Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie

În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflaţi cine era:

Mirela Zeta

Probabil aţi recunoscut-o pe Mirela Zeţa, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii şi pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experienţă interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieşit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns”.

Articolul începe aşa:

Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.

Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duş fierbinte.

Citiţi restul în numărul de septembrie al Esquire România.

Tot acolo găsiţi şi alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlineşte doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învăţat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Ţineţi minte că toţi artiştii care au ceva de spus au încontinuu – indiferent că şi-o exprimă sau nu – obsesia fututului”, imaginaţi-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat şi acum doi ani).

CoverESQ_Sept09

Mai găsiţi în numărul de septembrie:
Mihai Barbu, fotoreporter, visător şi vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe şosea cu Marcel Iureş.
– Ce a învăţat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbaţi.

Cum motivezi oamenii

În munca creativă nu funcţionează sistemul de răsplată şi pedeapsă. Cu cât încerci mai mult să motivezi un om momindu-l cu bani (sau ameninţându-l cu scăderi de salariu) cu atât mai prost va lucra. Un discurs fantastic despre ştiinţa de a motiva oameni:

Niciodată nu renunţi la calitate

Da, e greu. Da, bugetele sunt mai mici. Da, am tăiat pagini şi rubrici. Dar nu am renunţat să facem jurnalism de calitate – în special jurnalism complex, care necesită timp, energie şi spaţiu. Pentru că, al naibii supriză, poveştile lungi – bine documentate şi bine scrise – aduc cel mai mult trafic.

O spune Gerry Marzorati, un editor de revistă foarte realist şi enervant de înţelept (dacă aţi citit speech-ul ăsta, ştiţi ce zic). Poate îl ascultă şi managerii şi editorii noştri – deşi am dubii că au habar despre ce vorbeşte:

READER: Could you comment on how changes that have occurred in the various magazine as a result of the NY Times needing to cut back financially have affected the way you and your staff choose, cover and report stories. Has this made a change in the topics you cover or the depth you give them? Has your staff been reduced? Are people able to deliver the same quality? Do the topics you cover have less range? Are there any improvements that have occurred?
— Judith Feinleib, Belmont, Mass.

MARZORATI: Dear Ms. Feinleib: I am not going to sit here and tell you that the cutbacks that have happened at the Magazine, or magazines, were painless. We no longer publish Play, the sports magazine we launched several years ago that in its brief life managed to win awards, publish memorable pieces (David Foster Wallace on Roger Federer, for example, which I found myself thinking about just yesterday, watching Federer glide to still another championship), and find many, many fans. In the weekly magazine, we no longer publish The Funny Pages; a magazine is a mix, and the diversion that fiction and serial comics provided is missed. Style pages are gone from the weekly magazine, too, which is hard not only because those pages have been a part of the magazine since its founding but because those beautiful full-page photographs of fashion and design lifted each issue visually.

That said, the cuts have not threatened the magazine’s essence. THAT is and remains long-form reporting and the ambitious photography that accompanies it. We do no less of either. We make no decisions about which stories to pursue based on cost — we have not cut back on foreign coverage, for example; nor have we asked those writing and photographing for the magazine to spend less time on a story. Long-form journalism is very expensive, especially in war-torn areas of the world, but we will continue to do it and do it well because that’s what our readers look to us for. (See yesterday’s issue.) And, contrary to conventional wisdom, it’s our longest pieces that attract the most online traffic.

Discuţia lui cu cititorii, aici.

Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)

Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecţiune netratabilă a cordului. Singura soluţie pentru prelungirea vieţii lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutăţit şi el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş.

La sfârşitul lui iunie, s-a găsit în sfârşit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteţi citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită şi în numărul de septembrie.

Poate aţi auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menţionate în campaniile sociale desfăşurate atât pe bloguri cât şi în media tradiţională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo şi nu ştim ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e şi un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viaţa acelor oameni până când trec de situaţia dificilă în care se aflau.

PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteţi citi şi povestea transplantului lui Florin Făgeţan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad şi l-a făcut în spital.

Femeile şi munca (şi altele din Tabu de septembrie)

Relaţia femeii românce cu munca a evoluat simţitor în ultimii 20 de ani. Îndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleşitoare. Căutând o direcţie mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generaţiile precedente, mai sigure pe sine şi mai convinse că au o slujbă bună rău.

