Playlist de 2008

Consum muzică ca un entuziast şi nici pe departe ca un cunoscător. Muzica e însă un pion important în procesul meu de scris. Nu ascult muzică atunci când scriu – nu pot scrie decât în linişte -, dar ascult muzică înainte de a scrie şi mai ales după, ca o descărcare.

Anul trecut am făcut pentru Esquire un playlist de 20 de piese care mi-au plăcut în 2007. Mai jos găsiţi reluarea acestui exerciţiu pentru 2008. N-am putut să mă opresc la 20 pentru că a fost greu să aleg doar o bucată de la Amanda Palmer, Okkervil River şi Tilly and the Wall.

1. Amanda Palmer – Astronaut (A short history of nearly nothing)
2. Tilly and the Wall – Beat control
3. Vampire Weekend – A-Punk
4. Ben Folds – Dr. Yang
5. Mates of State – My only offer
6. Amanda Palmer – Oasis49)
7. Okkervil River – Singer songwriter
8. The Killers – Human
9. The Decemberists – Valerie Plame
10. MGMT – Time to pretend
11. Death Cab For Cutie – No sunlight
12. Fleet Foxes – White winter hymnal
13. Conor Oberst – Moab
14. Panic at the Disco – Nine in the afternoon
15. The Hold Steady – Sequestered in Memphis
16. Okkervil River – Lost coastlines
17. Tilly and the Wall – Pot kettle black
18. Pink – So what
19. Amy Macdonald – This is the life
20. She & Him – Sentimental heart
21. Jack Johnson – Hope
22. Army Navy – My thin sides
23. Remi Nicole – Rock n roll
24. Flogging Molly – Requiem for a dying song

Cum e să… fii turist orb în România

Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiţi textul integral pe Liternet.

Yvonn Scherrer are 38 de ani şi e realizator de emisiuni radio pentru postul elveţian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu şi Bucureşti.

Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist şi cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai faţadă, afară frumos şi înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E uşor să le priveşti ca turist şi să spui “uau, ce minunat, ce biserică aşa şi pe dincolo”. Înţeleg de ce ar prefera românii să afişeze o faţadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliştii, e important să pătrundem dincolo de faţade, să vedem întregul.

Sex (şi relaţii) cu jurnalişti

Viaţa intimă a jurnaliştilor e un subiect spumos. Cine a lucrat într-o redacţie – mai ales într-una de cotidian – ştie că jurnaliştii au un program aiurea, imprevizibil şi haotic. Pe de-o parte, programul ne ajută să ne considerăm ceva mai importanţi decât suntem de fapt (“ştirile nu funcţionează de la 9 la 5”, ne place să credem). Pe de alta, programul transformă viaţa socială în sesiuni repetate de băut cu colegii (unde se dezbate aprins “moartea presei” şi alte tragedii din ciclul “democraţia, încotro?”). Şi când bei cu colegii, celelalte relaţii (vezi sex şi alte necesităţi) ajung să fie – deseori – tot cu colegii.

Când era în State la masterat, o doamnă reporter/editor/profesor ne-a spus odată la un seminar: “Never date a civilian”. Am hăhăit cu toţii; era genul de glumă care ne ajuta să ne sporim jurstificat doza de auto-absorbţie şi narcisism profesional. Normal că doar un alt jurnalist putea să ne înţeleagă pornirile de-a salva lumea. Cum să umbli cu cineva care nu înţelege? Cu un contabil, de exemplu. Sau mai rău, cu vreun vânzător.

Un alt profesor, un domn trecut de 60 de ani, ne-a spus că a avut o carieră de succes pentru că soţia lui a fost înţelegătoare. Hmmm, mi-am zis. Grandomania asta începea să miroasă ciudat.

Apoi, la o cină cu un editor venerabil din presa americană (trecut la acea vreme de 70 de ani), acesta a început să povestească amuzat despre zilele în care conducea societatea naţională a editorilor de ziare. La una din întâlnirile anuale, pe lângă mini-conferinţele despre starea industriei, a avut loc una organizată de soţiile (şi soţii) redactorilor-şefi. Se numea “M-am însurat cu ziarul”. Editorul râdea amintindu-şi asta. Soţia lui, zâmbea şi ea, dar parcă mai amar.

Acum, amintindu-mi de asta, am vrut să văd dacă Google ştie ceva despre asta. Am găsit un editorial din 2001 scris de acest editor (genul de om care te face să plângi când vorbeşte despre însemnătatea profesiei) în care povesteşte şi acel moment:

In 1995, the day after I spoke at the ASNE convention about “The Passion at the Center of Our Lives,” meaning journalism, Bea moderated a program at the convention called, “I Married the Paper.” She asked a question: “What does it profit a man to educate the whole world and not have time to teach his Little League son to bat?” The best place to reach me, she said, “was at the paper when he is at his best. When Gregory gets home at 8 or later, he is drained. He has already given at the office.”

