Audiţie de weekend (29.08.2008)

Acum câteva zile mă îndreptam spre un interviu şi am vrut să-mi limpezesc mintea ca să mă pot concentra. Şi atunci am zis că e timpul pentru Ira Glass şi This American Life. Aşa am ajuns să ascult episodul numit Matchmakers (se poate asculta integral, gratis).

Episodul conţine o poveste senzaţională, spusă viu şi plin de umor. E ultima şi v-o recomand cu căldură:

Act Three. Babies Buying Babies.

Elna Baker reads her story about the time she worked at the giant toy store, FAO Schwartz. Her job was to sell these lifelike “newborns” which were displayed in a “nursery” inside the store. When the toys become the hot new present, they begin to fly off the shelves. When the white babies sell out, white parents are faced with a choice: will they go for an Asian, Latino, or African-American baby instead? What happens is so disturbing that Elna has a hard time even telling it.

Esquire România, Septembrie 2008

Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înţolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu ştiam dacă vreau (“trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl ştim cu toţii de pe radio şi TV, sau dacă vreau (“trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.

A fost o dilemă chinuitoare şi a rămas, chiar şi acum, gata tipărită, tot o dilemă.

A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (“ceva”?) de care noi – mulţi dintre noi – avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Şi nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muştruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.

Vrei şi tu? Dacă răspunsul e “da”, citeşte învăţămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).

Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspiraţie şi idei. Şi mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împuşcate şi dosite într-un carneţel unde le poţi găsi când îţi pofteşte inima (ideal mai consumi din ele; nu le laşi pur şi simplu să putrezească):

E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine să‑ţi auzi ideile. E bine să‑i asculţi pe ceilalţi. E bine să notezi. Nu‑i rău deloc să notezi. Ăsta e un lucru pe care l‑am învăţat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul – mie nu‑mi trebuie. Et voilà. (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și‑l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? „Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoţ; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Notează‑le. Fișează‑le. Ţine‑le minte, băiete. Şi nu renunţa la ele. Dacă n‑a mers aici, o să meargă altă dată.

Tot în numărul de septembrie:
Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Şi ştii ce e tare? Abia a început. .
Oana Sîrbu vrea să vadă bărbaţii purtând boxeri roşii.
– De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
– Ce am învăţat: Claudiu Bleonţ.
– Brăduţ Ulmanu despre sănătatea mintală.
– O glumă bună spusă de Corina Caragea.
50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.

* Design: Raymond Bobar.

Tot în şase cuvinte

Am repetat la curs exerciţiul poveştilor spuse în şase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieşit nişte variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veţi putea citi din ele în curând.

Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinaţie.

Mona: Schimbările mari se produc dimineaţa devreme.

Irina: Întâmplările copilărie marcate de conştiinţă.

Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.

Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.

Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria

Andreea: Copilăria e o zi de vară.

Ionuţ: Cum pasiunea de-o viaţă a dispărut.

UPDATE (21.08.2008): Şi două variante puţin întârziate:

Irina: Liniştea de la capătul lanternei roşii.

Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureştiul.

Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)

Dragoş Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuţ.

De ceva timp puteţi găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteţi citi şi cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoş Bucur.

La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuţia noastră s-a centrat pe dorinţa lui de-a nu îşi exagera imaginea şi personalitatea; pe o dorinţă încăpăţânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):

În dinamica interacţiunii dintre un reporter şi o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul ştie că stă faţă în faţă cu un om dornic – sau cel puţin obişnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat ştie la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să ţină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial şi sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetăţeni de rând.

Artiştii sunt altfel. Deseori, sunt puşi în postura de-a fi mediatizaţi nu pentru vreo realizare  nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă şi – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu  ai există gravitatea discuţiei cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Şi  tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloţi, un muzician va spune că a  ras pe nas cenuşa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că  ltimul rol i-a schimbat percepţia asupra vieţii (deşi şi ultimele cinci făcuseră acelaşi lucru).

Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puţin sceptic când Bucur deschide conversaţia spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă şi să-i spună: “Tu eşti ăla de la Zdob şi Zdub”. Şi apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-şi menţină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face şi azi. A fost Dragoş Bucur.