Puteţi citi în acest dosar poveşti despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghiţescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) şi Andreea Ciobanu (analistul). Alte poveşti despre relaţia femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.

dosarmuncasept

Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiţi transformările modelului Alexandra Şandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflaţi cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.

TabuSeptembrieV1

Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura şi povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).

Şi da, Tabu de septembrie e pe lat, aşa cum l-aţi găsit şi în aprilie.

Femeia pe care o iubim (avanpremieră)

O femeie pe care o iubim. Acesta este al doilea teaser (primul aici). Săptămână viitoare o găsiţi împreună cu povestea aferentă şi fotografii mai clare în Esquire-ul de septembrie.

previewsept2

Am fost. (FHM, noiembrie 2007)

>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.

AM FOST. PROMIT CĂ REVIN. AVEŢI FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.

M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozităţi străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus – cu menţiunea că Iisus nu are nici o intenţie de-a dormi la Hilton şi de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.

Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulţi, nu toţi erau latini. Pe unii i-am aşteptat cu pâine şi sare, pe alţii cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.

Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu’ să ţâţâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în Bucureşti, cunoşti reacţia „Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa şi papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrăţoasă.

E o adevărată isterie naţională care se aşterne când ne vizitează cineva mica şi amărâta ţară – de parcă ne-am născut cu toţii fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare şi constantă de clişee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:

* Pentru prima oară în România. Este esenţial să ştim când cineva vine prima oară în România. Pentru toţi cei care ţin evidenţa rupţilor* care au fost şi celor care mai au de venit, această informaţie e esenţială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu „prima oară în România” şi o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toţi au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieţii jurnalişti care stau la gura avionului şi numără ştampilele din paşaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulţi şi a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ŞI A DOUA OARĂ în România, ţara în care numai boul se întoarce. Caută pe net „a doua oară în România” şi vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară şi vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezenţă ne onorează şi ne dovedeşte că am intrat în Europa. Ori ceva.

* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt ştirile care insistă pe cât de bine s-a simţit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiţionalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari şi a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecinţă, va mai veni, că doar o fo’ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era ştirea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aştept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulţumească de pe scenă că există. Şi Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Şi Rolling Stones au promis că vor reveni în România – mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până şi patru grupuri de italieni, care au împuşcat 100 de iepuri, potârnichi şi fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri şi nevizitaţi de nimeni. Îi vom aştepta cu patru urşi legaţi la ochi – unul pentru fiecare grup – şi cu un rând de mitraliere.

* Aveţi cele mai frumoase femei. Da’ de unde. Aproape toate ţările – mai puţin Anglia – primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deştept care aduce un artist în România, îi spune: „Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă eşti fericit când cobori din avion, să spui ‘Salut, România!’ când cobori din caleaşcă la hotel, şi apoi să declari că ţi-au plăcut femeile.”

Au respectat sfatul înţelept privind femeile, printre alţii, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcăţeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat ţara!) şi, bineînţeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a şi pus mâna şi a înhăţat una din susmeţionatele.

Om deştept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flataţi.

Monocle

Sunt foarte puţine produse media care înfloresc (sau măcar rezistă) în această perioadă. Unul dintre ele e Monocle, o revistă englezească cu pretenţii globale. The Independent scrie despre câteva din deciziile care fac revista să meargă atât de bine.

Învăţăturile lui Andrei Gheorghe

Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învăţăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr şi alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzaţia pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea şi stătea mai mult prin casă.

Contrastul dintre ce vedeam şi ce auzeam era aiuritor:

E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe și glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.

Acum, după ultima păţanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, şi după ce am citit şi interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent şi împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecăţii patronilor şi publicului.

Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:

Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună ţara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n‑am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.

Citiţi mai departe textul rezultat din acea întâlnire şi, dacă nu v-aţi săturat, citiţi şi învăţăturile. Ambele texte le găsiţi aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.

Lecţia de libertate

Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)

La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuieşte în Bucureşti. Nişte shot‑uri de grappa i‑au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliţie care l‑a ţinut la faţa locului în jur de 40 de minute, fără să‑i dea amendă.

În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat şi fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susţinea că Gheorghe a înjurat şi a scuipat un poliţist. În acea seară, Gheorghe nu şi‑a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.

La scurt timp după, Poliţia a declarat că agenţii n‑au fost înjuraţi şi scuipaţi. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună şi ceva în urmă se lăudase că îl va trimite să‑i conducă noul post din Italia, l‑a pus pe liber. N‑a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr‑un trust mare. Mai plecase şi din Pro şi mai apoi din Antene şi, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.

