Tabu de iunie 2009

tabuiunie09

Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la şedinţa foto pentru acest material, ea fiind de altfel şi “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe aşa:

“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toţi cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut şedinţa foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine şi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, şi prin asta vreau să spun că e banal, liniştitor şi iritant de drăgăstos.”

Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru poveşti care vorbesc despre instinctul matern şi dorinţa de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre poveşti e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată şi o mamă naturală. Tot ea a scrie şi despre una dintre reprezentatele comunităţii de femei care încearcă să obţină declararea infertilităţii ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop şi show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă şi mogâldeaţa ei.

Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Şchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puşti de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci şi creează în această direcţie. Textul, din care puteţi citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de şcoală de-ale lui Claudiu poartă creaţiile lui.

designerspread

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma maşinii de cusut electrice Singer, ţine fermoarul lipit de fustă, potriveşte acul deasupra şi cu piciorul stâng apasă pedala care porneşte motoraşul. O răpăială scurtă prinde aţa în loc. Ţac, a scos acul. Ţac, îl potriveşte pe latura cealaltă. În mai puţin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta şi o aşază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trânteşte pe scaun în faţa bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, îşi duce palma la obrazul drept şi priveşte. Îi mai trebuie ceva. Inspiraţia vine în grabă: „Ştiu, are nevoie de un lănţişor care să atârne.”

Tot în Tabu de iunie găsiţi jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supravieţuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.

Vă recomand şi eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de nişte veşti nucleare (la propriu).

27 (FHM, iulie 2008)

Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.

—–

27

Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.

Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiţi după). Vă întrebaţi poate de ce contează şi bine faceţi. Nu e mare diferenţă între 26 şi 27 – nici măcar performanţele fizice nu scad dramatic. Şi totuşi, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă faţă de absolut orice.

Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, aşa că am de gând să am multe şi să fiu foarte sigur pe ele.

Acum câţiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viaţa unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezeşte dimineaţa şi realizează că lucrează la aceeaşi firmă, că stă de cinci ani în acelaşi apartament şi că a făcut mult mai puţine lucruri în viaţă decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde munceşte şi astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaţilor îşi dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii paşi făcuţi pe apă au fost prin bălţile acumulate după ploaie.

A doua vârstă ca importanţă e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierleşti. Adică dacă mori la 27 de ani, potenţialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiţi-vă la toţi muzicienii decedaţi la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârşeşti asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.

Pentru că am ajuns şi eu la această vârstă, sunt de acord cu importanţa ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deşi în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poţi avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui şi să ştii că aura vârstei te susţine.

Pe parcursul următorului an vă voi împărtăşi multe păreri vehemente, care, vreţi nu vreţi, vor fi de cele mai multe ori şi pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:

– 27 e cea importantă vârstă dintre 18 şi 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopţi decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunţi la muzica electronică) şi 30 (când până şi părinţii îţi urează „La mulţi ani, pensionarule”).

– Dacă tot faci biluţe, nu le ascunde sub pat şi nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunţat în 2000), aruncă biluţele prin casă. Le va aduna aspiratorul.

– Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă şi să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menţionat. Nici în acvariu. Nici într-o şosetă. Revista „Salut” ne-a învăţat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecinţe. De atunci însă am devenit mai conştienţi social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Şi nu, niciodată între paginile acestei reviste.

– Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra şi cei care n-au nici o preferinţă. Eu cred că trebuie să-ţi alegi prietenii şi partenerii în funcţie de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viaţa-ţi va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viaţă -, trage-o de dedesubt.

– Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiaşi care mai au covoare persane în casă.

– Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Hagi, Popescu şi Petrescu. Sex, droguri şi rock’n’roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor şi regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).

Vizionare de weekend: One in 8 million

“One in 8 million” e o serie de poveşti scurte spuse în format multimedia (o duzină de fotografii cu fragmente de interviu în fundal). Niciuna nu ţine mai mult de două minute jumate şi fiecare spune ceva despre un locuitor al New York City: degustătoarea nevăzătoare, fotograful de tabloid, biciclistul, farmacistul etc.

Aşa se poate face astăzi jurnalism despre comunitatea în care locuieşti.

Noul Newsweek

newsweek

Era o vreme când citeam Newsweek şi Time săptămână de săptămână. O preferam pe prima pentru că avea mai multe “news-features” (mini-reportaje sau analize pe subiecte de actualitate). Acum Newsweek s-a redesenat şi a hotărât să se concentreze exclusiv pe reportaje, analize şi opinie, renunţând la bucăţile de ştiri cu care se umplea partea din faţă a revistei. Time a mers în 2007 exact în direcţia opusă, încercând să facă print-ul cât mai dinamic.

Mai multe imagini cu noul Newsweek aici.

Scrisori îngălbenite

Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveştile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din şcoală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.

Aflaţi din text ce s-a întâmplat mai departe.

==================================
SCRISORI ÎNGĂLBENITE

De Mihaela Năftănăilă
==================================

Stăteam turceşte în mijlocul camerei şi răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.

