Definiţii, certitudini şi DoR #7

În 2004, unul dintre foştii mei şefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcţional şi responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii îşi petreceau dimineaţa în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-şi petreacă dimineaţa citind ziarul lui.

Aşa că, împreună cu designerii şi alţi oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică – alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conţinut produs de cititori; avea chiar şi o versiune electronică, în PDF.

Ce vreau să subliniez nu e inovaţia, deşi ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiaşi editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.

Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacţiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esenţă, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înţelegeau – aveau rutina perfecţionată, îi gestionau uşor crizele –, dar cel de duminică îi panica. Cum adică „altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre şedinţa consiliului local? Cum adică să transmitem informaţie grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.

Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau şefului, care, încăpăţânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresaţi, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înţeles, că n-au definiţiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.

Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile şi rostul unui ziar, apare şi riscul rutinei şi conformismului.

Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmaţie: nu văd firul roşu, nu înţeleg targetul, nu princep de ce scrieţi despre atâtea lucruri disparate.

De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenţie, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiţii. Eu caut ambiguitate.

Nu vorbesc de ambiguitate în execuţia unui text – acolo ar fi bine să nu existe –, ci de evitarea certitudinilor. Viaţa are puţine certitudini, deşi mult prea mulţi credem că i-am rezolvat ecuaţiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul ţării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranţă, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce „la noi nu se poate”.

Aşa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim – nu toţi, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrăţişare a ambiguităţii în speranţa că expunerea la o diversitate de experienţe, dorinţe şi preferinţe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur şi mai puţin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiţi cu atenţie The Economist, care, deşi priveşte lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici aşa, dar nici aşa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)

În ciuda absenţei certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuşi nişte chei de citire şi îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea poveşti ca să ajung aici.

Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din faţă a revistei – aia cu sfaturi de cum să te îmbraci şi cum să te bărbiereşti –, ca să facă ce contează: ultima treime a publicaţiei, unde trăiau articolele grele.

Chiar dacă noi ţinem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, ştim că filozofia revistei se simte cel mai bine în secţiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simţim că lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum e?

Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată şi mai puternică colecţie de „articole grele” de până acum. Cu siguranţă se poate şi mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiţiei, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:

* Guess Who – prea mulţi dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit şi îl plac pe Laurenţiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns şi el, dar şi o serie de invitataţi, e cine e Guess Who şi cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulţi dintre cei care consideră muzica lui o jucărie şi atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).

* Monica Macovei – când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relaţie cu puterea? Un om care a avut-o şi a pierdut-o? Un om care n-a ştiut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ţi se dă şansa să încerci să-ţi execuţi viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuţ).

* Alex. Leo Şerban – că alş a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Piţurlea s-a dus mult mai departe de atât şi o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reuşit să adune şi să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viaţă a unui bărbat atent, curios şi plin de viaţă, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.

* Grecia – când Gabi Dobre şi Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o maşină şi s-au dus spre Atena, nu ştiam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o ţară în prag de faliment, populată de oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce şanse avem să ajungem şi noi în acest punct.

* Tamango – Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citeşti tabloide sau te uiţi la emisiuni de cancan ştii ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în acelaşi timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieţi întregi, una care nu se schimbă atât de uşor când dă succesul peste tine şi care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).

* Urşii – în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceauşescu pentru vânătoarea de urşi. Îmi doresc de atunci să-l public şi iată că am reuşit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte – adică 20 de pagini) şi se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?

Mai sunt şi alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ţi asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parţial, dorinţei unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.

Spun parţial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-şi va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.