Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureş pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an şi ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoşi şi apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porţie. Toată săptămâna poate fi rezumată cam aşa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitoreşti – de la cercei la magneţi – ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjuraţia imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat şi mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile – eu îi vorbeam mamei despre ce aş putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viaţă normală.

***

NU MĂ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanţă cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranţe copilăreşti şi dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal –  o poveste reală din viaţa mea, care să le ofere cititorilor o lecţie universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază şi metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune şi detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic şi cu siguranţă nu transmiteam mai nimic din experienţa umană.

Erau mai multe lecţii despre relaţia copil-părinte, despre maturizare şi chiar despre dor de ţară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reuşisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învăţat atunci, e povestea multora. Şi fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepţional, din care putem învăţa ceva despre noi înşine. Jurnalistul şi scriitorul american Alex Tizon spune că poveştile personale, spuse sincer şi cu imagini vii, pot defini o experienţă prin care au trecut şi alţii, dar n-au reuşit să şi-o explice. Aşa că, într-un fel, poveştile personale pot defini experienţa altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanşator de memorie, ci şi o sursă de semnificaţie.

Din cele mai vechi timpuri spunem şi citim poveşti ca să putem naviga lumea. De la primele „a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos şi Zmeu, învăţăm să interpretăm lumea prin poveşti, să ne alegem calea care ni se potriveşte, să decidem ce e rău şi ce e bine şi să ne însuşim unelte care să ne facă fericiţi. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulţi responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem poveşti, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecţie, care conţine 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 şi 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformaţională a unei poveşti adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt şi personajele principale ale poveştilor.

Eseul, prin definiţie, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experienţe trăite. Autorii din acest volum caută semnificaţia în propria viaţă, punând pe masa de disecţie victorii şi înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăţi de jurnal cât nişte călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viaţă – nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem şi mai multe în comun. Cu toţii venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărţit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecţie ascunde nu doar o poveste universală, ci şi, sper eu, o scânteie care poate să îţi aprindă propria memorie, sau să îţi ilumineze înţelesul unor experienţe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în ţară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operaţie care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii şi sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, şi nu ne spuneam mai nimic. Ştiam că suferă şi că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească nişte aer şi murmurând lucruri de neînţeles. Nu ştiu dacă am trădat-o venind înapoi, dar ştiu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă ameninţa era piramida lui Maslow – în România, spunea ea, viaţa de zi cu zi nu-ţi va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ţi rezolvi baza piramidei – mâncare, căldură şi adăpost –, nici vorbă de vârf, unde e cunoaşterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoţi capul din propriile dileme şi angoase şi să vezi că, de fapt, nu eşti singur. E un exerciţiu care pare dificil şi pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul şi cititul de poveşti. Participând prin poveşti la experienţa altora vom reuşi să urcăm, chiar şi pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învaţa cum să navigăm lumea şi viaţa şi ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

Despre intervievat, cu Mike Sager

Textul de mai jos a fost scris de către Simina Mistreanu, editor asociat la Decât o Revistă și un om minunat, pentru cursul Interview Essentials din semestrul de primavara 2012, predat de Jacqui Banaszynski, la Missouri School of Journalism, unde Simina e studentă.

Tema era sa vorbesti cu un intervievator profesionist despre tehnicile si filosofia pe care le respecta atunci cand intervieveaza. Simina l-a intervievat pe Mike Sager, contributing writer la Esquire US și unul dintre invitații ediției din 2012 a The Power of Storytelling. Au vorbit pe Skype, timp de aproximativ o oră. Textul l-am păstrat în engleză de dragul acurateței conversației.

Mike va povesti și mai multe la conferință despre ce numește mai jos „suspension of disbelief” și despre tehnicile de documentare pe care le folosește.

—–

I had a Skype interview with Mike Sager on Saturday, March 3. At the beginning of the conversation, he showed me his interviewing equipment. He uses an Olympus voice recorder and a few accessories: an earphone for phone conversations, a lavaliere microphone and a foot pedal for transcribing interviews.

Below are some of the things I learned from Sager, in his own words:

On transcribing:
Honestly, transcribing every single bit of tape has been one of the secrets of my success.