Mi-am adus aminte de poveştile astea citind un eseu în secţiunea Modern Love din New York Times.  (Modern Love e o colecţie de texte personale despre relaţii; apare săptămânal în superba ediţie de duminică) Eseul porneşte de la disponibilizările care se fac prin presa americană şi ajunge la “Sex de disponibilizare”, o relaţie pasageră pe care o ai cu un coleg de birou pentru că ştii că nu va trebui să eviţi conversaţiile stânjenitoare de lângă aparatul de cafea. Şi cum povestea este despre jurnalişti, e bineînţeles şi despre convingerea că doar un alt jurnalist poate înţelege – voi fi sarcastic pentru un moment – sacrificiul.

Spune Mary Pols, autoarea:

As a reporter in my late 20s and early 30s, I viewed my fellow journalists as ideal romantic partners. We shared ambitions and perversions, such as relishing mayhem in many forms. I still remember the peculiar joy of sharing a byline with a man I’d been sleeping with — printed evidence that our minds had been together as well as our bodies.

PS: Căutând sintagma “I Married the Newspaper” pe Google am găsit un editorial scris de redactorul-şef de la Toledo Blade. Era scrisoarea lui de retragere în care, vorbeşte printre altele şi despre generozitatea partenerei:

I am humbled, too, that my partner in this adventure, my wife Dianne, shared the journey. She once got up in front of an American Society of Newspaper Editors convention and read a poem she’d written called “I Married the Newspaper.” She made a thousand people laugh, something most editors need to do a lot more of.

PS 2: Ca orice jurnalist, îmi rezerv dreptul de a nu ceda continuu sarcasmului şi a crede că ce fac e cel mai important lucru de pe pământ. Acelaşi profesor care îi mulţumea soţiei pentru sacrificiu spunea, în glumă, dar bineînţeles foarte serios: “Journalism is not rocket science. It’s harder.”

PS 3: Da, titlul e menit să “vândă”.

Nevoia de rutină

Un post minunat pe un blog de SF despre rutina de scris a lui Asimov, Amis, Murakami şi Roth. Din Asimov:

In “In Memory Yet Green,” the first volume of his autobiography, published in 1979, he explained how he became a compulsive writer. His Russian-born father owned a succession of candy stores in Brooklyn that were open from 6 A.M. to 1 A.M. seven days a week. Young Isaac got up at 6 o’clock every morning to deliver papers and rushed home from school to help out in the store every afternoon. If he was even a few minutes late, his father yelled at him for being a folyack, Yiddish for sluggard. Even more than 50 years later, he wrote: “It is a point of pride with me that though I have an alarm clock, I never set it, but get up at 6 A.M. anyway. I am still showing my father I’m not a folyack.”

Am mai scris despre nevoia de rutină aici, aici şi aici. O groază de poveşti despre rutina scriitorilor găsiţi şi aici.

Regii mor în picioare

Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:

Când Andrei Şerban montează „Lear“ la Bucureşti, lumea teatrului forfoteşte. Când o face contra cronometru, cu două distribuţii feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.

Textul a fost scris de Lavinia Gliga şi Georgiana Ilie şi e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus şi Cristina (Brăduţ a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.

Jurnalism la înălţime

Unul dintre lucrurile care îmi plac la jurnalismul narativ este posibilitatea de a recrea milimetric un eveniment dramatic, trecând prin toate momentele prin care un scriitor îşi trece subiectele de roman sau nuvelă. Dacă este bine făcut, un articol cu intrigă, punct culminant şi deznodământ poate avea asupra cititorului un impact mai puternic decât o bucată bună de ficţiune, pentru că are avantajul realităţii.

William Langewiesche este un jurnalist american care înţelege avantajele unei astfel de structuri şi ştie să folosească impecabil gradaţiile pe care ea le presupune.

Pilot profesionist ca şi tatăl său, Langewiesche s-a legat de zbor în câteva dintre articolele lui importante şi de fiecare dată a reuşit ca, mergând pe firul întâmplărilor, să atingă probleme mari care altfel ar fi fost greu de explorat. The Crash of EgyptAir 990 prezintă dezastrul în urma căruia au murit 217 pasageri, dar vorbeşte despre cum comunicarea ineficientă dintre ţările din lumea a treia şi cele din lumea dezvoltată duce, inevitabil, la război. Columbia’s Last Flight evocă dezintegrarea navetei spaţiale Columbia, dar pune în discuţie minusuri ale sistemului din spatele misiunilor spaţiale.

