Lectura de weekend (29.02.2008)

* Pe lângă faptul că e o obsesie de-a mea ca jurnalist, deciziile, alegerile şi hotărârile sunt o parte constantă a muncii de documentare şi scriere a unui text narativ. Ce unghi de abordare aleg? Ce poveste spun? Ce scene folosesc? Care structură funcţionează? Un articol minunat din New York Times vorbeşte despre cât de greu renunţăm la opţiuni şi posibilităţi. E greu să alegi (de aceea e singurul articol pe care vi-l recomand azi – e şi scurt pe deasupra).

* Mai citiţi odată descrierea cursului de jurnalism narativ pe care-l voi preda la CJI. Dacă vă place, mai aveţi patru zile la dispoziţie să vă înscrieţi. Mai multe detalii găsiţi aici.

Making of “AMR 18” (din Esquire #6)

În acelaşi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – şi care e pe cale să apară – puteţi citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist şi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timişoara.

Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat şi fără planuri de viitor.

Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.

Read more

Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)

În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informaţii despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.

Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generaţia de copii rămaşi acasă. Nu doar vă spune, ci vă şi arată. Alături de eseul ei – într-o succesiune minunată de imagini – puteţi vedea culisele procesului de editare de la Esquire, şi modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.

Am spus-o de multe ori şi o repet aici – un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reuşită şi mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul şi să curgă şi să spună o poveste coerentă. Citiţi mai departe să aflaţi cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Şi citiţi Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruţ Călinescu).

Read more

Lectura de weekend (22.02.2008)

Venise vorba săptămâna asta de filme făcute după articole de revistă. Am zis să fac o scurtă selecţie – deşi parcurgerea textelor ca atare vă va lua ceva timp

* Into the Wild, filmul regizat de Sean Penn, e bazat pe un articol din 1993 scris de Jon Krakauer pentru Outside. Krakauer şi-a expandat ulterior articolul şi a publicat o carte.

* Shattered Glass, filmul care descrie povestea “fabricantului” de articole de la New Republic, Stephen Glass, e bazat pe un articol scris de Buzz Bissinger pentru Vanity Fair în 1998.

* The Hunting Party, un film care descrie periplul a trei jurnalişti americani prin Bosnia, are la bază un articol din Esquire scris în 2000 de Scott Anderson.

Relaţia cu punctele şi alte semne

Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale şi să intervin cât mai puţin în scriitură. Structura unui text, coerenţa naraţiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte şi expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înşişi exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuaţie. Există oricum destule conflicte între mine şi virgulă.

Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie şi semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu nişte prieteni – toţi reporteri şi scriitori – despre semnele de punctuaţie şi relaţia noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text şi să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie iniţiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propoziţiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă – nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziţia. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înşiruire de puncte. Puncte puncte…

A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Ţineţi minte? “Revista bărbaţilor cu…”? Păi e fie “revista bărbaţilor cu carte” fie “revista bărbaţilor cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziţie se termina în suspensie. Chiar şi atunci când nu era nevoie…

Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiţi starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar şi în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbeşte cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!

Voi ce relaţie aveţi cu semnele de punctuaţie? Ce “îndreptare” folosiţi ca să vă ghidaţi? Care semne vă plac şi care vă irită? Ce aveţi de spus despre cele pe care nu le înţelegeţi? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe şi neînţelese semne de pe piaţă.)

PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc – îngâmfate şi lăbărţate – le ucid!
PS3: Aţi văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu aşa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?

În coabitare cu 46 mp

Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate şi e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forţat; el reiese din naturaleţea descrierii scenelor. Puteţi citi restul eseurilor aici.

==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP

De Simina Mistreanu
==================================

Unii oameni se apucă de scris doar după ce şi-au reglat scaunul la înălţimea potrivită, după ce şi-au aşezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce şi-au aspirat covorul. Spaţiul trebuie să fie confortabil şi să îţi dea ghes să scrii.

Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in braţe, străjuită de două aeroterme mici şi vânjoase şi de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga şi îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureştiului, pentru un duş înainte de cursuri.

Sunt acasă.

Read more

Premiul lui Andrei

Andrei Pungovschi, un prieten bun şi un jurnalist excepţional, a câştigat un premiu la ediţia de anul ăsta a concursului Pictures of the Year (secţiunea sport). Fotografia e făcută anul trecut la un concurs de triatlon în Seattle, pe când Andrei era într-un stagiu la Associated Press. Înainte de AP, Andrei a fost într-un program de master la Missouri School of Journalism.

Acum lucrează pentru Mediafax, dar îi puteţi vedea fotografiile şi în Esquire.

Ce ştie Andrei să facă e să spună o poveste în imagini – fotografie narativă dacă vreţi. Andrei petrece uneori zile întregi cu un subiect şi îi observă acestuia viaţa pentru a putea alcătui o poveste. Dacă vreţi să învăţaţi să faceţi aşa ceva, Andrei predă începând din martie două cursuri la Centru pentru Jurnalism Independent – fotojurnalism şi fotoreportaj.

Fotografia de la POYi.

triathletes.jpg

Jurnalism Narativ la CJI (primăvară 2008)

Joi, 27 martie, va începe o nouă ediţie a cursului de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI.

