Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureş pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an şi ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoşi şi apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porţie. Toată săptămâna poate fi rezumată cam aşa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitoreşti – de la cercei la magneţi – ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjuraţia imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat şi mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile – eu îi vorbeam mamei despre ce aş putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viaţă normală.

***

NU MĂ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanţă cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranţe copilăreşti şi dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal –  o poveste reală din viaţa mea, care să le ofere cititorilor o lecţie universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază şi metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune şi detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic şi cu siguranţă nu transmiteam mai nimic din experienţa umană.

Erau mai multe lecţii despre relaţia copil-părinte, despre maturizare şi chiar despre dor de ţară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reuşisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învăţat atunci, e povestea multora. Şi fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepţional, din care putem învăţa ceva despre noi înşine. Jurnalistul şi scriitorul american Alex Tizon spune că poveştile personale, spuse sincer şi cu imagini vii, pot defini o experienţă prin care au trecut şi alţii, dar n-au reuşit să şi-o explice. Aşa că, într-un fel, poveştile personale pot defini experienţa altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanşator de memorie, ci şi o sursă de semnificaţie.

Din cele mai vechi timpuri spunem şi citim poveşti ca să putem naviga lumea. De la primele „a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos şi Zmeu, învăţăm să interpretăm lumea prin poveşti, să ne alegem calea care ni se potriveşte, să decidem ce e rău şi ce e bine şi să ne însuşim unelte care să ne facă fericiţi. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulţi responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem poveşti, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecţie, care conţine 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 şi 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformaţională a unei poveşti adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt şi personajele principale ale poveştilor.

Eseul, prin definiţie, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experienţe trăite. Autorii din acest volum caută semnificaţia în propria viaţă, punând pe masa de disecţie victorii şi înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăţi de jurnal cât nişte călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viaţă – nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem şi mai multe în comun. Cu toţii venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărţit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecţie ascunde nu doar o poveste universală, ci şi, sper eu, o scânteie care poate să îţi aprindă propria memorie, sau să îţi ilumineze înţelesul unor experienţe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în ţară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operaţie care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii şi sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, şi nu ne spuneam mai nimic. Ştiam că suferă şi că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească nişte aer şi murmurând lucruri de neînţeles. Nu ştiu dacă am trădat-o venind înapoi, dar ştiu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă ameninţa era piramida lui Maslow – în România, spunea ea, viaţa de zi cu zi nu-ţi va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ţi rezolvi baza piramidei – mâncare, căldură şi adăpost –, nici vorbă de vârf, unde e cunoaşterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoţi capul din propriile dileme şi angoase şi să vezi că, de fapt, nu eşti singur. E un exerciţiu care pare dificil şi pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul şi cititul de poveşti. Participând prin poveşti la experienţa altora vom reuşi să urcăm, chiar şi pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învaţa cum să navigăm lumea şi viaţa şi ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

Comments

2 Responses to “Fiecare om e o poveste”

  1. Dli on January 18th, 2013 11:57 am

    Piramida lui Maslow nu necesita neaparat urcare treapta cu treapta, sunt unele nevoi care pot fi satisfacute si simultan, unii reusesc chiar si la varste fragede. O pierdere este foarte grava, nici nu imi pot imagina cat e de greu sa pierzi un parinte, dar viata e astfel construita incat totul se regenereaza….
    Si mai era si vorba aia a lui Creanga, decat codas la oras, mai bine-n satul tau fruntas…

  2. Petru on March 27th, 2013 3:20 pm

    Fiecare om e un vis !

Leave a Reply