Selecţii din ce am citit în 2009

10 (+1) texte pe care le-aş reciti oricând – toate au apărut anul trecut:

1. David Grann – Trial by Fire. Despre pedeapsa cu moartea, justiţie şi Todd Willingham.

2. William Langewiesche – The Devil at 37.000 Feet. Două avioane s-au ciocnit în aer.

3. Ariel Levy – Either/Or. Cazul atletei Caster Semenya este pretextul unei poveşti despre sexe şi despre cât de mult avem nevoie de constante ca să înţelegem lumea în care trăim.

4. Jon Reiner – The Man Who Couldn’t Eat. Un eseu personal după care nicio masă nu va mai fi ca înainte.

5. Alex Kotlowitz – All Boarded Up. Cum să înţelegi criza ipotecară din SUA, citind despre un oraş semi-pustiu şi despre oamenii care încearcă să-l ţină pe picioare.

6. Tom Junod – The Miracle of John Updike. Şi o iubire care a început cu Rabbit Redux.

7. William Langewiesche – The Pirate Latitudes. Textul esenţial despre piraţii din Somalia.

8. Jeanne Marie Laskas – Game Brain. Fotbalul american, văzut prin ochii unor doctori care au studiat creierele jucătorilor şi nu le-a plăcut ce-au găsit (de completat cu textul lui Malcolm Gladwell, Offensive Play

9. Michael Finkel – How I Convinced a Death-Row Murderer Not to Die. Un text despre un bărbat care şi-a ucis soţia şi cei trei copii, scris de jurnalistul căruia i-a furat identitatea în 2002.

10. Margaret Talbot – Brain Gain. Studenţia şi substanţele neurostimulante.

– Gabi

Realitatea devenită carte

Unele poveşti sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulţi dintre jurnaliştii americani enumeraţi pe acest blog au publicat şi cărţi de nonficţiune devenite clasice ale genului.

Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acţiune cu suişuri, coborâşuri şi, ideal, un deznodământ care să încheie şi povestea lui.

La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze şi să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare şi pentru accesul incredibil pe care l-a obţinut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts şi două corporaţii, alegându-şi ca protagonişti avocaţii acuzării şi reuşind să fie aproape în permanenţă în preajma lor, chiar şi la cele mai delicate şi importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta şi Robert Duvall în rolurile principale)

A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia şi descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă şi la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).

Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago şi a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficţiune, cum a documentat A Civil Action şi cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:

I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn’t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn’t sure that I was any good at writing (…) You wanna be a writer, but when you’re 20, 22, 23 years-old you wonder “Do I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There’s no way of answering that question except by doing it.

După ce-l ascultaţi pe Harr, citiţi şi cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiaţi din Ciad, unde a stat şase săptămâni.

– Gabi

Formula blocajului

Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie „Uită de n”.

Cristi ne-a spus de multe ori mie şi colegilor de la curs că jurnaliştii pe care îi citim şi-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm şi să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.

Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo şansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanţă foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Şi am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoştit (= n-am mai vrut să scriu nimic).

Deşi te face să vrei mai mult de la tine, comparaţia are şi un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.

Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulţi. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii ’90 făcea filme explodând de violenţă pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât şi pentru ce reuşeşte să transmită.

Autorul? Tom Junod. În cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniştitor.

– Gabi

* Data viitoare, variaţiuni pe The Passion of the Christ.

Jurnalism la înălţime

Unul dintre lucrurile care îmi plac la jurnalismul narativ este posibilitatea de a recrea milimetric un eveniment dramatic, trecând prin toate momentele prin care un scriitor îşi trece subiectele de roman sau nuvelă. Dacă este bine făcut, un articol cu intrigă, punct culminant şi deznodământ poate avea asupra cititorului un impact mai puternic decât o bucată bună de ficţiune, pentru că are avantajul realităţii.

William Langewiesche este un jurnalist american care înţelege avantajele unei astfel de structuri şi ştie să folosească impecabil gradaţiile pe care ea le presupune.

Pilot profesionist ca şi tatăl său, Langewiesche s-a legat de zbor în câteva dintre articolele lui importante şi de fiecare dată a reuşit ca, mergând pe firul întâmplărilor, să atingă probleme mari care altfel ar fi fost greu de explorat. The Crash of EgyptAir 990 prezintă dezastrul în urma căruia au murit 217 pasageri, dar vorbeşte despre cum comunicarea ineficientă dintre ţările din lumea a treia şi cele din lumea dezvoltată duce, inevitabil, la război. Columbia’s Last Flight evocă dezintegrarea navetei spaţiale Columbia, dar pune în discuţie minusuri ale sistemului din spatele misiunilor spaţiale.

Langewiesche ştie să-şi aleagă subiectele. De aceea m-am bucurat zilele trecute, când am văzut noul lui articol din Vanity Fair. The Devil at 37.000 Feet recreează ziua şi momentul din 2006, când un avion privat Legacy 600 s-a ciocnit de un Boeing 737 care avea la bord 154 de oameni. Încercând să explice cum s-a putut întâmpla aşa ceva în era preciziei absolute, jurnalistul a scris o poveste-experienţă care-ţi taie respiraţia şi pe care n-o poţi lăsa din mână nici măcar după ce s-a terminat.