Despre riscul scrisului după reţetă

În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez şi să scriu cele patru poveşti: trei portrete şi un text de analiză.

Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puţine cuvinte.

Ce am învăţat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute aşa, poveştile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găseşti. Poveştile devin experienţe şi nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după reţetă.

Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni reţetele şi cât de dependenţi devenim noi de ele. Dependenţa se crează pentru că uşurează munca: o scenă aici, puţin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, nişte analiză, iar o scenă şi gata.

Mai nou ziarele şi revistele româneşti sunt pline de poveşti făcute după reţetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-şi amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveştii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.

Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că reţeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiţia unei antreprize reportericeşti ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârşită, iar reţetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.

The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring — thank God I know where I’m going — but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work — an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.

Trebuie să vă redau şi o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbeşte despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înţelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ţi găseşti drumul prin jungla de informaţie pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbeşti despre direcţia textului şi ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziţii şi va muta şapte virgule – majoritatea jurnaliştilor români asta înţeleg prin acest cuvânt.

Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it — undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.

But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.

Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization — about technique.

Inspiraţie muzicală

Muzica e o inspiraţie pentru scris. Eu nu pot scrie pe muzică, dar sesiunile de ascultat mă determina deseori să mă aşez la birou. Mai ales când există poveşti în melodiile respective. Ieri seară ascultam albumul nou al lui Conor Oberst – un muzician american prolific de 28 de ani, deseori comparat cu Bob Dylan – şi am găsit o bucată în “Milk Thistle” legată de cititul ziarului dimineaţă care se cerea împărtăşită.

Conor scrie versuri deştepte şi cântecele lui (singur sau sub numele de Bright Eyes) sunt deseori poveşti cu mult Wanderlust; drumul fiind o altă inspiraţie minunată pentru scris.

Newspaper, newspaper
Can’t take no more
You’re here every morning
Waiting at my door
I’m just trying to kiss you
And you stab my eyes
Make me blue forever
Like an island sky
And I’m not pretending that it’s all okay
Just let me have my coffee before you take away the day.

Amintiri din noaptea armei

O scurtă vacanţă a întrerupt temporar munca la acest blog, dar a sosit timpul sa-l pun din nou pe roate. Şi pentru ca una din ocupaţiile mele din această vacanţă a fost cititul, vreau să vă recomand o poveste spusă de David Carr, un reporter pe cultură şi media de la New York Times.

Carr a publicat recent o carte intitulată The Night of the Gun, în care povesteşte despre perioada în care era dependent de droguri şi a fost cât pe ce să-şi piardă cele două fete – născute în timpul unei relaţii cu o iubită care era dealer.

NY Times Magazine a publicat un fragment din această carte şi ce m-a uimit nu e atât povestea autorului, ci modul în care Carr s-a hotărât să o spună. S-a întors în viaţa lui de acum 20 de ani şi a stat de vorbă cu toţi cei care îl ştiau – de la prieteni şi familie la dealeri la avocaţi. A făcut-o pentru că nu avea încredere în propriile amintiri şi, mai ales, pentru că nu avea încredere în imaginea pe care o avea despre sine (bărbatul care a învins dependenţa, şi a devenit un tată exemplar şi apoi un reporter pentru New York Times).

Carr e clinic în modul în care se descompune şi ne arată ce s-a întâmplat cu el. Poate şi mai interesant e modul în care analizează acest demers şi se întreabă: povestea mea e povestea unei victorii sau e povestea unui bărbat pierdut?

If I said I was a fat thug who beat up women and sold bad coke, would you like my story? What if instead I wrote that I was a recovered addict who obtained sole custody of my twin girls, got us off welfare and raised them by myself, even though I had a little touch of cancer? Now we’re talking. Both are equally true, but as a member of a self-interpreting species, one that fights to keep disharmony at a remove, I’m inclined to mention my tenderhearted attentions as a single parent before I get around to the fact that I hit their mother when we were together. We tell ourselves that we lie to protect others, but the self usually comes out looking damn good in the process.