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înșurubat și atunci când consumăm ceva și că vom reacționa cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informații, concluzii, imagini în viața noastră.)
Îmi asum deci reacția subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conține o poveste și trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre și nesiguranță, al doilea este despre procesul creativ și nevoia de a-l desface în bucăți pentru a-l înțelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Și bineînțeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, povești despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înțelege câte ceva despre cine sunt.
Personal. Și touși jurnalism. Și incredibil de puternic.
Scott Dadich despre Wired şi design de publicaţie
De ceva vreme citesc despre o prezentare pe care Scott Dadich, creative director la Wired și președinte SPD, a ținut-o în această primăvara prin lume (SUA, Anglia, Australia etc.) Din fericire, australienii s-au gândit s-o înregistreze și să dea clipul la televizor (și de acolo, online). Cele trei părți ale prezentării – în care Dadich explică principiile grafice ale revistei și secțiunilor ei – iau numele a trei porunci de lucru pe care Dadich le urmează:
- Details matter.
- Evolution, not revolution.
- Constraint is freedom
Câți designeri de publicații de la noi lucrează oare ca Dadich? Ray ar spune că nu prea mulți. (Și nu ține doar de resurse)