Amintiri înşurubate

Victor povestește în acest text despre cele trei operații pe care le-a suferit la genunchi și cum acestea i-au încheiat prematur o potențială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacție de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reușit. Cu siguranță a arătat că a renunța la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenții chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).

La final puteți citi și un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.

==================================
AMINTIRI ÎNȘURUBATE

De Victor Ernuțeanu
==================================

Jucam la echipa de juniori din Ploiești, orașul meu natal. Credeam că procedez corect când nu țineam cont de sfaturile nimănui și făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanța nutriției, pentru că “mă lungisem” brusc și riscam să am probleme cu oasele și articulațiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a țarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.

Cum adoram orice fel de competiție sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureștean de “baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol și aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci și urma să plec în turneu prin țară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.

Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simțit cum îmi fuge genunchiul drept din articulație. Am șchiopătat până la cea mai apropiată bancă și mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulațiile genunchiului.

Read more

Lectură de weekend (27.06.2008)

S-au mai liniștit apele post-electorale în toată țara. Primarii vechi s-au întors la treabă, primarii noi și-au luat în primire mobilierul și capsatorul. Ce nu (prea) se va întâmpla va fi jurnalism de calitate despre de cine sunt oamenii ăștia și de ce sunt ei unde sunt.

La ce fel de jurnalism mă refer? La tipul de jurnalism pe care îl face Scott Raab în acest profil al primarului din Newark, New Jersey: Cory Booker, un copil-minune al politicii americane. Newark e unul dintre cele mai triste orașe americane, infestat de crimă și sărăcie, iar Booker e nebunul care speră și face și patrulează străzile noaptea vorbind cu boschetari și îndrumându-i către adăposturi de noapte și/sau oferindu-le șansa unei slujbe.

Textul nu merită doar pentru că prezintă obsesia unui om de-a schimba orașul pe care îl conduce ci și pentru stilul inimitabil și nervos al lui Scott Raab. Citiți mai jos un fragment:

Not every lunatic is a prophet, of course. But lunacy in the service of prophethood? Hell, that’s an Old Testament requirement.

“All my life I’ve fantasized about fighting the good fight,” Booker tells me during my second or third ridearound — it’s a cool way to spend a few hours, frankly — when I tease him about urging zombies to remake themselves. “I am a raging idealist, and I think that’s a good thing. It’s all about energy, and the more you throw positive energy and unconditional love in the world, the more it’s gonna hit and stick.”

And then Booker launches another homily, this one about visiting a funeral home and getting hugged by a grateful ex-junkie who told him, ” ‘I was hooked on dope and you talked to me. It stuck with me, man — I cleaned up my act.’ ”

Me, I wonder if Cory Booker ever ran across Mencken’s line about how “a good politician is quite as unthinkable as an honest burglar.” Or Aristotle’s ancient tip about creating believable drama — “Probable impossibilities are to be preferred to improbable possibilities.” Because Booker has had more epiphanies than I’ve had bowel movements, and he won’t stop the I-am-legendizing.

It doesn’t matter if T-Bone is real. It doesn’t matter that back at Stanford Booker talked a suicidal student off of a roof and felt God’s grip as he clasped the man’s hand and led him to safety. It doesn’t matter that Booker’s big arms cradled a bullet-riddled teenager in front of Brick Towers as he died. It doesn’t matter that during the brief time before he began his Newark mission, when he felt lost, his mother told him the Bible story about the talents, and then Booker went to visit a girlfriend living on an island off the Carolina coast and went hiking with her and found a long-abandoned church whose lectern still held a dusty crumbling Bible open to — go ahead, guess. Correct: the story of the talents.

Goddamn prophetic leader.

Am încercat și noi la Esquire să punctăm alegerile în numărul nostru de mai. Am stat deoparte de primarii mari și ne-am îndreptat spre cei mici, oameni pentru care locul pe care îl conduc e mai importantă decât apartenența politică. Puteți descarca pachetul în format PDF de aici.