It often will take a couple of weeks to transcribe a story. Even to the point when now I’m kind of old, and I have tendonitis, and I have help transcribing. So they do it, but I still listen to it all and read it and fix it wherever they missed. That process is usually about a third of my time spent on the entire story. I’d say reporting is a third, and then transcribing is always a third, and then writing is a third. Usually, the writing is a little more rushed, so it’s probably less than that. And that’s really my favorite part.

On building rapport:
People say that my stories, it’s almost like I do different accents. What I often do is I quote people without using quotes. I just use their words. That way I get all the terminology, and I can fluid in the person, and I can steep like a tea bag in the thing.

I evolved the technique of being like a reality-show camera. A lot of reporters are so hype; they go running in with all their questions prepared. I go in, and I don’t ask anything. I’m just really nice. And if something drops, I pick it up, and I buy lunch. I try to be friendly. I’m just really interested. You know, mothers teach their daughters what to do on dates. I’m just like the greatest date ever. Boy, girl, whatever you are, I’m your great date.

And also, I’m very observant. That’s what I do, I just observe. It’s like I’m watching TV in 3D.

I know there’s an incident that I need to know about. And then you know the general outline of the story, but what I just do is start in chronological order. And then, literally, I’ve said to almost every single person I’ve ever interviewed, “So you were born in a log cabin.”

It’s sort of like foreplay. You don’t jump right in, you got to warm him up. You have foreplay, you ask about their lives. It’s easy for people to tell you that. That’s what I do; I go through and I lead up to “And so, then you shot him. Tell me about that day when you first got together with the guy.” Whatever, you know where you have to go, but just start at the beginning and ask the easy stuff.

You save your hardest questions till the end. I always do that with everybody.

On suspending disbelief:
I have this thing I call “suspension of disbelief.” At the time I met the Aryan Nations people who were hate mongers, who were against black people and Jews and all that kind of stuff, I’m Jewish, and I was married to a black woman, and I had a kid who was half-and-half. I’m going in there, and they’re like “Are you a Jew?” I’m like “No, I’m Italian.”

[But] the guy’s wife is dying in the back cottage and I try to understand.

When you’re doing these stories that are so deep and personal, the rules are even more stringent than any rules of man. These are the rules of God and the heart. If I follow those rules, then I never fuck up.

I’ve been reporting this story for a year; I finally get the jailhouse interview with the killer. So what? I know he’s going to have a horrible life; he’s going to be in jail. And the Thai Buddhists that he killed, they believe he’s going to have a thousand lifetimes of damnation. So why do I have to judge him, right? I’m there to find out what it’s like to be him. And he’s like “And then we shot him.” And I’m like the same thing I say to my 10-year-old, my 18-year-old, whatever age: “Cool! What was that like?” And he told me: it made a gushing, bubbling sound, and he described what it’s like to shoot someone in the head. We love these stories about death and dying. We just want one more detail. We want to know one step further. We know he killed them, but then we don’t know anything else. What is it like?

On Mike Sager, the interviewer:
I’m afraid to be lost, I don’t like to go anywhere, I don’t want to talk to anybody. But once I’m there I have my fucking cape on, I’m Superman. All these questions, all these emotions, all this strong shit. As a journalist, it gets in the way. Use the passion for the writing. But you’re not going to be the same person if you shut the fuck up and listen for a minute and learn.

I think people are afraid to be wrong. As a journalist, that’s my biggest strength – I’m great at being an idiot. I don’t have to be smart. I know what it takes to be able to listen. And like listen in a way that you’re like, “Holy shit, I never even thought of it that way.”

Often, what people need is just approval and an ear. And that I’m really good at doing, and nodding my head and suspending my disbelief. Now, if they were a heinous criminal, at the end I have to ask that question, too. But I ask a “How does it feel to be you” kind of question instead of “Society…” I ask the real question.

I believe that Hitler’s girlfriend, Eva Braun, probably liked something about him. It was something lovable about Hitler. If you want to write a really good Hitler character, then if he has a little goodness in him, then you feel bad that he’s such an asshole instead of just wanting to kill the asshole. And that is drama.

I don’t like [interviewing] at all. And every once in a while, I meet a really great person. I learned a lot from the real people. I end up liking that. It’s very inconvenient and uncomfortable. It’s like being in the greatest ride in the world when you’re like suddenly in the middle of something.

