Audiţie de weekend (29.08.2008)
Acum câteva zile mă îndreptam spre un interviu și am vrut să-mi limpezesc mintea ca să mă pot concentra. Și atunci am zis că e timpul pentru Ira Glass și This American Life. Așa am ajuns să ascult episodul numit Matchmakers (se poate asculta integral, gratis).
Episodul conține o poveste senzațională, spusă viu și plin de umor. E ultima și v-o recomand cu căldură:
Act Three. Babies Buying Babies.
Elna Baker reads her story about the time she worked at the giant toy store, FAO Schwartz. Her job was to sell these lifelike “œnewborns” which were displayed in a “œnursery” inside the store. When the toys become the hot new present, they begin to fly off the shelves. When the white babies sell out, white parents are faced with a choice: will they go for an Asian, Latino, or African-American baby instead? What happens is so disturbing that Elna has a hard time even telling it.
Esquire România, Septembrie 2008
Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înțolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu știam dacă vreau (“trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl știm cu toții de pe radio și TV, sau dacă vreau (“trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.
A fost o dilemă chinuitoare și a rămas, chiar și acum, gata tipărită, tot o dilemă.
A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (“ceva”?) de care noi – mulți dintre noi – avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Și nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muștruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.
Vrei și tu? Dacă răspunsul e “da”, citește învățămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).
Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspirație și idei. Și mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împușcate și dosite într-un carnețel unde le poți găsi când îți poftește inima (ideal mai consumi din ele; nu le lași pur și simplu să putrezească):
E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine s㔑ți auzi ideile. E bine s㔑i asculți pe ceilalți. E bine să notezi. Nu”‘i rău deloc să notezi. Ä‚sta e un lucru pe care l”‘am învățat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul ““ mie nu”‘mi trebuie. Et voilà . (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și”‘l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? “Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoț; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Noteaz㔑le. Fișeaz㔑le. Å¢ine”‘le minte, băiete. Și nu renunța la ele. Dacă n”‘a mers aici, o să meargă altă dată.
Tot în numărul de septembrie:
– Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Și știi ce e tare? Abia a început. .
– Oana Sîrbu vrea să vadă bărbații purtând boxeri roșii.
– De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
– Ce am învățat: Claudiu Bleonț.
– Brăduț Ulmanu despre sănătatea mintală.
– O glumă bună spusă de Corina Caragea.
– 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.
* Design: Raymond Bobar.
Tot în şase cuvinte
Am repetat la curs exercițiul poveștilor spuse în șase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieșit niște variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veți putea citi din ele în curând.
Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinație.
Mona: Schimbările mari se produc dimineața devreme.
Irina: Întâmplările copilărie marcate de conștiință.
Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.
Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.
Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria
Andreea: Copilăria e o zi de vară.
Ionuț: Cum pasiunea de-o viață a dispărut.
UPDATE (21.08.2008): Și două variante puțin întârziate:
Irina: Liniștea de la capătul lanternei roșii.
Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureștiul.
Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoș Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuț.
De ceva timp puteți găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteți citi și cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoș Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuția noastră s-a centrat pe dorința lui de-a nu își exagera imaginea și personalitatea; pe o dorință încăpățânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacțiunii dintre un reporter și o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul știe că stă față în față cu un om dornic – sau cel puțin obișnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat știe la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să țină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial și sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetățeni de rând.
Artiștii sunt altfel. Deseori, sunt puși în postura de-a fi mediatizați nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă și – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu ai există gravitatea discuției cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Și tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloți, un muzician va spune că a ras pe nas cenușa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepția asupra vieții (deși și ultimele cinci făcuseră același lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puțin sceptic când Bucur deschide conversația spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă și să-i spună: “Tu ești ăla de la Zdob și Zdub”. Și apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-și mențină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face și azi. A fost Dragoș Bucur.
Despre riscul scrisului după reţetă
În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez și să scriu cele patru povești: trei portrete și un text de analiză.
Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puține cuvinte.
Ce am învățat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute așa, poveștile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găsești. Poveștile devin experiențe și nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după rețetă.
Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni rețetele și cât de dependenți devenim noi de ele. Dependența se crează pentru că ușurează munca: o scenă aici, puțin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, niște analiză, iar o scenă și gata.
Mai nou ziarele și revistele românești sunt pline de povești făcute după rețetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-și amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveștii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.
Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că rețeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiția unei antreprize reportericești ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârșită, iar rețetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.
The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring “” thank God I know where I’m going “” but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work “” an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.
Trebuie să vă redau și o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbește despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înțelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ți găsești drumul prin jungla de informație pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbești despre direcția textului și ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziții și va muta șapte virgule – majoritatea jurnaliștilor români asta înțeleg prin acest cuvânt.
Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it “” undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.
But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.
Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization “” about technique.
Inspiraţie muzicală
Muzica e o inspirație pentru scris. Eu nu pot scrie pe muzică, dar sesiunile de ascultat mă determina deseori să mă așez la birou. Mai ales când există povești în melodiile respective. Ieri seară ascultam albumul nou al lui Conor Oberst – un muzician american prolific de 28 de ani, deseori comparat cu Bob Dylan – și am găsit o bucată în “Milk Thistle” legată de cititul ziarului dimineață care se cerea împărtășită.
Conor scrie versuri deștepte și cântecele lui (singur sau sub numele de Bright Eyes) sunt deseori povești cu mult Wanderlust; drumul fiind o altă inspirație minunată pentru scris.
Newspaper, newspaper
Can”™t take no more
You”™re here every morning
Waiting at my door
I”™m just trying to kiss you
And you stab my eyes
Make me blue forever
Like an island sky
And I”™m not pretending that it”™s all okay
Just let me have my coffee before you take away the day.
Amintiri din noaptea armei
O scurtă vacanță a întrerupt temporar munca la acest blog, dar a sosit timpul sa-l pun din nou pe roate. Și pentru ca una din ocupațiile mele din această vacanță a fost cititul, vreau să vă recomand o poveste spusă de David Carr, un reporter pe cultură și media de la New York Times.
Carr a publicat recent o carte intitulată The Night of the Gun, în care povestește despre perioada în care era dependent de droguri și a fost cât pe ce să-și piardă cele două fete – născute în timpul unei relații cu o iubită care era dealer.
NY Times Magazine a publicat un fragment din această carte și ce m-a uimit nu e atât povestea autorului, ci modul în care Carr s-a hotărât să o spună. S-a întors în viața lui de acum 20 de ani și a stat de vorbă cu toți cei care îl știau – de la prieteni și familie la dealeri la avocați. A făcut-o pentru că nu avea încredere în propriile amintiri și, mai ales, pentru că nu avea încredere în imaginea pe care o avea despre sine (bărbatul care a învins dependența, și a devenit un tată exemplar și apoi un reporter pentru New York Times).
Carr e clinic în modul în care se descompune și ne arată ce s-a întâmplat cu el. Poate și mai interesant e modul în care analizează acest demers și se întreabă: povestea mea e povestea unei victorii sau e povestea unui bărbat pierdut?
If I said I was a fat thug who beat up women and sold bad coke, would you like my story? What if instead I wrote that I was a recovered addict who obtained sole custody of my twin girls, got us off welfare and raised them by myself, even though I had a little touch of cancer? Now we”™re talking. Both are equally true, but as a member of a self-interpreting species, one that fights to keep disharmony at a remove, I”™m inclined to mention my tenderhearted attentions as a single parent before I get around to the fact that I hit their mother when we were together. We tell ourselves that we lie to protect others, but the self usually comes out looking damn good in the process.