Podul de la Marginea, Lala şi Petrila în Esquire de mai

Podul de la Marginea

Citiţi în Esquire-ul de mai (coperta e mai jos) povestea ridicării şi dărâmării podului din Marginea. Despre sucevenii care şi-au făcut singuri pod aţi mai auzit – dar nu aşa. Elena Tudor a petrecut câteva zile în comună, discutând cu localnicii ca să reconstruiască ziua în care aceştia, sătui să aştepte după autorităţi, au ridicat singuri un pod.

După ce autorităţile le-au cerut să dărâme construcţia – şi le-au promis că vor face un pod nou până la 30 mai – Elena s-a întors la Marginea ca să fie prezentă la dărâmare. Piperate prin aceste episoade găsiţi şi poveşti ale oamenilor de acolo şi aflaţi mai multe despre o comună care nu are de gând să aştepte statul să-i rezolve problemele. (Fotografii de Andrei Pungovschi).

Esquire Romania Mai 2009

Mai găsiţi în acest număr încă două poveşti grele şi importante din România de azi – una de la Braşov, alta de la Petrila. Povesteşte Gabi Dobre, senior editor:

Un tip împuşcă angajaţii unei case de schimb valutar din Braşov şi fuge cu o geantă plină cu bani. Câteva zeci de metri mai încolo, un bărbat îl vede şi, fără să ştie prea bine despre ce e vorba, ghidându-se doar după ţipetele care se auzeau în urma tipului care alerga cu geanta în mână, încearcă să îl oprească. Confruntarea dintre cei doi nu durează mult, iar la finalul ei, geanta şi unul dintre bărbaţi zac pe asfalt.

Cam aşa a sunat ştirea pe care am aflat-o cu toţii la final de ianuarie despre braşoveanul ucis în timp ce încerca să oprească un hoţ. Am vrut să aflăm povestea celui care a făcut acest gest. Cine era? Cum a trăit? Ce muzică asculta? Şi, pe undeva am sperat să înţelegem ce l-a făcut să alerge după tipul cu geanta aia în mână. L-am trimis pe Călin Cosmaciuc la Braşov şi aşa ne am ales cu „Viaţa domnului Lala”.

„Ion Barbu vs. Petrila” e un articol despre un om care îşi asumă oraşul. În cazul caricaturistului Ion Barbu asta a însemnat, printre altele, chiar şi umplerea pereţilor oraşului natal cu versuri precum „Oraş de rezervă” de Matei Vişniec sau „Aici viaţa se bea şi moartea se uită” de Ioan Es. Pop. Petrila, desigur, s-a enervat, dar Barbu a mers mai departe organizând festivaluri sau declarându şi oraşul „suburbie culturală europeană”.

Spune NU (FHM, martie 2008)

Publicat în FHM România, martie 2008.

—–

Spune NU
Lumea spune „da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?

Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.

Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureş unde activa Zoli, omul responsabil pentru eşecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, aşa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenităţi unde am găsit o poză cu Titus ieşind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată şi sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb şi o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuşi că va fi bine, i-am zis şi m-am pipăit în cap.

Read more

Tabu aniversar (mai 2009)

coperta 80

Tabu de mai e număr aniversar – şapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea şoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioşi. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveştile cele mai interesante din istoria revistei. Citiţi şi aflaţi ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu puşcăriaşa închisă pe viaţă pentru complicitate la omor şi cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.

Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-şef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o şedinţă de redacţie şi apoi a petrecut nişte timp cu Oana şi fetiţa ei. Propoziţia mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.

Gabriela Piţurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu şi povesteşte cum a reuşit designerul să-şi înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise şi o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.

Cel mai curajos text din acest număr îi aparţine lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 şi despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză şi atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viaţa unui om”, spune ea. “E epuizant”.

Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:

INDIFERENT CUM POZEAZĂ, toate vor acelaşi lucru: să cocheteze cu modellingul şi să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care priveşte galeşă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susţinut pe un fir mai subţire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulaţi şi sutien alb cu buline, care-şi odihneşte pe şolduri unghiile roşu-violent. Poimâine o altă blondă, înălţată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe şold, cealaltă adusă nonşalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.

Sunt diferite, dar visează acelaşi vis – să ajungă cunoscute şi să culeagă aplauze şi aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmăşite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă şi se întreabă „De ce ele şi nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc – două dacă trebuie – şi privesc aparatul cu ochi rugători.

(…)

Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.

fatapag5

Lecţia de pian

Sandra Scarlat a scris un text disciplinat şi profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.

Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”

Citiți textul integral pe liternet.ro.

==================================
LECŢIA DE PIAN

De Sandra Scarlat
==================================

Prima lecţie de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învaţă pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar şi pentru că se spune că dezvoltă atenţia distributivă a copiilor şi, pe termen lung, îi face mai deştepţi.

* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.

Despre ce e acest text?

Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reuşit, fie el de ziar, de revistă, de publicaţie online, răspunde la această întrebare şi o face într-un mod neintruziv, natural, şi documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf şi forma s-a perfecţionat la Wall Street Journal.

Pare uşor dar – din experienţa mea de editor de revistă – puţin scriitori îşi amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reuşesc să imprime răspunsurilor forţa necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.

Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranţii care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicaţiile continuă, dar ajung şi cele două.

ALCALÁ de HENARES, Spain — Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.

“Everyone says in Romania there’s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “If there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”

Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.

But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.