Over the years, what this job has done more than anything is molded me into being a certain kind of person. I am the sum total of all the people I’ve met. All the weird, fucking things that people have said to me and all the stuff that I’ve done and the places I’ve been, I am that person, I am not who I was when I began.

The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories – awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Despre reviste indie şi 3 ani de DoR

Oskar Wyers şi Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole şi încearcă să întreţină viaţa culturală a unui oraş cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existenţă. (Da, am scris corect – 2.000 de ani.)

În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziţie la care au venit vreo opt oameni, printre care şi un tip din afara oraşului. Simţindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Aşa că el şi Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară – un zine în format A6, scos în 20 de exemplare –, cu texte de la poeţi şi autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu’ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar – chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găseşte niciun exemplar.)

I-am văzut pe Oskar şi pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit – reviste independente, majoritatea concepute prin baruri şi finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă şi a împărtăşi ceva cu alţii.

În prima zi de conferinţă nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul „iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu ştiu să-i facă şi care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).

M-am simţit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârşit într-un grup de oameni fără soluţii, fără răspunsuri şi mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (şi îi tratează) doar ca pe nişte statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) şi pentru că puţine produse culturale funcţionează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simţit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poţi începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.

Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding şi mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar şi nume mai cunoscute ca Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.

Poveştile lor au venit la momentul perfect.

Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlineşte trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun „ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut şapte luni).

Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gaşcă de editori salariaţi şi sictiriţi ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepţional, conferenţiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an – slăbise, parcă întinerise şi vorbea cu vervă despre lipsa de coerenţă din revistele româneşti.

În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulţumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere şi ne-am dus să bem în Bordello’s, pe atunci pustiu şi încă frecventabil.

O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături şi văicăreli. Odată ce berea şi-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.

Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă aşa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără „target” impus. Cu texte-spectacol şi vizual şlefuit.

Apoi am început să propunem nume. Nu mai ţinem minte nici unul înainte de „Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un „o”.

Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puţin obraznic, dar şi corect în sintagma „Citesc Decât o Revistă”. Aveam şi scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar şi industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate şi designul creativ poţi scoate o revistă care să te absoarbă.

Unul dintre noi a început să ia notiţe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat şi precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele „unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.

Apoi am inventariat câteva subiecte potenţiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.

Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray şi l-am rugat să ni se alăture. Şapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleşiţi de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.

***

Ştiţi restul poveştii. De la DoR #1 au apărut o mulţime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură şi cu o lipsă de calitate şi relevanţă.

Editorii şi designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune şi pentru că alături de ei se bucură şi alţii – fie că acei alţii sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puţini trăiesc din ce fac. Şi mai puţini îşi plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It’s Nice That a găsit o posibilă soluţie în evenimente. Strak s-au decis să-şi scoată pielea la vânzare ca să finanţeze numărul #3.

O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus şi care ne pot povesti – în text, fotografii, ilustraţii, design – ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.

Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconştiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel – să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel – care se desface de două ori – şi cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu şi despre alţii ca ei pe care-i veţi găsi în paginile revistei.

Dar e şi despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.

De ce mă ratez ca jurnalist

Despre cum e să fii un jurnalist şi un manager mediocru, despre modele de business şi o modestă proiecţie ideală pentru Decât o Revistă.

Sunt nopţi – şi nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan şi mă întreb dacă am vreo şansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos şi relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relaţie dintre The New Yorker şi Wired).  Sunt nopţi în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puţin, de proiecţia ideală, care e mai puţin legată de conţinut şi mai mult legată de formă: perfecţionarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizaţii mici şi, desigur, găsirea unui model de business.

În anii ’90, când eram în liceu şi scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea şcolii cu 300 de lei. (Era 1996). Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopţile să facă layout şi o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureş – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croşetatului, dar n-avea de ales.

Nu ştiu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relaţie prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunşi jurnalişti minunaţi azi) şi tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marţi în Fire sau pe care le dădeam cadou formaţiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.

Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.

