Eu cu sora mea mai mare

Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întăreşti nişte stereotipuri, şi spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat şi îmbunătăţit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hăţişul de cuvinte după un înţeles.

Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex şi mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge şi mai departe. Dar şi aşa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci şi cel de auto-documentare şi cizelare a înţelesului textului.

Citiţi la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.

==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE

De Andreea Pavel
==================================

E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, şi reuşim, într-un sfârşit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei şi cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem „treburile femeieşti”.

„Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.

„Lasă-te de glume d-astea, că nu ţine!”, i-o retez eu.

„Mami… nu glumesc, pune mâna.”

Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap şi ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 „găuri,” de mărimea unor nuci.

Read more

Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)

Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care ţin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteţi citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viaÅ£a ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuÅ£ie despre un scenariu ÅŸi apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reuÅŸit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exerciÅ£iu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanÅ£ilor 10 minute să-ÅŸi pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părÅ£ii numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.

Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.

Măria sa drumul

Dan e un împătimit al drumului şi a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a şi pregătit pentru aventura auto pe care o prevesteşte în text. L-am văzut cu toţii tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.

Tot Dan ÅŸi-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveÅŸtile pe care le poÅ£i spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:

Nu cred că aş putea să scriu aşa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporţional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi (de poveşti minunate) şi câteva lichele (alte poveşti minunate). Iar acum aş vrea să-i ţin pe toţi la o distanţă respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potenţiale poveşti minunate.

Citiţi la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.

==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL

De Dan Rădulescu
==================================

A început cu o acceleraţie de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeşului. Au urmat frâne îmbufnate şi ore nesfârşite de şofat într-un dreptunghi imperfect. Învăţam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci şi şase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecţii bruşte şi se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb şi de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.

Pământul bătătorit pe care am învăţat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munţilor. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare şi mirosul pajiştilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfăţat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o maşină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum şi nu destinaţie.

Read more

Esquire România, Octombrie 2008

Esquire Octombrie 2008

Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la naşterea textului.

A sosit timpul să aflaÅ£i ÅŸi despre cine era vorba. Personajul meu e DragoÅŸ Bucurenci, care astăzi conduce asociaÅ£ia MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poÅ£i vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. MulÅ£i ÅŸtiu de el, mulÅ£i l-au văzut la TV, mulÅ£i l-au citit ÅŸi mulÅ£i au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, PoÅ£i avea încredere în acest om?

Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflaÅ£i citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze ÅŸi să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulÅ£i dintre noi va trebui să răspundem.

Sub titlu e şapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.

Dragoş Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunţat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte şi a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune şi copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvaţi Dunărea şi Delta şi a făcut din ea cea mai puternică organizaţie de mediu din ţară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. „Tu eşti pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. „Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociaţie ecologistă care reinventează modul de funcţionare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranşant, nemulţumit, pedant, vanitos, idealist şi hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.

Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă ÅŸi schimbă lumea în care trăim. ÃŽntr-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veÅ£i mai cunoaÅŸte printre alÅ£i pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. ÃŽn acelaÅŸi pachet, veÅ£i putea vedea proiecte realizate de artiÅŸtii Iosif Kiraly ÅŸi Ciprian MureÅŸan.

Åži mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) aÅŸa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiÅ£i un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv ÅŸi productiv regizor român. ÃŽn acest text veÅ£i găsi un Nicolaescu neliniÅŸtit ÅŸi neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptăţit de critică ÅŸi de noua generaÅ£ie a filmului românesc.

Tot în numărul de octombrie:
Medeea Marinescu îţi spune 10 lucruri pe care nu le ştii despre femei.
– Ce am învăţat: Justin Capra.
– BrăduÅ£ Ulmanu despre BucureÅŸti.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.

* Design: Raymond Bobar.