Esquire România, Iulie-August 2008

Maria Dinulescu

Nu e nici un secret că actrița Maria Dinulescu vrea să o iubești. Dar nu se așteaptă să o iubești necondiționat. Dacă ai ocazia s-o cunoști vei vedea că muncește ca să nu o uiți – e felul ei de-a fi și îi vine natural. Această dorință de “nu mă uita” și modul în care Maria se joacă cu situațiile pentru a le face memorabile e ideea pe care am mers în acest text, care e coverstory-ul numărului de iulie (pe tarabe de săptămâna viitoare). Dacă a reușit sau nu, e la judecata cititorilor. Mai jos, un fragment din text:

Ne întâlnim o săptămână mai târziu, într-o luni post electorală de iunie timpuriu. Ajunge la fără zece, plutind ca un puști-minune într-o echipă de seniori, o legănare nici îngâmfată, nici timidă, într-o rochiță clocotind de frunze înghesuite pe o pânză de indigo și sandale albe punctate de unghii roșu violent. Pe umărul stâng duce o geantă, iar în mâna dreaptă o cutie de Zuzu cu 1,5% grăsime.

În loc de salut, o întreb ce face cu laptele. “Îl beau”, îmi spune. “De sete.” Ne așezăm pe bancă: eu, ea și cutia de lapte. Și soarele, drept în față, mușcând din tot ce e, crestându-i buza de sus, împungându-i semnul din bărbie, pigmentându-i irișii căprui cu potrivit de mult verde. Știe că soarele îi face bine.

“Ești drăguț, ca un școlar. Ce șosete amuzante ai”, îmi spune râzând la pătrățelele alb-albastru. Scoate din geantă o cameră video digitală. “Vreau să le filmez.”

Pe lângă povestea Mariei, găsiți în numărul de iulie/august două texte despre virtualul românesc și oamenii responsabili cu inovația. Unul este despre Bobby Voicu, omul Yahoo! în România (portretizat de Simina Mistreanu), iar al doilea, scris de Gabriel Dobre, este despre gașca de la eOk.ro, un proiect care ar putea schimba fața muzicii românești.

Dar lucrurile memorabile nu sunt făcute doar de generația lui Voicu, Grozea și Gal. Tot în acest număr, Georgiana Ilie spune povestea lui Andrei Pandele, un arhitect-fotograf de 62 de ani, care timp de 30 de ani a documentat în imagini ravagiile făcute de dictatura comunistă.

Alte minunății în numărul de iulie/august (e număr dublu):
Radu Naum, francofil covins, investighează ce s-a întâmplat cu moștenirea culturală franțuzească. Pe drum se întâlnește cu Cătălin Tolontan, Lucian Mândruță și Radu Banciu.
Gică Popescu se transformă într-un simbol de stil.
– Proză scurtă de Ion Manolescu.
– Ce am învățat: Cristian Å¢opescu.
– Brăduț Ulmanu despre cum suntem mai curajoși pe net.
– O glumă bună spusă de Laura Cosoi.
– O explorare a cavalerismului în timpuri moderne.

Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF (Pag.1 și Pag.2). Mai jos găsiți spread-urile de deschidere a materialelor despre Maria, Bobby Voicu și eOk (click pentru o imagine mai mare):

Maria Dinulescu

Bobby Voicu

eOk

* Design: Raymond Bobar.

* Coperta (aici în format PDF) este o reinterpretare tribut a unei coperți celebre americane.

Lectură de weekend: Ce am învăţat

Ca lectură de weekend vă propun niște ultime gânduri ale cursanților mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.

Puteți citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie și e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Național despre un tânăr actor de 20 de ani și mi-a zis: “Uite, un portret așa cum îți trebuie ție”. L-am citit și i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că așa era. M-am surprins și pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obișnuiam să scriu cu o schiță sau cu o structură a textului în față. Scriam și credeam că merge și așa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învățat că nu este suficient să mă așez în fața foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională și că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citești mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie și că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt își are locul lui într-o fază și nu altul. Că detaliile și structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât amintește lumii că în știri e vorba de oameni și permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu povești, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi și mai puțin prețuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informațională, pragmatică și până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt și devalorizarea acestui fel de jurnalism și odată cu el, a valorilor pe care le susține, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare și calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanțezi și să privești din afară.

