Playlist de 2008

Consum muzică ca un entuziast și nici pe departe ca un cunoscător. Muzica e însă un pion important în procesul meu de scris. Nu ascult muzică atunci când scriu – nu pot scrie decât în liniște -, dar ascult muzică înainte de a scrie și mai ales după, ca o descărcare.

Anul trecut am făcut pentru Esquire un playlist de 20 de piese care mi-au plăcut în 2007. Mai jos găsiți reluarea acestui exercițiu pentru 2008. N-am putut să mă opresc la 20 pentru că a fost greu să aleg doar o bucată de la Amanda Palmer, Okkervil River și Tilly and the Wall.

1. Amanda Palmer – Astronaut (A short history of nearly nothing)
2. Tilly and the Wall – Beat control
3. Vampire Weekend – A-Punk
4. Ben Folds – Dr. Yang
5. Mates of State – My only offer
6. Amanda Palmer – Oasis49)
7. Okkervil River – Singer songwriter
8. The Killers – Human
9. The Decemberists – Valerie Plame
10. MGMT – Time to pretend
11. Death Cab For Cutie – No sunlight
12. Fleet Foxes – White winter hymnal
13. Conor Oberst – Moab
14. Panic at the Disco – Nine in the afternoon
15. The Hold Steady – Sequestered in Memphis
16. Okkervil River – Lost coastlines
17. Tilly and the Wall – Pot kettle black
18. Pink – So what
19. Amy Macdonald – This is the life
20. She & Him – Sentimental heart
21. Jack Johnson – Hope
22. Army Navy – My thin sides
23. Remi Nicole – Rock n roll
24. Flogging Molly – Requiem for a dying song

Cum e să… fii turist orb în România

Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiți textul integral pe Liternet.

Yvonn Scherrer are 38 de ani și e realizator de emisiuni radio pentru postul elvețian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu și București.

Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist și cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai fațadă, afară frumos și înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E ușor să le privești ca turist și să spui “uau, ce minunat, ce biserică așa și pe dincolo”. Înțeleg de ce ar prefera românii să afișeze o fațadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliștii, e important să pătrundem dincolo de fațade, să vedem întregul.

Sex (şi relaţii) cu jurnalişti

Viața intimă a jurnaliștilor e un subiect spumos. Cine a lucrat într-o redacție – mai ales într-una de cotidian – știe că jurnaliștii au un program aiurea, imprevizibil și haotic. Pe de-o parte, programul ne ajută să ne considerăm ceva mai importanți decât suntem de fapt (“știrile nu funcționează de la 9 la 5”, ne place să credem). Pe de alta, programul transformă viața socială în sesiuni repetate de băut cu colegii (unde se dezbate aprins “moartea presei” și alte tragedii din ciclul “democrația, încotro?”). Și când bei cu colegii, celelalte relații (vezi sex și alte necesități) ajung să fie – deseori – tot cu colegii.

Când era în State la masterat, o doamnă reporter/editor/profesor ne-a spus odată la un seminar: “Never date a civilian”. Am hăhăit cu toții; era genul de glumă care ne ajuta să ne sporim jurstificat doza de auto-absorbție și narcisism profesional. Normal că doar un alt jurnalist putea să ne înțeleagă pornirile de-a salva lumea. Cum să umbli cu cineva care nu înțelege? Cu un contabil, de exemplu. Sau mai rău, cu vreun vânzător.

Un alt profesor, un domn trecut de 60 de ani, ne-a spus că a avut o carieră de succes pentru că soția lui a fost înțelegătoare. Hmmm, mi-am zis. Grandomania asta începea să miroasă ciudat.

Apoi, la o cină cu un editor venerabil din presa americană (trecut la acea vreme de 70 de ani), acesta a început să povestească amuzat despre zilele în care conducea societatea națională a editorilor de ziare. La una din întâlnirile anuale, pe lângă mini-conferințele despre starea industriei, a avut loc una organizată de soțiile (și soții) redactorilor-șefi. Se numea “M-am însurat cu ziarul”. Editorul râdea amintindu-și asta. Soția lui, zâmbea și ea, dar parcă mai amar.

Acum, amintindu-mi de asta, am vrut să văd dacă Google știe ceva despre asta. Am găsit un editorial din 2001 scris de acest editor (genul de om care te face să plângi când vorbește despre însemnătatea profesiei) în care povestește și acel moment:

In 1995, the day after I spoke at the ASNE convention about “The Passion at the Center of Our Lives,” meaning journalism, Bea moderated a program at the convention called, “I Married the Paper.” She asked a question: “What does it profit a man to educate the whole world and not have time to teach his Little League son to bat?” The best place to reach me, she said, “was at the paper when he is at his best. When Gregory gets home at 8 or later, he is drained. He has already given at the office.”