Fotografie de weekend (20.09.2009)

Andrei îmi e prieten de mai mulÅ£i ani de cât e fotograf. Când l-am cunoscut, nu ÅŸtia să facă decât poze la zile de naÅŸtere cu o săpunieră, iar eu nu ÅŸtiam să scriu decât opinii vehemente. De atunci a trecut ceva timp. Andrei e acum unul dintre cei mai buni fotojurnaliÅŸti români – ÅŸi cu siguranţă unul dintre cei mai muncitori.

Mă bucur că şi-a găsit în sfârşit timp ca să-şi adune o parte din fotografii pe un site. Le găsiţi la andreipungovschi.com.

Ce-l face pe Andrei special e dorinţa de-a fotografia poveşti. De asta stă cu un subiect până reuşeşte să-i spună povestea într-o serie de fotografii. Am apucat să lucrez doar odată cu el de când s-a întors în ţară anul trecut, dar a ieşit o poveste mişto: un articol despre echipa de fotbal american Bucharest Warriors.  Găsiţi articolul, aşa cum a apărut în Esquire, aici.

PS: Blogul foto a lui Andrei – mai puÅ£in ordonat dar la fel de minunat, e aici.

PS 2: Warriors au meci duminică contra unei echipe din Minsk.

Ce am învăţat (de la curs în vara lui 2008)

Ieri am ţinut ultima sedinţă din sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ de la CJI. E momentul în care fiecare cursant împărtăşeşte cu restul ce a învăţat şi care e prioritatea lui/ei de acum încolo. Pentru mine e momentul în care evaluez dacă premisele cu care am pornit cursul au fost acceptate. Le-am spus în prima zi că pentru mine scriitura ţine mai puţin de talent cât de răbdare şi meşteşug.

A scrie, i-am provocat, e:
– un proces;
– a citi;
Рa g̢ndi;
– a rescrie;
– a renunÅ£a la ideea că muzele te vor inspira;
– a greÅŸi.

Iată ce au avut de spus cei care au trecut prin cursul de vară:

* Am descoperit şi m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspiraţie, e, într-adevăr, un meşteşug. Ăsta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum ştiu că scriitura nu e a „oamenilor aleşi“ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.

* Consider că am dobândit rigurozitate. Am înÅ£eles că nu se rezumă totul la fler, talent, noroc, inspiraÅ£ie etc. ÅŸi că succesul stă de fapt în munca enormă pe care trebuie să o depui în documentare, planificare ÅŸi scriere. Am dobândit mai multă atenÅ£ie la detalii, am învăţat să ascult mai bine, să recitesc un text cu voce tare până când sună cât mai cursiv, cât mai muzical. Pe scurt cel mai important lucru pe care l-am învăţat este faptul că întotdeauna se poate “ÅŸi mai bine” ÅŸi că trebuie să îţi impui niÅŸte standarde realiste dar suficient de ridicate încât să te provoace să îţi depăşeÅŸti limitele ÅŸi să munceÅŸti cu adevărat la un text.

* Povestea e o construcţie pentru care ridici fiecare cărămidă şi mesteci mortar, cauţi cea mai bună combinaţie doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câţi mai mulţi curioşi, îi plimbi, le arăţi confortul, le arăţi zonele de joacă, le arăţi cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei şi apoi îi conduci spre ieşire sperând că au sufletul la gură.

* Am învăţat că a scrie un text bun înseamnă a re-scrie ceea ce ai scris, având în minte cititorul, ceea ce îşi doreşte el şi modul în care percepe textul. A urmat apoi lecţia despre documentare, despre ceea ce înseamnă interviul şi despre importanţa obţinerii cât mai multor informaţii despre persoana pe care o ai în faţă, pentru a putea reda apoi o imagine reală.

* Am învăţat despre cât de greu este să faci oamenii să vorbească despre lucruri cu adevărat importante. Am învăţat că orice etapă de scriere parcursă în fugă se reflectă în text. E nevoie de timp, de răbdare, de concentrare, de perseverenţă pentru a crea un text valoros.