Langewiesche ştie să-şi aleagă subiectele. De aceea m-am bucurat zilele trecute, când am văzut noul lui articol din Vanity Fair. The Devil at 37.000 Feet recreează ziua şi momentul din 2006, când un avion privat Legacy 600 s-a ciocnit de un Boeing 737 care avea la bord 154 de oameni. Încercând să explice cum s-a putut întâmpla aşa ceva în era preciziei absolute, jurnalistul a scris o poveste-experienţă care-ţi taie respiraţia şi pe care n-o poţi lăsa din mână nici măcar după ce s-a terminat.

– Gabi

92 de etaje în două minute

O modalitate ingenioasă de a spune povestea naşterii celei mai înalte clădiri din Chicago (într-un grupaj multimedia de două minute). Aşa ar trebui făcut jurnalismul de cotidian în 2008. Consumatori de presă, simţiţi-vă liberi să cereţi mai mult de la produsele media pentru care vă faceţi timp.

trumptower

Lectură de weekend: Robert Turcescu

Am scris de două ori despre Robert Turcescu în acest an – întâi pentru Esquire în mai apoi pentru ELLE în noiembrie. Primul din aceste texte este acum disponibil integral pe Liternet. Articolul este extras din două interviuri lungi (făcute în aprilie) şi formatat să pară că Turcescu vorbeşte direct cititorului. A doua parte a textului e o scurtă descriere a contextului în care au avut loc discuţiile dintre noi.

Turcescu era pe atunci pregătit pentru o aventură spaniolă care nu a mai avut loc. Spunea despre jurnalismul românesc:

Jurnalistica e ca matematica. Jurnalistul de succes operează cu formule – nu are a inventa mare lucru. Poate să inoveze nişte chestiuni, poate să le aducă îmbunătăţiri, dar nu prea poţi să inventezi. Neavând ce să inventezi, trebuie să deprinzi foarte bine tehnicile de lucru. Uneori mă gândesc că poate locul meu – după cum am învăţat această meserie – nu mai e aici.

Motivele Anei Maria

Cuvinte scrise de Ana Maria Ciobanu într-un e-mail, pe marginea ideii “De ce scriu.”

Asta vara eu chiar credeam ca pe lumea asta nu exista meserie mai frumoasa decat actoria. Acum pot sa spun fara sa clipesc, ca asta e parca mai complexa, mai provocatoare, mai libera, mai interesanta.

Cand faci jurnalism narativ trebuie sa stii sa fii si actor si regizor si spectator. Inveti sa asculti, inveti sa observi, inveti sa faci anumite gesturi, sau sa spui anumite lucruri in text numai daca le poti justifica, numai daca sunt absolut necesare si au sens- exact ca pe scena. Cand te asezi si scrii esti maestrul papusar. Controlezi totul, totul depinde de tine. Risti sa-ti omori papusile daca-ti tremura mana, sau sa le faci sa para exagerate si sa-si piarda credibilitatea daca pui un reflector prea puternic deasupra lor. Te joci cu niste lucruri fascinante, muncesti, te distrezi si cu putin noroc ii bucuri si pe altii cu ce faci.

Sigur, asta poate sa-ti dea si literatura, dar nu-ti da realul, palpabilul, responsabilitatea pe care o implica povestile adevarate. Nu te joci cu vietile oamenilor dupa bunul plac, te joci cu perspective, voci, tehnici.

Călători pe ici, pe colo

Găsiţi pe Liternet textul integral al unui material scris de Georgiana Ilie despre “familia călătoare“, cum i-am botezat noi. Textul, despre o familie de franco-români aflaţi într-o călătorie cu rulota în jurul lumii, a fost publicat în Esquire în iunie. Georgiana a povestit aici despre cum a fost făcut.

Mai jos, o bucată din text care îmi e foarte dragă:

Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A “primit” cinci ani când erau în Alaska şi din septembrie face şcoală odată cu Matei. Nu este înscris; aşa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăţa la măsuţă, pietroi sau trunchi de copac, apare şi Vlad.

A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheaţă căzută din gheţarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deşi i-a părut rău că nu a văzut decât “doamne”, iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate faţă de ce ştia el că trebuie să fie o piramidă.

I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât şi-a imaginat. Nu a înţeles ce este ăla un “isex” când a primit în Oaxaca pălărie de mexican şi cămaşă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleşit şi misterul “bulanţei”. Cum adică “am bulanţă”?

Next Page →