***

În 2003 am plecat la un master în America şi după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învăţat în anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris şi cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câţiva colegi jurnalişti din România – oameni importanţi şi relevanţi – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge şi aşa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeţi în mai toată presa românească.

Nu curgea nicidecum lapte şi miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocraţia pe care o visăm cu toţii – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o şcoală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primeşti un contract dacă nu eşti la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcţi mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant şi prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)

Bănuiam ce mă aşteaptă în România şi când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorinţa de a scrie, nu a construi. (Deşi visam la un This American Life local.)  Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supravieţuirea jurnalismului şi alte asemenea pe atunci – altfel m-aş fi prins ce mă aşteaptă.

În nici şase luni mi-am dat seama cum decurge viaţa de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele şi apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopţii la birou şi scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau şi reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum şefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniţi dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenţi la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacţii nimeni nu le va cere să gândească, aşa că era în interesul lor să devină roboţi.

Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinţi sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparţinea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnalişti – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va creşte şi cu siguranţă nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărţi sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaţionale. Am căzut şi eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relaţiile incestuoase dintre editorial şi publicitate. După şase luni, spaţiul pe care trebuia să-l umplu s-a micşorat, banii pentru colaboratori au dispărut şi promisiunile n-au mai valorat nimic.

Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ţinut anul trecut absolvenţilor de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire şi Treme, a scris-o şi mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiţi newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).

Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înţelegeţi cum am ajuns eu, un reporter şi un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităţilor locale.  Al doilea e pentru că în discuţia recentă avută la bere cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susţină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conţinut? Sau oamenii de afaceri?

***

Probabil intuiţi răspunsul meu şi îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.

Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers  and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of  following a dream. I know about that.

But let me tell you what I’ve also seen.

Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme şi stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă şi astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicaţie al cărui scop principal era grija faţă de conţinut – nu trebuia să-ţi placă totul, dar  trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici şi tweeturi despre morţile dictatorilor şi artiştilor, ci să oferim o dată pe trimestru conţinut de profunzime care îndeamnă la introspecţie. Însemna să nu vindem conţinutul companiilor şi să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu ştie nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent şi editat ca să aibă sens. Nu visam perfecţiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.

Primul număr – şi trebuia să fie doar unul – era aşadar atât o creaţie originală, cât şi un soi de protest, dar unul ilustrat de o opţiune.

***

Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecţia ideală.

Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului şi care a văzut de atunci mai multe ţări decât avem judeţe în România, m-a întrebat nonşalant când aveam de gând să renunţ la hobby-ul meu cu revista şi să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaşte ar trebui să înţeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori şi că e o formă de a spune poveşti care pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari şi avea peste 30 de angajaţi, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuşi să lucreze pe gratis şi nu părea deloc aproape de soluţia câştigătoare financiar. Şi, foarte important, mai ales în aceşti ani de criză, era făcută în România, unde, mulţi cred că n-are rost să încerci nimic.

Soluţia câştigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecţia ideală, cel puţin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-şi plătească colaboratorii şi să construiască în jurul ei o comunitate de susţinători (abonaţi, cumpărători de produse, sponsori etc).

Sunt o serie de explicaţii pentru care n-am ajuns încă acolo şi una dintre ele e cu siguranţă propria mea incompetenţă. Dar sunt şi unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le ştiţi.

***

Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradiţional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante faţă de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă şi pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poţi baza pe publicitate (o să vedeţi). De aceea şi preţul de copertă, 25 de lei, pe care conţinutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 şi 50 la sută din preţul de copertă şi – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noştri să se aboneze: primim mai mulţi bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticenţa la ideea de abonament, frica de Poşta Română fac acest demers dificil.

Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuţie lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt şi generalizând: agenţiile de media, clienţii şi uneori şi agenţiile de PR sau publicitate nu înţeleg cum ar  trebui să funcţioneze jurnalismul, cu atât mai puţin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înţeleg relaţia corectă dintre un brand şi o publicaţie şi necesitatea unei separări dintre editorial şi publicitate. De creativitate în execuţie sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar şi adesea în ciuda a ceea ce-şi doreşte clientul să plătească (adică repede, ieftin şi bine, ceea ce nu există). Cei mai mulţi vor să scrii despre ei şi să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă şi oamenii de vânzări – cel puţin la revistele comerciale – şi-au vândut propriul conţinut şi propria integritate până când n-a mai rămas nimic.