* Mi-a plăcut faza cu feedback de la colegi: m-a distrat şi mi-am îndeplinit dorinţa să citesc şi textele celorlalţi.

* Poate să sune melodramatic sau numai bun de un scenariu de film categorie B dar cel mai valoros lucru pe care l-am primit de la curs este încrederea. De acolo vine determinarea necesară abordării unui asemenea stil de jurnalism. Tot un lucru important este faptul că am conştientizat cât de mult este de muncă şi cât de important este să fie totul cât mai bine planificat. Nu mă aşteptam în nici un caz la story-board-uri, fişe, zeci de ore de înregistrări, poze, filme, etc. Privit din exterior totul părea foarte simplu. Acum pare îngrozitor şi în acelaşi timp minunat de complicat.

*Am aflat cum funcţionez eu atunci când scriu. Care îmi sunt punctele slabe şi unde stau lucrurile mai bine. Până înainte de curs, puteam să intuiesc, dar acum lucrurile sunt clare. A fost bine şi să văd câte dintre probleme sunt numai ale mele şi câte sunt cele cu care ne confruntăm cu toţii.

* Am să insist exact pe aceea parte pe care o ignoram înainte să fiu la curs – documentarea ÅŸi organizarea. Am înÅ£eles cât de esenÅ£iale sunt încât am să uit pentru moment de faptul că în trecut aÅŸ fi preferat să-mi cizelez cuvintele decât ceea ce se află în spatele lor.

* Am învăţat că poveştile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.

GăsiÅ£i aici mai multe “lecÅ£ii” de la cursurile anterioare.

Când cititul (de jurnalism) e o experienţă

Uneori mă întreb de ce îmi plac aşa mult autorii permanenţi care scriu pentru Esquire-ul american. Vezi Scott Raab, Tom Junod, A.J. Jacobs, Chris Jones etc. Sigur că mai am mulţi alţii pe care îi citesc indiferent de ce şi unde scriu (Malcolm Gladwell, David Sedaris, Michael Patterniti, David Remnick etc).

Dar pe aÅŸtia simt că îi cunosc. Citind un interviu minunat cu unul dintre ei, Tom Chiarella, mi-am dat seama de ce. Pentru că lucrează pentru un redactor ÅŸef care nu vrea să publice articole scrise după o formulă. Vrea să fie surprins. Chiar dacă nu iese. Vrea texte scrise într-un mod care te miÅŸcă într-un fel – fie că e de bine, fie că e de rău.

Imaginaţi-vă un editor cu care staţi de vorbă despre un material, iar el face cum spune Chiarella că procedează David Granger:

David Granger always says is “Don’t come back with a magazine article.” He wants something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is.

ÃŽn România, ne plângem cu toÅ£ii – ziariÅŸti de revistă, de online, de ziar – că lumea nu citeÅŸte. Dar noi suntem rareori dispuÅŸi să le oferim un alt gen de experienţă. Eu sunt printre cei care cred că majoritatea jurnaliÅŸtilor sunt comozi. Nu leneÅŸi neapărat. Dar comozi. Åži comoditatea nu tinde să creeze experienÅ£e ÅŸi texte memorabile.

Citiţi restul interviului cu Chiarella aici. Vă mai îmbiez cu un fragment în care vorbeşte despre portretizat celebrităţi:

My friend Scott Raab — he’s also a writer at large — and I talk about this. When the car’s coming to pick you up to go talk to a celebrity, it’s a sickening, deadening moment that makes you feel utterly inadequate. Every writer knows this.

It doesn’t matter who you’re interviewing. It’s a difficult thing to have someone who is a little bit reticent about letting go of their secrets, a little bit reticent about opening up, and then sort of say, “Well, I need a day or two to sort of try to open you up,” and it feels like a puzzle. If you take it at its best, it’s a really elegant form of conversation, and at worst it’s a sort of cheap curiosity. I hope that I’m always gearing it towards the elegant conversation.

Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!

De astăzi începe o nouă serie de texte produse la cursul de jurnalism narativ (ediţia de vară).

Mi-a plăcut din primul moment ideea Anei Maria. Vroia să scrie despre pasiunea ei de o viaţă, teatrul, şi despre examenul care i-a pus capăt (sau, cel puţin, a forţat-o să o pună deoparte). Mi-a plăcut pentru că deseori visăm la ceva şi trăim cu frica unei ratări. Foarte puţini sunt cei care au curajul să povestească cum e să ratezi.

Ana Maria a făcut-o şi a făcut-o frumos şi a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinţi şi să-ţi doreşti s-o scoţi din sală cu mâna ta.

Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte şi s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu aţi auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povesteşte, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text şi-l vom şi putea asculta.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Ana Maria pe marginea textului.

==================================
TU NU TREBUIA SÄ‚ DAI LA PÄ‚PUÅžI?!

De Ana Maria Ciobanu
==================================

Totul a început cu Eminescu.

La 4 ani am descoperit volumul mare ÅŸi gri din sufragerie din care recitam zilnic „Venere ÅŸi Madonă” până mă durea gâtul: „Suflete de-ai fi chiar demon, tu eÅŸti sfântă prin iubire…”

ÃŽn prima zi de ÅŸcoală, când toÅ£i copiii stâlceau „CăţeluÅŸ cu părul creÅ£”, m-am ridicat în picioare ÅŸi am răcnit: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme ÅŸi vorbea în poezii”. ÃŽnvăţătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la ÅŸcoală.

Read more

Cum se naÅŸte un text (Bonus)

Spusesem acum câteva zile că episodul cinci din seria “Cum se naÅŸte un text” va fi ultimul. Uite că nu e aÅŸa. Sunt trei motive pentru acest post bonus. Ordinea e aleatorie.

1. Textul. Ultima dată când l-am pomenit, textul era în stadiul de draft 3 şi mergea la o corectură la colegii din redacţie. Spre bucuria mea, n-am lăsat prea multe dude în el, aşa că versiunea puţin modificată a primit numele de 3.5. Asta era vineri, când am şi dat câte un print final pentru mine şi editorul meu personal (nu e o persoană fictivă, dar nici una care primeşte bani pentru a mă edita. Îi place s-o facă şi, deseori, mă salvează de mine însumi).

Duminică la prânz ne-am aşezat la masă, fiecare cu corecturile lui, şi am procedat în felul următor: am citit textul cu voce tare, propoziţie cu propoziţie, şi am discutat cuvintele pe care vroiam să le scoatem sau paragrafele care trebuiau modificate. Am netezit unele porţiuni (trei paragrafe ne-au dat reale bătăi de cap) şi am eliminat altele. Am introdus 4-5 propoziţii noi. (Iată una din cele eliminate, şi de care am râs copios: Mi-am scăpat de mult pixul în noroi şi-mi simt faţa plină de sudoare.)

Seara am introdus corecturile ÅŸi ele au dat naÅŸtere la draftul 4, numit ÅŸi FINAL. Cu tot cu titlu ÅŸi subtitlu, e un text de 5,676 de cuvinte.

2. Sentimentul. Există un sentiment special pe care îl simÅ£i când ÅŸtii că ai terminat cu un text. E senzaÅ£ia că “ai scris” ÅŸi e una foarte copleÅŸitoare – de tipul alergat prin casă de parcă ai fi adus victoria echipei în ceva finală mondială. “Am scris” e ca un val de veselie ÅŸi are tendinţă să eclipseze stările mai complicate asociate cu senzaÅ£ia de “scriu”. E mai bine să fii scris decât să scrii. ToÅ£i cei care scriem simÅ£im asta.