Ray desenează reviste

Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menţionate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.

Ray vorbeşte cu o pasiune rară despre munca lui şi mă bucur că a ieşit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă şi despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor româneşti sunt executate vizual (Mi-a plăcut şi citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)

Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik şi Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.

O zi de bărbat

Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e uşor să descrii o experienţă formativă, cum e prima relaţie serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construieşti un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.

Matei a ales o abordare nepretenţioasă: extraordinarul acelui moment din viaţa lui era rutina. Eu cred că a funcţionat.

La final e şi un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.

==================================
O ZI DE BĂRBAT

De Matei Schwartz
==================================

Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi lăţit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Read more

Cum să faci o revistă interactivă

Am mai scris despre cât de mult îmi place revista Wired. Cel mai recent număr oferă încă un motiv – cu J.J. Abrams (“Lost”) ca guest-editor, Chris Anderson, Scott Dadich & Co. au scos un număr plin de ghicitori şi jocuri ascunse. De ce? Ca să arate că o revistă poate să ofere o complet altă experienţă decât Internetul:

In doing so, the editors of Wired said, the project might help them solve another problem: how to keep consumers interested in the tangible artifact of a printed magazine — particularly one about digital culture — in an Internet era.

“We like to say it’s our jobs to add value to the Internet,” said Chris Anderson, the editor in chief of Wired. “The great thing about this issue is that none of the puzzles work online.”

Mai multe aici.

Pulitzer de 2009 (şi un flashback de 2008)

Luni seară s-au anunţat câştigătorii premiilor Pulitzer pe 2009. Categoria feature writing a fost câştigată de Lane DeGregory de la St. Petersburg Times, cu un text despre o fetiţă neglijată, care a fost găsită într-o casă colcăind de jeg, incapabilă să vorbească şi să se hrănească singură. Foarte interesantă e prezentarea online a materialului – burduşită cu video, audio şi o tonă de resurse pentru cititorii care vor să ajute.

Apropo de Pulitzer-uri. Câştigătorul de anul trecut, superbul Pearls Before Breakfast are un epigon în presa românească. România Liberă a încercat să imite experimentul violonistului de la metrou făcut de Washington Post, dar rezultatul e dezamăgitor. Cum spunea cineva: e ca o fotografie neclară făcută unui tablou celebru. Textul lui Weingarten era mult mai mult decât anunţarea rezultatului unui experiment.

Vestea bună pentru RL şi pentru cei care vor spună poveşti e că textul rămâne – la o săptămână după apariţie – în fruntea topului celor mai citite texte.

Making of “Îngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveşti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât şi ca execuţie. Dar e şi unul dintre textele care avea forţă şi direcţie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat şi scris acest text, povesteşte în interviul de mai jos despre paşii pe care i-a făcut ca să ridice această construcţie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecţiile cele mai importante – nu ştii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui nişte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Ţin minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveşti, cu Cristina Bazavan şi Cristi Lupşa. Lupşa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficţiune), eu în calitate de carne de tun. Ştiam cam ce s-a scris în presă în 2007 şi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat. A ţinut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacţiuni cu ea. Vorbisem şi cu directorul Protecţiei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricţii: fără nume şi fără fotografii în care să i se vadă faţa. Aveam aşadar un personaj principal fără nume real şi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puţin un an. Trebuiau adunate şi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei şi informaţii oficiale – de la Poliţie, de la Protecţia Copilului.

Mă simţeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt şi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficţionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – şi revelaţii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea şi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Aşa că trecutul a devenit din ce în ce mai puţin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluţia vieţii ei şi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forţele acestor oameni întru binele Corinei, dar şi câte puţin din poveştile lor. Am descoperit satul, oamenii de la şcoală, părinţii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ştiut mai bine şi că nu trebuie tranşat totul în alb şi negru, oameni buni şi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus şi informaţii oficiale. La Poliţia din Zorleni, comuna de care aparţine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliţia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aşteptare după aprobări.) S-au mai adunat şi rapoarte ale Protecţiei Copilului, fişe medicale, declaraţii date la Poliţie. Totul completat cu telefoane şi mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzaţie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc şi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai ţin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puţin curăţate, sortate şi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale şi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Şi aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uşor să mă ţin, necesitând jonglerii cu pronume şi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor şi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Aşa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie şi de a mea. N-am vrut să apar în text şi m-am străduit să mă ocolesc chiar şi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald şi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni şi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoţionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoţesc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am ţinut de mână pe potecile îngheţate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ţinându-ne în braţe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcţionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită şi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaşca de copii, cu Esmeralda, Cristina şi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaţa şi pizza seara. Nu aş fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveşti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacţionând cu părinţii, cu vecinii, cu bunica şi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteţi citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-şi spună păsul, am coborât-o pe Corina la şosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-şi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maşină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aşa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin şi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, şi-au comparat telefoanele şi… Şi nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am şters agonia de la casa buncii, textul de termina aşa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puţin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graţie. Deşi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc şi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înţelesuri care sunau bine dar nu-şi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieţuit unei propoziţii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc şi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eşti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deşi ne îndrăgostiserăm toţi de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului şi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataşat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum şi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroş anumite tuşe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un şablon nedrept. A contat să fie totul corect şi conform realităţii şi am încercat să păstrez o poziţie cât mai obiectivă (când Lupşa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simţit confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraţie faţă de acele vieţi.

Next Page →