Despre conţinut şi publicitate

Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul iniţial şi partnerul lui:

I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.

In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)

Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul şi partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât şi din afară – ca un furnizor de conţinut, nu un spaţiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau aşa. În România e şi mai rău – prea mulţi dintre cei care cumpără spaţiu publicitar se aşteaptă automat la conţinut dedicat, ceea ce naşte zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puţini bani pe care îi iei vânzându-ţi conţinutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influenţate din afară.

Această ecuaţie e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.

Întrebarea mea e dacă se poate şi altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conţinut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proşti; mulţi nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri şi produse). Dacă se poate să funcţioneze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (şi pe care unii îl practică din fericire şi la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.

Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conţinut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienţilor. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranţă.

Curs de design editorial cu Ray Bobar

Până luni, 18 ianuarie, cei interesaţi de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să înveţe despre construcţia vizuală a unei reviste:

Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuţie vor fi revistele, abilităţile asimilate – crearea de secvenţe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informaţie în acelaşi context, crearea de identitate de brand pentru publicaţii – se aplică și altor direcţii de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broşuri, cărţi, publicaţii electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.

Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbeşte despre fonturi ca despre nişte bomboane de ciocolată. Aşa e. Dar la fel vorbeşte şi despre griduri, spaţiere, ilustrarea unui material, ş.a.m.d. E rar să poţi sta câteva săptămâni în preajma unui om care îşi ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecţie pe care aţi putea s-o învăţaţi de la el.

Mai multe despre curs, aflaţi aici. Portofoliul lui Ray e aici. Şi câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinţei lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).

Despre respingere

Pasajul de mai jos, din introducerea cărţii “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobişnuiţi suntem să fim respinşi în România.

În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am ataşat un articol. Să mă anunţaţi când îl publicaţi”. Am avut de asemenea conversaţii neplăcute cu oameni sideraţi că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.

Relaţia dintre un editor şi un colaborator – uneori chiar şi un membru al redacţiei – trebuie să funcţioneze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficţiune, la fel se întâmplă şi cu bucăţile de jurnalism). Editorul vede un potenţial în autorul cu care corespondează şi o încurajează să mai încerce până găseşte punctul de intersecţie dintre dorinţele revistei şi ale ei.

Puţini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Şi mai puţini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.

Le-am spus mereu cursanţilor mei: eşuaţi, eşuaţi, eşuaţi. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeaşi scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înţeles mesajul. L-am înţeles. Dar în acelaşi timp am înţeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Aşa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învăţat. Am retrimis.

Şi acum, din Yagoda:

*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”

Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story — one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”

Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”

Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:

Oh, joy…

Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think — original, strong, and true.

Panorama, un experiment

Panorama este un proiect minune al celor de la McSweeney’s. E numărul #33 al publicaţiei şi vine sub forma unui ziar de duminică. E o chestie spectaculoasă, făcută de oameni fără cine ştie ce experienţă în jurnalismul cotidian. E un manifest pentru jurnalism de calitate, pentru poveşti lungi, pentru imagini şi design bestial şi pentru nevoia de menţine în viaţă aceste mijloace de distribuţie a conţinutului.

E un proiect construit într-un an şi a beneficiat de munca a peste 200 de colaboratori, printre care nume mari: Dave Eggers (redactor şef), Michael Chabon, Stephen King, Chris Ware, Daniel Clowes. Miranda July, James Franco etc. Are peste 300 de pagini (120 de pagini de ziar plus câte 100 pentru revistele incluse) şi a ieşit într-un tiraj iniţial de 1,500 de exemplare.

E la ani lumină de ziarele româneşti de weekend – bate mai degrabă spre NY Times de duminică (inclusiv în greutate), dar şi faţă de Times are nişte chestii proaspete: 22 de pagini de comics, un supliment literar viu şi amuzant, articole supriză (un text despre un concurs de mister pentru a alege modele masculine pentru coperţile romanelor de dragoste) şi o mulţime de info-grafice actuale (mi-a plăcut la nebunie o diagramă cu mişcarea scenică a celor de la Death Cab for Cutie.)

Pozele de mai jos sunt făcute de mine, cu exemplarul propriu, aşa că îmi cer scuze pentru calitatea lor. Nu transmit pe deplin experienţa de a ţine în mână, răsfoi şi citi această publicaţie unicat, despre care echipa scrie:

This newspaper is and has been an experimental prototype published by a small group of writers and designers in San Francisco. This should not be taken as our definitive statement on what everz page of a newspaper should look like. Rather, it’s a grab-bag of some of the myriad things newsprint can do. And indeed there was much we did, and there was much we didn’t do. (…) This process has provided great insight into the magnificient operations that daily newspapers are. How they do this every day we will never know. That they must contiue has never been clearer. We raise our caffeinated beverages to them.

Puteţi citi aici câteva articole din Panorama. Imagini mai reuşite şi o descriere mai completă aici.

PS: Da, m-am gândit la Decât o Revistă din primul moment în care am aflat de Panorama.