De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere şi separate de conţinutul editorial – aşa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experienţă în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină şi apoi, din ce a rămas, să-ţi sugereze să dai înapoi o mică şpagă agenţiei pentru că ţi-a adus nişte bani de la un client.

Desigur, am încercat şi alte lucruri – evenimente, construit conţinut pentru alte organizaţii, produse, granturi pentru articole, 2%, donaţii etc. Unele au funcţionat, altele mai puţin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicaţii pentru telefoane şi tablete etc. Visăm din când în când şi la un business developer şi un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituţii de media pentru a supravieţui. Mai bine închidem şi ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)

Pe scurt, cheltuielile administrative şi costurile de producţie nu mai sunt o problemă, dar proiecţia ideală, aşa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă şi de aceea sunt multe nopţi în care mă uit la tavan şi mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eşec spectaculos această nereuşită.

***

Ştiu că nu poate ţine la infinit modelul cu conţinut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp şi de energie. Un gen de jurnalism care, luaţi aminte, îşi găseşte modalităţi creative de supravieţuire în alte culturi.  Acolo invenţiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înţelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – şi în consecinţă plăteşte, se abonează, donează etc.; pentru că suficienţi manageri ştiu să menţină o graniţă între conţinut editorial şi publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înţeleg că jurnalismul e un produs aparte şi dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menţii un standard şi să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.

Un cover story în New York Times Magazine poate costa şi 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung şi dificil – o fac chiar şi pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poţi plăti şi mulţi caută modele (aţi văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).

În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aş putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aş avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puţin, aşa că dacă vreţi să fiţi un mecena, daţi un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeaşi masă de cititori – asta şi pentru că nu avem o cultură media în această ţară, încă majoritar lipită de televiziunile de ştiri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie şi de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticaţi de alţi reporteri pentru că am câştigat premii cu texte lungi, care nu sunt justiţiare şi care n-au condei.

De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.

Am stat de vorbă cu mulţi oameni de business inteligenţi în aceşti doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înţelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) şi că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Ştiu asta şi o serie de tineri care au ieşit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) şi încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că îşi opresc creşterea profesională ca să fie mediocri şi în antreprenoriat.

Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi. Toţi au identificat corect că e loc imens pe piaţă pentru conţinut de calitate (definiţia acestui cuvânt e altă discuţie). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar şi plăti. Întrebarea şi mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piaţă? Consensul lor – şi unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliştii, vom vâsli.

Eu nu cred asta.

Cred că supravieţuirea jurnalismului e şi responsabilitatea reporterilor şi editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunţa la teren şi la visele de a scrie texte măreţe, de a face documentare senzaţionale şi site-uri cu comunităţi de sute de mii de cititori, doar ca să eşueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie şi cazul meu, şi de acea încă mai urmăresc proiecţia ideală pe tavan în nopţile în care nu pot să dorm.

Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.

* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

DoR are nevoie de tine. Abonează-te.

Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.

Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.

Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.

Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.

Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.

Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).

Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.

Comunitate

Jim Nelson, editorul GQ, scrie în introducerea volumului Best American Magazine Writing 2011:

I’d even go further and say that at their best, magazines do more than inform, entertain, and waste tons of your valuable time. They create (…) a community. By community I don’t mean the buzz phrase that sprang up a few years agowhen webheads were trying to articulate what everyone was looking for on the Internet. I mean something a little more connective still: that the act of reading great writing lands and lives where the cerebral mixes with the emotional and becomes, if constantly nurtured, almost tribal, feeding a fealty that a sports fan would recognize. It’s the only way I’ve ever read magazines – madly, loyally, almost monogamously – scouring many but devouring the ones that deserve my madness.

Cele mai bune poveşti din 2011

Am decis să alcătuiesc şi anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite şi materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poţi fi un jurnalist bun fără să citeşti/asculţi şi fără să încerci să înţelegi cum reuşesc să facă alţii ceea ce fac. (Citiţi şi sfaturile lui Scott Raab).

Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.

You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.

Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.

The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.

Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.

My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.

Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.

Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.

- Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
- Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
- Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
- Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.

Next Page →