– Gabi

A fi acolo

Fac reporting. Pentru un articol mic, a cărui scriere e pur formativă. Antrenamentul la perete de care am nevoie ca să învăţ să iau notiţe mai multe şi mai complexe, să vorbesc cu mai mulţi oameni, să mă gândesc mai mult la subiectul meu. Apoi să lucrez după o schemă, să depind mai puţin de citate, să scriu cu mai multă siguranţă. Dar, până la acea parte dură şi complicată (pentru mine), exersez ceea ce Gay Talese numeşte “the art of hanging out” şi mi se pare extraordinar.

Citisem mai demult, şi mi-a zis-o şi Cristi, că oamenii sunt dispuşi să-ţi spună despre ei mai mult decât crezi tu că ar vrea. Că important e să taci, să asculţi şi să-ţi aminteşti că nu tu eşti protagonistul întâlnirii, ci ei. Totul depinde până la urmă de încredere, pe care nu au cum s-o capete în jumătate de oră de întrebări mitraliate, aşa cum nici tu nu ai cum să capeţi esenţa articolului de la primul interviu. De-asta îmi place documentarea prelungită.

Stând cu personajul meu de acum, mă minunez continuu că sunt acolo ca să o privesc lucrând, bându-şi ceaiul de dimineaţă şi interacţionând cu colegii. Sunt o intrusă primită cald, o umbră acceptată senin şi cred că tot ce derivă din acest acces face reportingul atât de minunat. Aproape că nu-mi mai doresc să citesc altceva decât notiţele strâmbe din carneţelul meu.

Dar pentru că pe acelea chiar n-aţi vrea să le vedeţi, şi pentru că s-a scris acum o lună despre genii şi despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. Articolul încearcă să explice succesul imens al acestui jurnalist aparent timid şi modest, care primeşte mii de dolari ca să vorbească în public şi care expune simplu idei complexe, într-un un stil copiat de din ce în ce mai mulţi tineri scriitori.

Şi, dacă vreţi un articol pe care să nu-l uitaţi prea uşor, citiţi Just Another Father-Son Story, al lui Robert Kurson. Este povestea lui Adragon De Mello, un copil crescut, proiectat de tatăl lui să devină geniu şi ce s-a întâmplat până la urmă cu cei doi. Exact tipul de text care îţi face chef să-ţi cauţi personaje şi să începi documentarea.

– Gabi

Trei din Rolling Stone

Comentariul lui Cristi despre doza de surpriză de care au nevoie articolele, mi-a amintit de trei profiluri din Rolling Stone, pe care le-am citit cu respiraţia tăiată. Nu atât pentru scriitură sau concept, cât pentru scenele incredibile în care intră autorii, pentru dialoguri, pentru cum permit un plonjon intens în vieţile celor trei personaje: Fiona Apple (1998). Pete Doherty (2006). Amy Winehouse (2008).

– Gabi

Cei care plănuiesc şi cei care se avântă

Roy Peter Clark şi Don Fry împart jurnaliştii în planners şi plungers, în funcţie de modul în care îşi încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală şi o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei ştiu exact unde trebuie să ajungă şi pe unde s-o ia ca să atingă destinaţia. Plungers n-au treabă cu aşa ceva. Se aruncă pur şi simplu în subiect şi scriu până găsesc o direcţie. Pentru a-şi structura textul, sucesc paragrafele până când au senzaţia că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o ţintă vagă şi care preferă s-o ia pe străduţe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.

Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numeşte vomit draft. Este draftul de curăţare. Pur şi simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei şi notiţe pe care i-l arăt editorului cu ruşinea unui elev care îi spune învăţătoarei că a făcut pe el.

Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puşti cu o malformaţie care l-a desfigurat pe partea stângă şi de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părţi despre nevoia unui adolescent de a fi ca toţi ceilalţi.

Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la şcoală şi i-a fost alături în cele mai dificile şi mai importante momente din această perioadă. În prima parte veţi găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat şi nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind şi carneţelele pe care Sam scrisese pentru a comunica şi pe care mama lui le păstrase. Pentru acurateţe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.

Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părţi, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înţelege că şi acolo mâncarea se face treptat şi nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.

PS: Partea a treia a poveştii lui Hallman descrie operaţia de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă şi de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken şi Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operaţie (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly’s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.

Ştiu că nu e weekend, dar textele merită.

– Gabi –

Ce citeşte Gabriela

Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversaţie; cel puţin o şansă să auziţi mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăţi de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalismTaxonomia, dacă-mi permiteţi termenul, poate fi obositoare.)

Începând de azi, pe acest blog va scrie şi Gabriela Piţurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuşi să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ţinut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu ştia ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenţie că se gândeşte la publicitate. Cred că i-a trecut.

De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire şi am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă şi mai convingătoare (citiţi aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum şi despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum creşte ca jurnalist, ce descoperă, ce învăţă, şi – mai presus de toate – ce citeşte.

— Cristi

Undeva între primul şi al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăţ să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziţie şi să fixez viaţa într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?

M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra şi cuvântul „revistă”. Speram că-mi va reda direcţia vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrităţi.

Am aflat, în schimb, că nu e deloc uşor să scrii, că jurnalismul se poate face şi altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.

Dar cred că lecţia de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obişnuite. Îmi făcusem o listă cu toţi acei jurnalişti de care nu mai auzisem până atunci şi mă chinuiam să le asociez feţele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să reţin că redactor-şef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan – The School – este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.

Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul şi să-mi întreţin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foştii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Aşa că m-am pus pe căutat articole, cărţi, emisiuni, şi mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, şi care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliştilor au încetat să mai fie o problemă.

Până acum nu mi-am împărţit lecturile decât cu puţini oameni, care ştiam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăţa. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.

Voi încerca.

— Gabi