Mi-am adus aminte de poveștile astea citind un eseu în secțiunea Modern Love din New York Times.  (Modern Love e o colecție de texte personale despre relații; apare săptămânal în superba ediție de duminică) Eseul pornește de la disponibilizările care se fac prin presa americană și ajunge la “Sex de disponibilizare”, o relație pasageră pe care o ai cu un coleg de birou pentru că știi că nu va trebui să eviți conversațiile stânjenitoare de lângă aparatul de cafea. Și cum povestea este despre jurnaliști, e bineînțeles și despre convingerea că doar un alt jurnalist poate înțelege – voi fi sarcastic pentru un moment – sacrificiul.

Spune Mary Pols, autoarea:

As a reporter in my late 20s and early 30s, I viewed my fellow journalists as ideal romantic partners. We shared ambitions and perversions, such as relishing mayhem in many forms. I still remember the peculiar joy of sharing a byline with a man I”™d been sleeping with “” printed evidence that our minds had been together as well as our bodies.

PS: Căutând sintagma “I Married the Newspaper” pe Google am găsit un editorial scris de redactorul-șef de la Toledo Blade. Era scrisoarea lui de retragere în care, vorbește printre altele și despre generozitatea partenerei:

I am humbled, too, that my partner in this adventure, my wife Dianne, shared the journey. She once got up in front of an American Society of Newspaper Editors convention and read a poem she’d written called “I Married the Newspaper.” She made a thousand people laugh, something most editors need to do a lot more of.

PS 2: Ca orice jurnalist, îmi rezerv dreptul de a nu ceda continuu sarcasmului și a crede că ce fac e cel mai important lucru de pe pământ. Același profesor care îi mulțumea soției pentru sacrificiu spunea, în glumă, dar bineînțeles foarte serios: “Journalism is not rocket science. It’s harder.”

PS 3: Da, titlul e menit să “vândă”.

Nevoia de rutină

Un post minunat pe un blog de SF despre rutina de scris a lui Asimov, Amis, Murakami și Roth. Din Asimov:

In “In Memory Yet Green,” the first volume of his autobiography, published in 1979, he explained how he became a compulsive writer. His Russian-born father owned a succession of candy stores in Brooklyn that were open from 6 A.M. to 1 A.M. seven days a week. Young Isaac got up at 6 o’clock every morning to deliver papers and rushed home from school to help out in the store every afternoon. If he was even a few minutes late, his father yelled at him for being a folyack, Yiddish for sluggard. Even more than 50 years later, he wrote: “It is a point of pride with me that though I have an alarm clock, I never set it, but get up at 6 A.M. anyway. I am still showing my father I’m not a folyack.”

Am mai scris despre nevoia de rutină aici, aici și aici. O groază de povești despre rutina scriitorilor găsiți și aici.

Regii mor în picioare

Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:

Când Andrei Șerban montează “Lear”œ la București, lumea teatrului forfotește. Când o face contra cronometru, cu două distribuții feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.

Textul a fost scris de Lavinia Gliga și Georgiana Ilie și e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus și Cristina (Brăduț a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.

Jurnalism la înălţime

Unul dintre lucrurile care îmi plac la jurnalismul narativ este posibilitatea de a recrea milimetric un eveniment dramatic, trecând prin toate momentele prin care un scriitor își trece subiectele de roman sau nuvelă. Dacă este bine făcut, un articol cu intrigă, punct culminant și deznodământ poate avea asupra cititorului un impact mai puternic decât o bucată bună de ficțiune, pentru că are avantajul realității.

William Langewiesche este un jurnalist american care înțelege avantajele unei astfel de structuri și știe să folosească impecabil gradațiile pe care ea le presupune.

Pilot profesionist ca și tatăl său, Langewiesche s-a legat de zbor în câteva dintre articolele lui importante și de fiecare dată a reușit ca, mergând pe firul întâmplărilor, să atingă probleme mari care altfel ar fi fost greu de explorat. The Crash of EgyptAir 990 prezintă dezastrul în urma căruia au murit 217 pasageri, dar vorbește despre cum comunicarea ineficientă dintre țările din lumea a treia și cele din lumea dezvoltată duce, inevitabil, la război. Columbia’s Last Flight evocă dezintegrarea navetei spațiale Columbia, dar pune în discuție minusuri ale sistemului din spatele misiunilor spațiale.

