Antrenament de empatie

După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulți dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulțumire0, având în vedere că oamenii creează conținut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic niște lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notițele într-un text, pe care am decis să-l fac public.

Fără voi, n-am avea DoR și ăsta nu e un joc de cuvinte.

Îmi cer scuze că sunt blindat cu notițe ““ Cosmin Alexandru, care m-a învățat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi ““ dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate așa reușesc totuși să spun ce vreau.

Unii dintre voi probabil știu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numește This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 povești pe acea temă ““ de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forța, Rețeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigație, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni și trăit un moment din viața acestora.

Filozofia lor ““ și, probabil v-ați prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă același lucru ““ e că o poveste bine spusă te poate schimba.

Da, toate lumea ne omoară cu “povești”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism și-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou și băcăniile ““ fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente ““ spun povești. Sunt povești în publicitate, sunt povești în politică, sunt povești în știri. Dar majoritatea acestor povești sunt false.

Nu inventate, cât superficiale.

Personajele sunt subțiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.

Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: “exact așa e!” sau “nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: “articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveștile astea ne pot face să ne simțim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcționează și sunt documentate atent și construite migălos, afli că există alții ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înțelegi mai bine, sau le înțelegi mai bine situația.

Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară și se ocupa de carduri ““ mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câștiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar își ura de moarte jobul. Dorința lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia și a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranța că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soția era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri și ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuși, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credința că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat mașina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, și-a ipotecat casa și a strâns o groază de datorii pe o groază de cărți de credit ““ exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii și cunoștințele s-au retras din joc. Într-un final, soția l-a amenințat că-l părăsește. Abia atunci, cu mult după al doișpelea ceas, s-a oprit și a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O”™Brien.

Nu știu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.

Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conținutul și câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conținut ““ în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ține într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu știm să facem mare lucru în afară de conținut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu știu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depășește, l-aș fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).

Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune povești sunt doldora de nuanțe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut și de povești care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită și muncită publicație românească în acest moment. Dar suntem și o poveste despre cum și cât timp poți face asta, despre teamă și despre perseverență.

Știu că în viețile voastre aveți o groază de povești similare.

Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să știm cine suntem și unde mergem ““ ca indivizi și ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veți rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veți trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără mașină, casă sau prieteni.

Care e povestea pe care o spui?

Una dintre cele mai frumoase povești personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieții mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deși nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone și iPad; $2 pentru Kindle).

Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e și acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povestește cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbește despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor și cursanților mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să arați câte știi și scrii despre tot, o să iasă un terci.

Uneori, ca să înțelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.

What were the most challenging parts of the writing process?

The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother”™s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others””because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I”™m stupid and I”™m greedy and wanted to tell them all.

What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece””15,000 words, which I”™d slaved on for weeks””to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you”™re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “œOh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them””well, you”™ll see.

Adam called me and said, “œI don”™t know memoirs that well, but I know mysteries. You”™re trying to do both. And you”™re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn”™t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother”™s life and in my own investigation, as to whether my mother”™s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother”™s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too””a pretty intriguing possibility.

So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn”™t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre”™s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery””and then taken it away.

So Adam, a mystery nut, says, “œDump the mystery.” I think, “œWhat an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna”™s email saying, “œI know you don”™t want to hear this right now, but you don”™t have the right structure.” Great! And when I dig into what she”™s saying I realize that they”™re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn”™t work””it couldn”™t, because the story was trying to be two things at once. You can”™t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.

So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.

Lecturi suplimentare (varianta turbo)

A fost o vreme în care trebuia să cauți articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiți David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu și colecțiile de articole premiate sau colecțiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecție gigantică – ba nu, monumentală și alte hiperbole – de texte și scriitori de jurnalism narativ și eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficțiune).

Pe Byliner găsești toți marii autori de non-ficțiune, cu linkuri către textele lor; găsești colecții de texte grupate după temă; găsești texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.

Ceva îmi spune că direcția lor e către o rețea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că narațiunea și reportajul și eseul (atenție, documentat și editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (și înțelege) acest gen, mă simt norocos.

Spor la citit.