Antrenament de empatie

După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulţi dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulţumire0, având în vedere că oamenii creează conţinut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic nişte lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notiţele într-un text, pe care am decis să-l fac public.

Fără voi, n-am avea DoR şi ăsta nu e un joc de cuvinte.

Îmi cer scuze că sunt blindat cu notiţe – Cosmin Alexandru, care m-a învăţat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi – dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate aşa reuşesc totuşi să spun ce vreau.

Unii dintre voi probabil ştiu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numeşte This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 poveşti pe acea temă – de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forţa, Reţeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigaţie, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni şi trăit un moment din viaţa acestora.

Filozofia lor – şi, probabil v-aţi prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă acelaşi lucru – e că o poveste bine spusă te poate schimba.

Da, toate lumea ne omoară cu “poveşti”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism şi-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou şi băcăniile – fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente – spun poveşti. Sunt poveşti în publicitate, sunt poveşti în politică, sunt poveşti în ştiri. Dar majoritatea acestor poveşti sunt false.

Nu inventate, cât superficiale.

Personajele sunt subţiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.

Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: „exact aşa e!” sau „nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: „articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveştile astea ne pot face să ne simţim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcţionează şi sunt documentate atent şi construite migălos, afli că există alţii ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înţelegi mai bine, sau le înţelegi mai bine situaţia.

Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară şi se ocupa de carduri – mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câştiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar îşi ura de moarte jobul. Dorinţa lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia şi a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranţa că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soţia era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri şi ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuşi, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credinţa că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat maşina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, şi-a ipotecat casa şi a strâns o groază de datorii pe o groază de cărţi de credit – exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii şi cunoştinţele s-au retras din joc. Într-un final, soţia l-a ameninţat că-l părăseşte. Abia atunci, cu mult după al doişpelea ceas, s-a oprit şi a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O’Brien.

Nu ştiu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.

Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conţinutul şi câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conţinut – în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ţine într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu ştim să facem mare lucru în afară de conţinut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu ştiu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depăşeşte, l-aş fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).

Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune poveşti sunt doldora de nuanţe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut şi de poveşti care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită şi muncită publicaţie românească în acest moment. Dar suntem şi o poveste despre cum şi cât timp poţi face asta, despre teamă şi despre perseverență.

Ştiu că în vieţile voastre aveţi o groază de poveşti similare.

Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să ştim cine suntem şi unde mergem – ca indivizi şi ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veţi rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veţi trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără maşină, casă sau prieteni.

Care e povestea pe care o spui?

Una dintre cele mai frumoase poveşti personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieţii mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deşi nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone şi iPad; $2 pentru Kindle).

Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e şi acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povesteşte cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbeşte despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor şi cursanţilor mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să araţi câte ştii şi scrii despre tot, o să iasă un terci.

Uneori, ca să înţelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.

What were the most challenging parts of the writing process?

The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother’s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others—because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I’m stupid and I’m greedy and wanted to tell them all.

What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece—15,000 words, which I’d slaved on for weeks—to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you’re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “Oh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them—well, you’ll see.

Adam called me and said, “I don’t know memoirs that well, but I know mysteries. You’re trying to do both. And you’re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn’t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother’s life and in my own investigation, as to whether my mother’s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother’s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too—a pretty intriguing possibility.

So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn’t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre’s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery—and then taken it away.

So Adam, a mystery nut, says, “Dump the mystery.” I think, “What an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna’s email saying, “I know you don’t want to hear this right now, but you don’t have the right structure.” Great! And when I dig into what she’s saying I realize that they’re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn’t work—it couldn’t, because the story was trying to be two things at once. You can’t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.

So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.

Lecturi suplimentare (varianta turbo)

A fost o vreme în care trebuia să cauţi articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiţi David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu şi colecţiile de articole premiate sau colecţiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecţie gigantică – ba nu, monumentală şi alte hiperbole – de texte şi scriitori de jurnalism narativ şi eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficţiune).

Pe Byliner găseşti toţi marii autori de non-ficţiune, cu linkuri către textele lor; găseşti colecţii de texte grupate după temă; găseşti texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.

Ceva îmi spune că direcţia lor e către o reţea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că naraţiunea şi reportajul şi eseul (atenţie, documentat şi editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (şi înţelege) acest gen, mă simt norocos.

Spor la citit.