Despre reviste indie şi 3 ani de DoR
Oskar Wyers şi Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole şi încearcă să întreţină viaţa culturală a unui oraş cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existenţă. (Da, am scris corect – 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziţie la care au venit vreo opt oameni, printre care şi un tip din afara oraşului. Simţindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Aşa că el şi Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară – un zine în format A6, scos în 20 de exemplare –, cu texte de la poeţi şi autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu’ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar – chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găseşte niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar şi pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit – reviste independente, majoritatea concepute prin baruri şi finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă şi a împărtăşi ceva cu alţii.
În prima zi de conferinţă nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul „iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu ştiu să-i facă şi care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simţit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârşit într-un grup de oameni fără soluţii, fără răspunsuri şi mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (şi îi tratează) doar ca pe nişte statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) şi pentru că puţine produse culturale funcţionează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simţit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poţi începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding şi mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar şi nume mai cunoscute ca Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveştile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlineşte trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun „ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut şapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gaşcă de editori salariaţi şi sictiriţi ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepţional, conferenţiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an – slăbise, parcă întinerise şi vorbea cu vervă despre lipsa de coerenţă din revistele româneşti.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulţumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere şi ne-am dus să bem în Bordello’s, pe atunci pustiu şi încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături şi văicăreli. Odată ce berea şi-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă aşa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără „target” impus. Cu texte-spectacol şi vizual şlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ţinem minte nici unul înainte de „Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un „o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puţin obraznic, dar şi corect în sintagma „Citesc Decât o Revistă”. Aveam şi scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar şi industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate şi designul creativ poţi scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notiţe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat şi precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele „unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potenţiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray şi l-am rugat să ni se alăture. Şapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleşiţi de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Ştiţi restul poveştii. De la DoR #1 au apărut o mulţime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură şi cu o lipsă de calitate şi relevanţă.
Editorii şi designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune şi pentru că alături de ei se bucură şi alţii – fie că acei alţii sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puţini trăiesc din ce fac. Şi mai puţini îşi plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It’s Nice That a găsit o posibilă soluţie în evenimente. Strak s-au decis să-şi scoată pielea la vânzare ca să finanţeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus şi care ne pot povesti – în text, fotografii, ilustraţii, design – ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconştiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel – să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel – care se desface de două ori – şi cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu şi despre alţii ca ei pe care-i veţi găsi în paginile revistei.
Dar e şi despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.
De ce mă ratez ca jurnalist
Despre cum e să fii un jurnalist şi un manager mediocru, despre modele de business şi o modestă proiecţie ideală pentru Decât o Revistă.
Sunt nopţi – şi nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan şi mă întreb dacă am vreo şansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos şi relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relaţie dintre The New Yorker şi Wired). Sunt nopţi în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puţin, de proiecţia ideală, care e mai puţin legată de conţinut şi mai mult legată de formă: perfecţionarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizaţii mici şi, desigur, găsirea unui model de business.
În anii ’90, când eram în liceu şi scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea şcolii cu 300 de lei. (Era 1996). Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopţile să facă layout şi o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureş – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croşetatului, dar n-avea de ales.
Nu ştiu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relaţie prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunşi jurnalişti minunaţi azi) şi tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marţi în Fire sau pe care le dădeam cadou formaţiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.
Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.
***
În 2003 am plecat la un master în America şi după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învăţat în anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris şi cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câţiva colegi jurnalişti din România – oameni importanţi şi relevanţi – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge şi aşa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeţi în mai toată presa românească.
Nu curgea nicidecum lapte şi miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocraţia pe care o visăm cu toţii – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o şcoală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primeşti un contract dacă nu eşti la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcţi mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant şi prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)
Bănuiam ce mă aşteaptă în România şi când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorinţa de a scrie, nu a construi. (Deşi visam la un This American Life local.) Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supravieţuirea jurnalismului şi alte asemenea pe atunci – altfel m-aş fi prins ce mă aşteaptă.
În nici şase luni mi-am dat seama cum decurge viaţa de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele şi apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopţii la birou şi scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau şi reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum şefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniţi dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenţi la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacţii nimeni nu le va cere să gândească, aşa că era în interesul lor să devină roboţi.
Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinţi sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparţinea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnalişti – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va creşte şi cu siguranţă nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărţi sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaţionale. Am căzut şi eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relaţiile incestuoase dintre editorial şi publicitate. După şase luni, spaţiul pe care trebuia să-l umplu s-a micşorat, banii pentru colaboratori au dispărut şi promisiunile n-au mai valorat nimic.
Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ţinut anul trecut absolvenţilor de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire şi Treme, a scris-o şi mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiţi newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).
Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înţelegeţi cum am ajuns eu, un reporter şi un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităţilor locale. Al doilea e pentru că în discuţia recentă avută la bere cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susţină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conţinut? Sau oamenii de afaceri?
***
Probabil intuiţi răspunsul meu şi îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:
Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.
Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of following a dream. I know about that.
But let me tell you what I’ve also seen.
Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme şi stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă şi astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicaţie al cărui scop principal era grija faţă de conţinut – nu trebuia să-ţi placă totul, dar trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici şi tweeturi despre morţile dictatorilor şi artiştilor, ci să oferim o dată pe trimestru conţinut de profunzime care îndeamnă la introspecţie. Însemna să nu vindem conţinutul companiilor şi să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu ştie nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent şi editat ca să aibă sens. Nu visam perfecţiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.
Primul număr – şi trebuia să fie doar unul – era aşadar atât o creaţie originală, cât şi un soi de protest, dar unul ilustrat de o opţiune.
***
Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecţia ideală.
Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului şi care a văzut de atunci mai multe ţări decât avem judeţe în România, m-a întrebat nonşalant când aveam de gând să renunţ la hobby-ul meu cu revista şi să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaşte ar trebui să înţeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori şi că e o formă de a spune poveşti care pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari şi avea peste 30 de angajaţi, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuşi să lucreze pe gratis şi nu părea deloc aproape de soluţia câştigătoare financiar. Şi, foarte important, mai ales în aceşti ani de criză, era făcută în România, unde, mulţi cred că n-are rost să încerci nimic.
Soluţia câştigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecţia ideală, cel puţin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-şi plătească colaboratorii şi să construiască în jurul ei o comunitate de susţinători (abonaţi, cumpărători de produse, sponsori etc).
Sunt o serie de explicaţii pentru care n-am ajuns încă acolo şi una dintre ele e cu siguranţă propria mea incompetenţă. Dar sunt şi unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le ştiţi.
***
Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradiţional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante faţă de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă şi pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poţi baza pe publicitate (o să vedeţi). De aceea şi preţul de copertă, 25 de lei, pe care conţinutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 şi 50 la sută din preţul de copertă şi – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noştri să se aboneze: primim mai mulţi bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticenţa la ideea de abonament, frica de Poşta Română fac acest demers dificil.
Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuţie lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt şi generalizând: agenţiile de media, clienţii şi uneori şi agenţiile de PR sau publicitate nu înţeleg cum ar trebui să funcţioneze jurnalismul, cu atât mai puţin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înţeleg relaţia corectă dintre un brand şi o publicaţie şi necesitatea unei separări dintre editorial şi publicitate. De creativitate în execuţie sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar şi adesea în ciuda a ceea ce-şi doreşte clientul să plătească (adică repede, ieftin şi bine, ceea ce nu există). Cei mai mulţi vor să scrii despre ei şi să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă şi oamenii de vânzări – cel puţin la revistele comerciale – şi-au vândut propriul conţinut şi propria integritate până când n-a mai rămas nimic.
De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere şi separate de conţinutul editorial – aşa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experienţă în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină şi apoi, din ce a rămas, să-ţi sugereze să dai înapoi o mică şpagă agenţiei pentru că ţi-a adus nişte bani de la un client.
Desigur, am încercat şi alte lucruri – evenimente, construit conţinut pentru alte organizaţii, produse, granturi pentru articole, 2%, donaţii etc. Unele au funcţionat, altele mai puţin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicaţii pentru telefoane şi tablete etc. Visăm din când în când şi la un business developer şi un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituţii de media pentru a supravieţui. Mai bine închidem şi ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)
Pe scurt, cheltuielile administrative şi costurile de producţie nu mai sunt o problemă, dar proiecţia ideală, aşa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă şi de aceea sunt multe nopţi în care mă uit la tavan şi mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eşec spectaculos această nereuşită.
***
Ştiu că nu poate ţine la infinit modelul cu conţinut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp şi de energie. Un gen de jurnalism care, luaţi aminte, îşi găseşte modalităţi creative de supravieţuire în alte culturi. Acolo invenţiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înţelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – şi în consecinţă plăteşte, se abonează, donează etc.; pentru că suficienţi manageri ştiu să menţină o graniţă între conţinut editorial şi publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înţeleg că jurnalismul e un produs aparte şi dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menţii un standard şi să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.
Un cover story în New York Times Magazine poate costa şi 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung şi dificil – o fac chiar şi pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poţi plăti şi mulţi caută modele (aţi văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).
