Dorinţe 2010

>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2010. Ediţia de anul trecut e aici.

Ce-mi doresc eu mie (şi celorlaţi) în debutul noii decade

E al treilea an în care îmi expun public dorinţele şi am tot mai multă încredere în acest proces. O spun încurajat de bilanţul anului trecut. Mi-am propus să fac muşchi, de exemplu. Nu există la momentul scrierii, dar în vară am avut nişte vizitatori – în special în zona pectorală – datorită unei perioade disciplinate în care făceam câte 50 de flotări dintr-un foc. Mi-am luat şi bormaşină, ca să bifez anul răzbunării, deşi n-am reuşit să montez decât două rafturi. Am primit şi candidatul surpriză pe care l-am cerut, dar mai importantă – şi mai de viitor – a fost sosirea berii cu gust de fructe. Nu e Bergenbier Lubeniţă cum speram, dar e un început. Să trecem la 2010:

O SECRETARĂ. Nu ştiu exact la ce aş folosi-o, nici unde aş pune-o având în vedere că lucrez şi locuiesc într-o garsonieră. Dar îmi imaginez că ar putea să facă tot felul de lucruri: cafea, răspuns la mailuri, telefoane şi mai ales transcrieri de interviuri. Ştiu că aş fi un şef model şi ar avea dreptul să aleagă ce piese vestimentare crede ea că îi vor completa cel mai bine cizmele negre din piele, înalte cât un copil de trei ani. Vin cu recuzita, n-am ce să le fac.

UN BRAND DE ŢARĂ. Imediat se fac 10 ani de când România se străduieşte să-şi coacă o identitate vandabilă. Au încercat cei din sectorul privat, a încercat şi statul şi degeaba. Nu reuşim să depăşim faza fabulospiritelor mereu surprinzătoare ori a bazaconiilor lingvistice gen „land of choice”. E limpede că ne trebuie ceva dacă mai e să sperăm la o mişcare puternică de colonizare dinspre Vest. Am două soluţii. Prima e o comisie formată din istorici specializaţi în antichitate şi în Evul Mediu care să răspundă unei întrebări simple: de ce au trecut cotropitorii cu plăcere pe la noi. A doua – şi am senzaţia că răspunsurile pot fi legate – o implică pe secretara mea şi cizmele ei negre din piele.

DISCIPLINĂ. Nu mai pot. De ce? Să vă explic puţin cum stau lucrurile. Mă trezesc devreme în fiecare dimineaţă, pus pe fapte mari. Apoi intră peste mine Gmail şi Facebook şi Twitter şi GReader şi intru într-o transă de refresh din care nu mă scoate decât foamea, undeva pe la prânz. N-am produs nimic în afară de vină şi durere, mă culc. Mă reactivez pe la trei, de-a dreptul panicat. Anul 2010 e anul concentrării şi disciplinei electronice monastice. Dacă nu voi reuşi singur să-mi prioritizez viaţa, voi adăuga la recuzita secretarei mele o armă de răpus procrastinarea – probabil un bici care să se asorteze cu cizmele negre din piele.

SĂ-MI FAC REVISTĂ. Am lucrat la o revistă pentru bărbaţi, apoi la una pentru femei. Ce-am învăţat din experienţele asta sunt următoarele: 1. E mereu un Gregory’s în preajmă care să te scuture de bani cu foietaje mai uscate decât o vacanţă de iulie în Dobrogea. 2. Aerul şi liniştea pentru un birou sunt ca dinozaurii pentru istoria speciilor. 3. Indiferent pentru cine scrii, tot femeile citesc. A sosit timpul să încerc pe cont propriu. Voi avea nevoie de oameni care să mă ajute şi de bani cu care să-i plătesc. Oameni se găsesc – vezi dăruirea secretarei mele. Banii intră la categoria dorinţe.

SĂ PLEC. Din ţară. Nu de tot. Nu neapărat departe. Măcar câteva luni. Să mă pot gândi la altceva. Să mi se facă dor. Secretara va prelua mesajele. Câte poate. Şi va ţine revista. Cât poate. O să mă găsească pe mail. Şi la telefon. Măcar de două ori pe săptămână. O voi recompensa. Cum pot. Probabil cu o pereche nouă de cizme negre din piele neagră.