Amintiri înşurubate

Victor povesteşte în acest text despre cele trei operaţii pe care le-a suferit la genunchi şi cum acestea i-au încheiat prematur o potenţială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacţie de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reuşit. Cu siguranţă a arătat că a renunţa la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenţii chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.

==================================
AMINTIRI ÎNŞURUBATE

De Victor Ernuţeanu
==================================

Jucam la echipa de juniori din Ploieşti, oraşul meu natal. Credeam că procedez corect când nu ţineam cont de sfaturile nimănui şi făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanţa nutriţiei, pentru că „mă lungisem” brusc şi riscam să am probleme cu oasele şi articulaţiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA şi aşteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a ţarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.

Cum adoram orice fel de competiţie sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureştean de „baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol şi aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci şi urma să plec în turneu prin ţară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.

Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simţit cum îmi fuge genunchiul drept din articulaţie. Am şchiopătat până la cea mai apropiată bancă şi mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulaţiile genunchiului.

Read more

Lectură de weekend (27.06.2008)

S-au mai liniştit apele post-electorale în toată ţara. Primarii vechi s-au întors la treabă, primarii noi şi-au luat în primire mobilierul şi capsatorul. Ce nu (prea) se va întâmpla va fi jurnalism de calitate despre de cine sunt oamenii ăştia şi de ce sunt ei unde sunt.

La ce fel de jurnalism mă refer? La tipul de jurnalism pe care îl face Scott Raab în acest profil al primarului din Newark, New Jersey: Cory Booker, un copil-minune al politicii americane. Newark e unul dintre cele mai triste oraşe americane, infestat de crimă şi sărăcie, iar Booker e nebunul care speră şi face şi patrulează străzile noaptea vorbind cu boschetari şi îndrumându-i către adăposturi de noapte şi/sau oferindu-le şansa unei slujbe.

Textul nu merită doar pentru că prezintă obsesia unui om de-a schimba oraşul pe care îl conduce ci şi pentru stilul inimitabil şi nervos al lui Scott Raab. Citiţi mai jos un fragment:

Not every lunatic is a prophet, of course. But lunacy in the service of prophethood? Hell, that’s an Old Testament requirement.

“All my life I’ve fantasized about fighting the good fight,” Booker tells me during my second or third ridearound — it’s a cool way to spend a few hours, frankly — when I tease him about urging zombies to remake themselves. “I am a raging idealist, and I think that’s a good thing. It’s all about energy, and the more you throw positive energy and unconditional love in the world, the more it’s gonna hit and stick.”

And then Booker launches another homily, this one about visiting a funeral home and getting hugged by a grateful ex-junkie who told him, ” ‘I was hooked on dope and you talked to me. It stuck with me, man — I cleaned up my act.’ ”

Me, I wonder if Cory Booker ever ran across Mencken’s line about how “a good politician is quite as unthinkable as an honest burglar.” Or Aristotle’s ancient tip about creating believable drama — “Probable impossibilities are to be preferred to improbable possibilities.” Because Booker has had more epiphanies than I’ve had bowel movements, and he won’t stop the I-am-legendizing.

It doesn’t matter if T-Bone is real. It doesn’t matter that back at Stanford Booker talked a suicidal student off of a roof and felt God’s grip as he clasped the man’s hand and led him to safety. It doesn’t matter that Booker’s big arms cradled a bullet-riddled teenager in front of Brick Towers as he died. It doesn’t matter that during the brief time before he began his Newark mission, when he felt lost, his mother told him the Bible story about the talents, and then Booker went to visit a girlfriend living on an island off the Carolina coast and went hiking with her and found a long-abandoned church whose lectern still held a dusty crumbling Bible open to — go ahead, guess. Correct: the story of the talents.

Goddamn prophetic leader.

Am încercat şi noi la Esquire să punctăm alegerile în numărul nostru de mai. Am stat deoparte de primarii mari şi ne-am îndreptat spre cei mici, oameni pentru care locul pe care îl conduc e mai importantă decât apartenenţa politică. Puteţi descarca pachetul în format PDF de aici.