Dar provocarea e să facem actul de scriere în sine la fel de plăcut ca finalitatea lui. În mare pare, eu mă distrez scriind şi de data asta au fost momente când am fost chiar entuziasmat de posibilitatea de a mă întoarce la text.

Ce contează e să ai respectul necesar pentru actul de scris. Pentru cititorul pentru care spui această poveste. Pentru acurateţea informaţiilor cu care scrii (pentru că un jurnalist, oricât de frumos ar reuşi uneori să lege cuvintele, scrie cu informaţii). Pentru proces. Plăcerea de-a scrie va deveni mai puternică în timp; poate vor fi chiar momente când va fi mai acută chiar decât plăcerea de-a fi scris. Dar, până atunci, poţi începe prin a trata actul cu respect.

Stephen King are un fragment emoţionant în On Writing (tradus la noi Misterul Regelui. Despre Scris.). Îl citez în engleză pentru că îmi place să mi-l imaginez pe King citindu-l.

You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness or even despair – the sense that you can never completely put on the page what’s in your mind and heart. You can come to the act with your fists clenched and your eyes narrowed, ready to kick ass and take down names. You can come to it because you want a girl to marry you or because you want to change the world. Come to it any way but lightly. Let me say it again: You must not come lightly to the blank page.

I’m not asking you to come reverently or unquestioningly; I’m not asking you to be politically correct or cast aside your sense of humor (please God you have one). This isn’t a popularity contest, it’s not the moral Olympics, and it’s not church. But it’s writing, damn it, not washing the car, or putting on eyeliner.

3. Golf. V-am povestit că de vreo două luni tind să-mi întrerupt ziua de lucru cu niÅŸte golf pe Wii. Asta era miercuri, când recordul meu era -5, adică terminam circuitul cu un total de lovituri cu 5 mai mic decât cele normal necesare (aÅŸa se punctează la golf). Convingerea mea era că se poate ajunge cu puÅ£in noroc la -6 sau -7. ieri, în pauzele de editare, am pus mâna din nou pe “crosă”. Am făcut un -6 neaÅŸteptat pe la prânz, iar seara, contaminat cu sentimentul veseliei de-a fi scris, am făcut un senzaÅ£ional ÅŸi incredibil -8. AÅŸa că dacă scrisul nu schimbă lumea, cel puÅ£in te focalizează îndeajuns ca să ai o partidă spectaculoasă de Wii Golf. VedeÅ£i ÅŸi voi mai jos.

BONUS: CitiÅ£i întreaga serie “Cum se naÅŸte un text” urmând linkurile de mai jos:

* Ziua 1
* Ziua 2
* Zilele 3-4
* Zilele 5-6
* Bonus

Viaţa de freelancer începe acum

Când mă voi trezi mâine dimineaţă voi fi, oficial, un freelancer.

Vineri a fost ultima mea zi în poziÅ£ia de senior editor la Esquire. Am renunÅ£at la o poziÅ£ie full-time ca să am mai mult timp pentru reporting ÅŸi scris. Voi continua să colaborez cu Esquire ÅŸi ocazional voi ÅŸi edita – e greu de rezistat tentaÅ£iei de a vedea primul draft al oamenilor cu care ai lucrat. Dacă nu cedez tentaÅ£iei de a sta în casă să dorm, probabil mă veÅ£i găsi ÅŸi în paginile altor publicaÅ£ii.

Pe oriunde mă veţi citi (asta include bineînţeles acest blog), sediul fizic va fi biroul meu dezordonat de 120 cm x 60 cm, pe care mă întreb dacă nu ar trebui să-l înlocuiesc odată cu această mişcare. Sau să-i fac un upgrade semnificativ.

Se poate trăi ca freelancer? Nu ştiu încă; îmi place să cred că da. Dar, la fel ca într-un text reuşit, ăsta e un răspuns pe care e păcat să-l afli după primele trei paragrafe.

Next Page →