Langewiesche știe să-și aleagă subiectele. De aceea m-am bucurat zilele trecute, când am văzut noul lui articol din Vanity Fair. The Devil at 37.000 Feet recreează ziua și momentul din 2006, când un avion privat Legacy 600 s-a ciocnit de un Boeing 737 care avea la bord 154 de oameni. Încercând să explice cum s-a putut întâmpla așa ceva în era preciziei absolute, jurnalistul a scris o poveste-experiență care-ți taie respirația și pe care n-o poți lăsa din mână nici măcar după ce s-a terminat.

– Gabi

92 de etaje în două minute

O modalitate ingenioasă de a spune povestea nașterii celei mai înalte clădiri din Chicago (într-un grupaj multimedia de două minute). Așa ar trebui făcut jurnalismul de cotidian în 2008. Consumatori de presă, simțiți-vă liberi să cereți mai mult de la produsele media pentru care vă faceți timp.

trumptower

Lectură de weekend: Robert Turcescu

Am scris de două ori despre Robert Turcescu în acest an – întâi pentru Esquire în mai apoi pentru ELLE în noiembrie. Primul din aceste texte este acum disponibil integral pe Liternet. Articolul este extras din două interviuri lungi (făcute în aprilie) și formatat să pară că Turcescu vorbește direct cititorului. A doua parte a textului e o scurtă descriere a contextului în care au avut loc discuțiile dintre noi.

Turcescu era pe atunci pregătit pentru o aventură spaniolă care nu a mai avut loc. Spunea despre jurnalismul românesc:

Jurnalistica e ca matematica. Jurnalistul de succes operează cu formule – nu are a inventa mare lucru. Poate să inoveze niște chestiuni, poate să le aducă îmbunătățiri, dar nu prea poți să inventezi. Neavând ce să inventezi, trebuie să deprinzi foarte bine tehnicile de lucru. Uneori mă gândesc că poate locul meu – după cum am învățat această meserie – nu mai e aici.

Motivele Anei Maria

Cuvinte scrise de Ana Maria Ciobanu într-un e-mail, pe marginea ideii “De ce scriu.”

Asta vara eu chiar credeam ca pe lumea asta nu exista meserie mai frumoasa decat actoria. Acum pot sa spun fara sa clipesc, ca asta e parca mai complexa, mai provocatoare, mai libera, mai interesanta.

Cand faci jurnalism narativ trebuie sa stii sa fii si actor si regizor si spectator. Inveti sa asculti, inveti sa observi, inveti sa faci anumite gesturi, sau sa spui anumite lucruri in text numai daca le poti justifica, numai daca sunt absolut necesare si au sens- exact ca pe scena. Cand te asezi si scrii esti maestrul papusar. Controlezi totul, totul depinde de tine. Risti sa-ti omori papusile daca-ti tremura mana, sau sa le faci sa para exagerate si sa-si piarda credibilitatea daca pui un reflector prea puternic deasupra lor. Te joci cu niste lucruri fascinante, muncesti, te distrezi si cu putin noroc ii bucuri si pe altii cu ce faci.

Sigur, asta poate sa-ti dea si literatura, dar nu-ti da realul, palpabilul, responsabilitatea pe care o implica povestile adevarate. Nu te joci cu vietile oamenilor dupa bunul plac, te joci cu perspective, voci, tehnici.

Călători pe ici, pe colo

Găsiți pe Liternet textul integral al unui material scris de Georgiana Ilie despre “familia călătoare“, cum i-am botezat noi. Textul, despre o familie de franco-români aflați într-o călătorie cu rulota în jurul lumii, a fost publicat în Esquire în iunie. Georgiana a povestit aici despre cum a fost făcut.

Mai jos, o bucată din text care îmi e foarte dragă:

Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A “primit” cinci ani când erau în Alaska și din septembrie face școală odată cu Matei. Nu este înscris; așa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăța la măsuță, pietroi sau trunchi de copac, apare și Vlad.

A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheață căzută din ghețarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deși i-a părut rău că nu a văzut decât “doamne”, iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate față de ce știa el că trebuie să fie o piramidă.

I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât și-a imaginat. Nu a înțeles ce este ăla un “isex” când a primit în Oaxaca pălărie de mexican și cămașă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleșit și misterul “bulanței”. Cum adică “am bulanță”?

Next Page →