Esquire România, Iulie-August 2008

Maria Dinulescu

Nu e nici un secret că actriţa Maria Dinulescu vrea să o iubeşti. Dar nu se aşteaptă să o iubeşti necondiţionat. Dacă ai ocazia s-o cunoşti vei vedea că munceşte ca să nu o uiţi – e felul ei de-a fi şi îi vine natural. Această dorinţă de “nu mă uita” şi modul în care Maria se joacă cu situaţiile pentru a le face memorabile e ideea pe care am mers în acest text, care e coverstory-ul numărului de iulie (pe tarabe de săptămâna viitoare). Dacă a reuşit sau nu, e la judecata cititorilor. Mai jos, un fragment din text:

Ne întâlnim o săptămână mai târziu, într-o luni post electorală de iunie timpuriu. Ajunge la fără zece, plutind ca un puşti-minune într-o echipă de seniori, o legănare nici îngâmfată, nici timidă, într-o rochiţă clocotind de frunze înghesuite pe o pânză de indigo şi sandale albe punctate de unghii roşu violent. Pe umărul stâng duce o geantă, iar în mâna dreaptă o cutie de Zuzu cu 1,5% grăsime.

În loc de salut, o întreb ce face cu laptele. „Îl beau”, îmi spune. „De sete.” Ne aşezăm pe bancă: eu, ea şi cutia de lapte. Şi soarele, drept în faţă, muşcând din tot ce e, crestându-i buza de sus, împungându-i semnul din bărbie, pigmentându-i irişii căprui cu potrivit de mult verde. Ştie că soarele îi face bine.

„Eşti drăguţ, ca un şcolar. Ce şosete amuzante ai”, îmi spune râzând la pătrăţelele alb-albastru. Scoate din geantă o cameră video digitală. „Vreau să le filmez.”

Pe lângă povestea Mariei, găsiţi în numărul de iulie/august două texte despre virtualul românesc şi oamenii responsabili cu inovaţia. Unul este despre Bobby Voicu, omul Yahoo! în România (portretizat de Simina Mistreanu), iar al doilea, scris de Gabriel Dobre, este despre gaşca de la eOk.ro, un proiect care ar putea schimba faţa muzicii româneşti.

Dar lucrurile memorabile nu sunt făcute doar de generaţia lui Voicu, Grozea şi Gal. Tot în acest număr, Georgiana Ilie spune povestea lui Andrei Pandele, un arhitect-fotograf de 62 de ani, care timp de 30 de ani a documentat în imagini ravagiile făcute de dictatura comunistă.

Alte minunăţii în numărul de iulie/august (e număr dublu):
Radu Naum, francofil covins, investighează ce s-a întâmplat cu moştenirea culturală franţuzească. Pe drum se întâlneşte cu Cătălin Tolontan, Lucian Mândruţă şi Radu Banciu.
Gică Popescu se transformă într-un simbol de stil.
– Proză scurtă de Ion Manolescu.
– Ce am învăţat: Cristian Ţopescu.
– Brăduţ Ulmanu despre cum suntem mai curajoşi pe net.
– O glumă bună spusă de Laura Cosoi.
– O explorare a cavalerismului în timpuri moderne.

Pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF (Pag.1 şi Pag.2). Mai jos găsiţi spread-urile de deschidere a materialelor despre Maria, Bobby Voicu şi eOk (click pentru o imagine mai mare):

Maria Dinulescu

Bobby Voicu

eOk

* Design: Raymond Bobar.

* Coperta (aici în format PDF) este o reinterpretare tribut a unei coperţi celebre americane.

Lectură de weekend: Ce am învăţat

Ca lectură de weekend vă propun nişte ultime gânduri ale cursanţilor mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.

Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.

* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.

Am crescut odată cu dioptriile mele

Mihaela a scris un text simplu şi frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria şi despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-şi scrie eseul în şase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viaţa.”

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.

==================================
AM CRESCUT ODATĂ CU DIOPTRIILE MELE

De Mihaela Dima
==================================

Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniţă, care m-a pus să număr mărgelele de pe un şirag. Învăţasem să numărăm şi eram la capitolul „mulţimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe şirag aşa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate şi dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng şi -3 la dreptul.

Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Ştiu însă cum arătam pe la şase ani – eram o fetiţă mică, cu părul negru, cu breton şi cu o pereche de ochelari imenşi care îmi acopereau o mare parte din faţă.