Gheorghe avusese mereu alternative.

Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o „trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu ştie.

„Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într‑o zi înăbuşitoare de iulie. „E ca şi cum ţi‑ar fi dispărut dorinţa de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât să‑mi fi produs o reacţie de scârbă. E copilărească – hai să fim serioşi. Copiii se supără şi se enervează. Îşi pun palma în fund şi îşi iau jucăriile şi pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem şi noi prin astfel de perioade.”

Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureştiul de la stadionul Ghencea, prin Giuleşti, până la Piaţa Presei. E prânz şi Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu şi o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe şi glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Şi are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon şi mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic şi cum să zic şi fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.

Pe parcursul a două ore se va aprinde şi mai tare şi, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane şi contrează invitaţi. Dar acum, în primele 20 de minute de discuţie, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care‑l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.

„Sunt puţin incoerent”, concluzionează el şi se ridică de pe fotoliul‑pat să‑şi caute bricheta. Se întoarce cu ea şi o aşază lângă pachetul de Rothmans original pe care‑l va înlocui cu altul la mijlocul discuţiei. „Am o stare în care nu‑mi place nimic. E ca şi cum nu mi‑ar plăcea nimic în toată ţara şi, peste toate, aş pune şi experienţele mele personale relativ recente şi nu mi‑ar plăcea de două ori pe atâta.”

Acolo, în camera puţin întunecată, realizez că îmi doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Şi realizez că nu sunt singurul. Şi voi vreţi să ştiţi. Toţi vrem. Asta întreabă lumea când aude că m‑am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred şi cei care trăiesc fără speranţă, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Aşa agresiv cum îl ştim. Nesimţit. Duşmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, şi noi credeam odată cu el. Deocamdată n‑are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber şi fără angajamente, cum îi şade bine unui provocator.

„Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. „Şi stau şi mă gândesc – în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”

Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de faţă nu vede nimic distractiv pe o piaţă crispată, unde nimeni nu riscă şi fiecare canal uzează şi abuzează de aceleaşi formate, formule şi nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracţie.

„E ca şi cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca şi cum n‑am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naţie de pe pământ. Eram poleiţi cu aur şi absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieşit. Şi chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne‑am întors exact în istoria românească.”

Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne‑a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, şi Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mişcă.

„Eu aş putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. „Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Şi, probabil, dacă mă uit pe piaţă consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”

Ce diferă?

„E 2008. E 2.0.”

Cum?

„Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot şi ei să schimbe împreună ţara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproşează faptul că n‑am continuat şi că nu mai fac şi că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer şi de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Şi, astăzi, lor le e dor de ce‑au simţit atunci. Şi atunci ei zic: Gheorghe nu mai e şmecher. Noi nu mai suntem şmecheri.”

Şi mai e loc de un Gheorghe?

„Nu. Nu, pentru că suntem în ţara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”

Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de‑a continua. Nu e o declaraţie de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu‑şi repete emisiunile şi ideile – oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generaţie întreagă – întâi pe valul optimismului post‑electoral din 1996 şi, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.

În acele momente s‑au simţit oamenii lui Gheorghe – mulţi dintre noi –, mulţi care am uitat principiile programului lui de auto‑guvernare: „Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, eşti agresiv, puternic, îţi urmezi discursul, eşti atent la ce zici că te cafteşti cu celălalt pentru putere. Tam‑tam‑tam. Ăsta era discursul. Atenţie la argument. Ascultă‑l pe celălalt. Şi curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta aşteptau, să bea paharul ăsta. OK, s‑au răcorit niţel, şi? Căldură mare în continuare. N‑au pus aer condiţionat. N‑au schimbat casa. Au băut sucul, s‑au răcorit şi acum se văicăresc şi zic iarăşi că‑i prea cald.”

Nu e datoria unei personalităţi media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiţionat. Dacă n‑are chef s‑o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaştem, mulţi dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Şi ce? E treaba lui?! Pe el l‑a ajutat cineva? A venit din Constanţa cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat şi a primit şuturi în fund şi acum e liber şi împăcat cu sine.

De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, foloseşte‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o foloseşte. D‑asta n‑are nevoie de noi.

Avanpremieră Esquire 09.09

preview ESQ 09.09

În două săptămâni veţi găsi în Esquire un articol despre această femeie – deocamdată secretă. Picioarele din dreapta sunt ale fotografului.

PS: Azi e ziua ei.

Next Page →