Citeam şi cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în ţară să îşi viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani şi mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiţă şi a găsit o domnişoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanţi negri, lucioşi şi sandale de Fonseca, roz fosforescent.

(…)

Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.

Lectură de weekend: Falimentul unei naţiuni

Michael Lewis e unul dintre jurnaliştii cei mai pricepuţi când vine vorba de transformarea unor subiecte economice aparent seci în poveşti senzaţionale despre relaţia oamenilor cu banii – fie că oamenii ăştia sunt bancheri, investitori sau puşti de 14 ani.

În aprilie a scris un astfel de text în Vanity Fair. E vorba despre falimentul Islandei, o insulă de pescari care prin 2003 s-a decis să devină o super-putere mondială în finanţe. Dacă Wall-Street poate face asta, s-au gândit islandezii, noi de ce n-am putea? Şi au început să împrumute, să investească aiurea şi să cumpere în prostie. În 2008 bula s-a spart, moneda naţională s-a dus dracu’ şi islandezii au rămas într-o datorie imposibilă (cam 350,000 dolari pe cap de locuitor).

Lewis s-a dus la Reykjavik şi s-a întors cu o poveste senzaţională despre finanţe mondiale şi nepricere.

Dacă vă place cum scrie Lewis despre bani, citiţi şi “Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities“, un text din 2001 despre un puşti de 15 acuzat de guvernul american de fraudă la bursă. (E acolo o confruntare superbă între Lewis, reporterul şi un oficial).

Că tot povesteam acum câteva zile despre obietivitate în jurnalism. Uitaţi Iată ce are Michael Lewis de spus pe tema asta:

I reject the idea of the “objective journalist”. The notion that you can be so detached that who you are doesn’t affect how you see things is worse than bad. It is the enemy of good writing. The best I can do is to purify my vision and then leave it to the reader to decide what it is worth. The ultimate goal of writing is to give pleasure, not to deliver objective truth.

–Din The New New Journalism

Premiile SPD

Wired câştigă 13 premii la gala Society of Publication Designers (SPD), inclusiv medalia de aur pentru “Magazine of the Year”. În rest, o listă obişnuită de câştigători cu premii multe şi pentru GQ şi Fred Woodward şi pentru New York Times Magazine, care a cam curăţat secţiunea de fotografie jurnalistică de revistă.

Vedeţi aici câţiva dintre câştigători (urmează şi restul). O listă completă aici.

TimesReader, un mod nou de-a citi electronic

nytimesreader

În timp ce alţii discută, bătrâna doamnă a jurnalismului internaţional face nişte paşi interesanţi în lumea virtuală. Recent lansatul TimesReader încearcă să le ofere utilizatorilor o interfaţă electronică similară cu experienţa citirii ziarului tipărit. E o aplicaţie care foloseşte platforma AIR de la Adobe şi care stă bine mersi pe calculatorul tău, actualizându-se la deschidere. Nu sunt puţini cei care prezic că cititul de publicaţii va migra din browser către aplicaţii dedicate. Ah, mai e ceva. În acest format, majoritatea conţinutului costă – deocamdată e $3.50 pe săptămână. Dar arată într-adevăr foarte frumos (pe un monitor wide, aplicaţia mai avea două coloane dreapta de ştiri).

Dacă aţi ratat discuţia despre Web şi poveşti lungi şi monetizat această formă, întoarceţi-vă aici.

Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal

Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînţeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci şi în ce aleg să notez când sunt pe teren şi chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci şi personal, eu interpretez, filtrez, reacţionez la ce văd şi la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Şi nu, nu vorbesc de opinie.

Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând nişte vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferaţi, un scriitor care filtrează şi interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones şi The Terrible Boy)

I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not.  (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.

LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force.  Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room.  I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness.  But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery.  I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.

Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu nişte citate, considerând că lucrurile mişto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăţa curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?

Mă întorc puţin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală şi despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaţionale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înşurubat şi atunci când consumăm ceva şi că vom reacţiona cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informaţii, concluzii, imagini în viaţa noastră.)

Îmi asum deci reacţia subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conţine o poveste şi trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre şi nesiguranţă, al doilea este despre procesul creativ şi nevoia de a-l desface în bucăţi pentru a-l înţelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Şi bineînţeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, poveşti despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înţelege câte ceva despre cine sunt.

Personal. Şi touşi jurnalism. Şi incredibil de puternic.

Scott Dadich despre Wired şi design de publicaţie

De ceva vreme citesc despre o prezentare pe care Scott Dadich, creative director la Wired şi preşedinte SPD, a ţinut-o în această primăvara prin lume (SUA, Anglia, Australia etc.) Din fericire, australienii s-au gândit s-o înregistreze şi să dea clipul la televizor (şi de acolo, online). Cele trei părţi ale prezentării – în care Dadich explică principiile grafice ale revistei şi secţiunilor ei – iau numele a trei porunci de lucru pe care Dadich le urmează:

Câţi designeri de publicaţii de la noi lucrează oare ca Dadich? Ray ar spune că nu prea mulţi. (Şi nu ţine doar de resurse)

Am mai scris despre Wired aici, aici şi – mai ales! – aici.

Next Page →