Read more

Eu, roz

De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefaţat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”

Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naştere unui text închegat, dinamic şi amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.

==================================
EU, ROZ

De Ani Sandu
==================================

Am ajuns la serviciu uşor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul şi am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieşit pe uşă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter şi am aşteptat mica zgâlţâietură de la etajul 1.

Abia când s-au deschis uşile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abţibild roz, cât palma, pe care scria Parter şi era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Şi tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.

Read more

Lectură de weekend (12.06.2008)

Aseară, la curs, Iulia mi-a amintit de discursul lui Orhan Pamuk de la premiile Nobel din 2006. Ne-a citit tuturor câteva rânduri în care Pamuk vorbeşte despre motivele pentru care scrie şi au funcţionat ca un medicament. Chiar ieri vorbeam cum viaţa reală se va interpune mereu între noi şi lucrurile pe care vrem sau simţim că trebuie să le scriem. Ăla e momentul în care trebuie să-ţi aminteşti de ce te simţeai atât de bine cu o foaie de hârtie în faţă sau cu tastele de plastic sub degetele, şi să-ţi reaminteşti că nu va exista niciodată o stare perfectă şi un moment ideal pentru scris.

Uneori chiar actul de a scrie va atenua o stare şi va induce alta. Asta aştept astăzi de la porţia de scris pe care trebuie să o servesc.

I write to be alone. Perhaps I write because I hope to understand why I am so very, very angry at all of you, so very, very angry at everyone. I write because I like to be read. I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write.

I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but – just as in a dream – I can’t quite get there.

I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.

Neterminare

De astăzi până spre sfârşitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanţi pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde şi şlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulţumit.

Nu e o atitudine greşită cât timp fiecare dintre noi înţelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ţi se încheie cariera la 18 ani”. Şi dacă îţi pasă de ce faci, fiecare text va fi puţin mai bun decât cel dinainte.

Textul de azi e un text despre construcţie şi maturizare şi felul în care ne agăţăm simţim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinţii ei o construiesc de 18 ani încoace şi despre dorinţa ei ca acest proces să continue.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.

==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârşesc inevitabil. Şi există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.

De Sorana Stănescu
==================================

Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază şi, când m-am trezit, am ieşit în curte. L-am văzut pe tata cu coteţul câinelui în braţe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. „Ne apucăm de casă”, a zis el.

Read more

Ce am învăţat (deocamdată)

Acum două săptămâni, la jumătatea cursului de jurnalism narativ, i-am rugat pe cursanţii mei să scrie câteva dintre lucurile pe care le-au învăţat până în acel moment. Selecţia de mai jos e un sumar punctual al lucrurilor pe care un reporter care vrea să scrie poveşti convingătoare trebuie să le conştientizeze.

În curând veţi citi şi câteva dintre eseurile lor personale.

* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleaşi probleme şi că putem învăţa din obstacolele altora.

* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii şi vezi cum textul se modelează.

* Partea de research e baza articolului. Mă aşteptam ca ea să pălească în faţa lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunţită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.

* Am învăţat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ţie ţi se pare că textul curge. Pentru cel care citeşte, ce ai scris poate fi foarte complicat.

* Nu te da de ceasul morţii dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie şi a regândi permanent informaţia.

* Am învăţat că există poveşti în absolut toate lucrurile şi evenimentele de lânga noi. Am învăţat că e uşor să le vedem şi mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, aşa cum o faci cu o ştire, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.

* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.

* Am învăţat că există o salvare. Am învăţat că pot să plec mâine de unde lucrez şi să fiu fericit. Şi că pot învăţa să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.

Making of “Şaişpe” (din Esquire iunie)

În Şaişpe, portretul pe care Gabriela Piţurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puşti care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineaţă, stând la masa din sufragerie şi mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puţin adormit, şi se uită la Sport.ro.

Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici şi se încheie în faţa şcolii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră şi încercând să vadă cum e viaţa la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu şi Chivu).

Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observaţie face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferenţa dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) şi cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viaţa subiectului.

Am rugat-o pe Gabi să ţină un mic jurnal ca să putem privi înapoi şi să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat aşa de multă – o lună de documentare şi scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranţă.

Citiţi în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteţi vedea aici.)

Read more