* În procesul de documentare, am învățat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleți un text și pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc și să mi-l pot imagina în acțiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuși vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die așa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulțumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge și nu pune prea multe probleme de stil. Și întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învățat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învățat, totuși, cum să fac rost de aceasta răbdare și nu am deslușit de ce as face orice numai să nu ma așez la birou și să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Și poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poți delimita pașii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât ești mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiția ca între timp să-ți dai seama ce vrei să spui și să urmărești firul care duce spre acest rezultat, altfel riști să te pierzi în detalii. Planificarea ține foarte mult de uneltele pe care vrei să le folosești pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ți fie util să ai la dispoziție cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind și scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obișnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveștii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncție, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conștient de ce anume faci în fiecare etapă a textului și să nu te lași purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Și alți oameni trec prin ce trec eu.

Am crescut odată cu dioptriile mele

Mihaela a scris un text simplu și frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria și despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-și scrie eseul în șase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viața.”

La final puteți citi și un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.

==================================
AM CRESCUT ODATÄ‚ CU DIOPTRIILE MELE

De Mihaela Dima
==================================

Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniță, care m-a pus să număr mărgelele de pe un șirag. Învățasem să numărăm și eram la capitolul “mulțimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe șirag așa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate și dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng și -3 la dreptul.

Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Știu însă cum arătam pe la șase ani ““ eram o fetiță mică, cu părul negru, cu breton și cu o pereche de ochelari imenși care îmi acopereau o mare parte din față.

Read more

Eu, roz

De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”

Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.

La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.

==================================
EU, ROZ

De Ani Sandu
==================================

Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.

Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.

Read more

Lectură de weekend (12.06.2008)

Aseară, la curs, Iulia mi-a amintit de discursul lui Orhan Pamuk de la premiile Nobel din 2006. Ne-a citit tuturor câteva rânduri în care Pamuk vorbește despre motivele pentru care scrie și au funcționat ca un medicament. Chiar ieri vorbeam cum viața reală se va interpune mereu între noi și lucrurile pe care vrem sau simțim că trebuie să le scriem. Ä‚la e momentul în care trebuie să-ți amintești de ce te simțeai atât de bine cu o foaie de hârtie în față sau cu tastele de plastic sub degetele, și să-ți reamintești că nu va exista niciodată o stare perfectă și un moment ideal pentru scris.

Uneori chiar actul de a scrie va atenua o stare și va induce alta. Asta aștept astăzi de la porția de scris pe care trebuie să o servesc.

I write to be alone. Perhaps I write because I hope to understand why I am so very, very angry at all of you, so very, very angry at everyone. I write because I like to be read. I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write.

I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there.

I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.

Neterminare

De astăzi până spre sfârșitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanți pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde și șlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulțumit.

Nu e o atitudine greșită cât timp fiecare dintre noi înțelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ți se încheie cariera la 18 ani”. Și dacă îți pasă de ce faci, fiecare text va fi puțin mai bun decât cel dinainte.

Textul de azi e un text despre construcție și maturizare și felul în care ne agățăm simțim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinții ei o construiesc de 18 ani încoace și despre dorința ei ca acest proces să continue.

La final puteți citi și un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.

==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârșesc inevitabil. Și există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.

De Sorana Stănescu
==================================

Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază și, când m-am trezit, am ieșit în curte. L-am văzut pe tata cu cotețul câinelui în brațe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. “Ne apucăm de casă”, a zis el.

Read more

Ce am învăţat (deocamdată)

Acum două săptămâni, la jumătatea cursului de jurnalism narativ, i-am rugat pe cursanții mei să scrie câteva dintre lucurile pe care le-au învățat până în acel moment. Selecția de mai jos e un sumar punctual al lucrurilor pe care un reporter care vrea să scrie povești convingătoare trebuie să le conștientizeze.

În curând veți citi și câteva dintre eseurile lor personale.

* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleași probleme și că putem învăța din obstacolele altora.

* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii și vezi cum textul se modelează.

* Partea de research e baza articolului. Mă așteptam ca ea să pălească în fața lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunțită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.

* Am învățat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ție ți se pare că textul curge. Pentru cel care citește, ce ai scris poate fi foarte complicat.

* Nu te da de ceasul morții dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie și a regândi permanent informația.

* Am învățat că există povești în absolut toate lucrurile și evenimentele de lânga noi. Am învățat că e ușor să le vedem și mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, așa cum o faci cu o știre, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.

* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.

* Am învățat că există o salvare. Am învățat că pot să plec mâine de unde lucrez și să fiu fericit. Și că pot învăța să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.

Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)

În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.

Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).

Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.

Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.

Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)

Read more