Mi-a făcut mare plăcere să predau acest curs şi cred că a fost o experienţă plăcută pentru cei care au avut curajul să încerce prima ediţie. Mai jos găsiţi detaliile furnizate de CJI – termenul de înscriere, taxa şi alte informaţii tehnice (inclusiv o descriere a cursului în format *.doc). Am adăugat şi nişte răspunsuri la întrebări care pot apărea – sper să vă ajute în decizia de a participa.

Jurnalism narativ. Trainer – Cristian Lupşa (Esquire).
– preconizat sa înceapă pe 27.03.2008
– joi, 17.00 – 20.00
– 11 şedinţe săptămânale
– taxa: 300 RON
– grupa optimă: 12 – 15 cursanţi
– descărcaţi o prezentare a cursului aici.

Înscrierile se fac cu CV şi scrisoare de intenţie (pentru fiecare curs ales) la sediul CJI, din Bvd-ul Regina Elisabeta nr. 32 (52), etaj 1, sector 5 (lângă P-ta Kogălniceanu), prin fax la 311.13.78 sau e-mail: carmen@cji.ro

Termenul limita de înscriere este 3 martie 2008. Detalii suplimentare la tel. 311.13.75 si 311.13.77. Persoana de contact: Carmen Macavei, asistent executiv.

Câteva întrebări şi răspunsuri:

* Cum e la cursul ăsta?
Nu pot răspunde la întrebarea asta ca şi cursant. Dar, în spiritul discuţiilor care le vom avea, voi fi sincer şi voi răspunde ca trainer. A fost minunat. Poţi vedea o parte din gândurile celor din prima serie (mai precis o selecţie de lucruri pe care ei spun că le-au învăţat) aici.

* Ce scriu în scrisoarea de intenţie şi cui o adresez?
Am învăţat o lecţie din prima serie – lumea scrie scrisori de intenţie impersonale şi seci din care nu afli mare lucru. Iar dacă e să faci o selecţie, e greu când toată lumea arată la fel pe hârtie. Fără a scrie mai mult de câteva paragrafe, ar fi ideal ca scrisoarea de intenţie să vorbească despre cine sunteţi ca jurnalişti, povestitori sau scriitori. Sau despre relaţia voastră cu scrisul şi poveştile. Sau despre cum scrieţi. Sau despre un text care v-a marcat şi care v-a împins încoace. Chiar dacă CJI-ul adună aceste hârtii, eu voi fi cel care le va citi – mi-ar plăcea să ştiu ceva despre voi înainte de primul curs.

* Ce vom face?
Găsiţi detalii în descrierea cursului. Pe scurt, vom citi, vom discuta şi vom scrie.

* De ce?
Pentru că nu vom putea înţelege acest gen fără să-l citim şi să-l disecăm. Şi nu ne vom putea măsura cu el fără să încercăm să facem şi noi chestii similare. Vom discuta despre texte şi idei ca cele pe care le pun săptămânal în secţiunea lectură de weekend. Dacă sunteţi curioşi, puteţi citi o parte din eseurile personale scrise de cursanţii din prima serie aici.

* Pare multă muncă… Plus că am înţeles că multe chestii sunt în engleză…
Uneori este de muncă. Iar engleza nu poate fi ocolită pentru că forma aceasta de jurnalism e cel mai bine executată în America. De acolo vin exemplele legendare. Vom citi însă şi texte în limba română.

* Trebuie să fiu jurnalist?
Nu neapărat. Trebuie să fii o persoană cu un interes în poveşti, cu disponibilitate de muncă şi dorinţa de a scrie. Dar vom discuta şi scrie despre lucruri adevărate, verificabile şi relevante – o perspectivă mai jurnalistică asupra lumii.

Dacă mai aveţi întrebări secţiunea de comentarii e deschisă.

Esquire România, Martie 2008

Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puţini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuşesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă şi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreţ.

Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maşină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ’60 avea viaţă.

Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.

Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puţin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât şlefuirea lor. Numărul de martie e gândit şi editat până la ultimul punct. Şi asta îi impune personalitatea.

Mai jos aveţi imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteţi să vedeţi o versiune mai mare în format PDF.

Coperta Martie

Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)

Selecţie din numărul de martie 2008:

* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

Lectură de weekend (15.02.2008)

* Am fost întrebat de multe ori de ce cred că a scrie lung foloseşte la ceva într-un moment mediatic în care lumea nu citeşte (mai ales, nu citeşte presă), în care lumea caută ştirea, în care primează televizorul şi blogul şi câte şi mai câte… Naiv sau nu, continui să cred că lumea nu citeşte lucruri “lungi” pentru că majoritatea sunt prost scrise. E un exerciţiu chinuitor să termini de citit majoritatea reportajelor din ziarele centrale – personajele sunt unidimensionale, nu se întâmplă nimic, patetismul e arma retorică preferată şi aşa mai departe.

Ba mai mult, cred că un text de profunzime despre un moment sau un personaj care defineşte timpul în care trăim poate avea un impact puternic asupra modului în care percepem şi înţelegem lumea. Acestea fiind spuse vă recomand să citiţi un interviu cu Norman Sims care a editat o serie de antologii de jurnalism narativ şi acum a scos o carte despre istoria lui, True Stories.

Sims vorbeşte despre jurnalismul narativ ca o posibilă salvare a ziarelor americane (nu vorbesc aici de hârtie, ci de forma de distribuţie a informaţiilor) . Păstrând proporţiile, cred că jurnalismul românesc e în acelaşi stadiu de confuzie. De ce să nu-l facem să spună mai multe poveşti?

Next Page →