În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aş putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aş avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puţin, aşa că dacă vreţi să fiţi un mecena, daţi un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeaşi masă de cititori – asta şi pentru că nu avem o cultură media în această ţară, încă majoritar lipită de televiziunile de ştiri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie şi de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticaţi de alţi reporteri pentru că am câştigat premii cu texte lungi, care nu sunt justiţiare şi care n-au condei.
De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.
Am stat de vorbă cu mulţi oameni de business inteligenţi în aceşti doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înţelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) şi că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Ştiu asta şi o serie de tineri care au ieşit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) şi încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că îşi opresc creşterea profesională ca să fie mediocri şi în antreprenoriat.
Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi. Toţi au identificat corect că e loc imens pe piaţă pentru conţinut de calitate (definiţia acestui cuvânt e altă discuţie). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar şi plăti. Întrebarea şi mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piaţă? Consensul lor – şi unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliştii, vom vâsli.
Eu nu cred asta.
Cred că supravieţuirea jurnalismului e şi responsabilitatea reporterilor şi editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunţa la teren şi la visele de a scrie texte măreţe, de a face documentare senzaţionale şi site-uri cu comunităţi de sute de mii de cititori, doar ca să eşueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie şi cazul meu, şi de acea încă mai urmăresc proiecţia ideală pe tavan în nopţile în care nu pot să dorm.
Reportajul, cum ar trebui să fie
(Publicat original în DilemaVeche, nr. 418)
În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.
Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.
L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.
N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.
Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.
După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.
Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.
Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.
A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).
A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.
Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.
Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.
Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.
Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.
* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..
DoR are nevoie de tine. Abonează-te.
Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.
Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.
Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.
Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.
Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.
Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).
Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.
Comunitate
Jim Nelson, editorul GQ, scrie în introducerea volumului Best American Magazine Writing 2011:
I’d even go further and say that at their best, magazines do more than inform, entertain, and waste tons of your valuable time. They create (…) a community. By community I don’t mean the buzz phrase that sprang up a few years agowhen webheads were trying to articulate what everyone was looking for on the Internet. I mean something a little more connective still: that the act of reading great writing lands and lives where the cerebral mixes with the emotional and becomes, if constantly nurtured, almost tribal, feeding a fealty that a sports fan would recognize. It’s the only way I’ve ever read magazines – madly, loyally, almost monogamously – scouring many but devouring the ones that deserve my madness.
Cele mai bune poveşti din 2011
Am decis să alcătuiesc şi anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite şi materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poţi fi un jurnalist bun fără să citeşti/asculţi şi fără să încerci să înţelegi cum reuşesc să facă alţii ceea ce fac. (Citiţi şi sfaturile lui Scott Raab).
Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune. (Ai citit din DoR, da?)
Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.
• A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.
• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.
• You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.
• Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.
• The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.
• Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.
• Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.
• There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.
• My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.
• Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.
Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling
Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.
Costă 20 de euro.
Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.
- Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
- Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
- Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
- Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.
Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.
Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)
ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.
Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferinţă de jurnalism narativ, un gen de documentare şi scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoţie şi explică realitatea în care trăim.
Conferinţa, desfăşurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor şi editorilor pasionaţi de ideea de storytelling, dar şi celor care apreciază scriitura narativă de non-ficţiune. Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea poveşti atât în ştiri, cât şi în reportaje – în presa scrisă, dar şi în radio –, folosindu-se de exemple de bune practici şi sfaturi.
Avem veşti importante despre logistica conferinţei şi dorim să le împărtăşim din timp cu cei interesaţi.
1. Data, locul, susţinători
Conferinţa va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie şi va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din Bucureşti (Bdul Expoziţiei, nr. 1B). Conferinţa n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în Bucureşti, Fundaţiei Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA şi Intercapital Invest.
2. Înscriere
Înscrierile vor fi primite începând de marţi, 1 noiembrie, prin site-ul conferinţei: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiţi cu atenţie detaliile.
- Conferinţa este deschisă pentru 100 de participanţi.
- Taxa de înregistrare este de 250 RON şi include sesiunea plenară de dimineaţă, prânzul şi un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
- Locul la conferinţă este asigurat numai înregistrare şi plată. Detalii despre cum faceţi plata găsiţi marţi pe site.
3. Vorbitori
Vom avem patru vorbitori minunaţi, veterani şi inovatori, toţi jurnalişti americani multi-premiaţi (doi sunt câştigători de Pulitzer). Uitaţi-vă la entităţile media pentru care au lucrat şi vă puteţi face o idee de ce ne pregătesc:
- Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă şi învaţă jurnalişti din toate colţurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter şi editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism şi Fellow Editor la Institutul Poynter.
- Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre ştiinţă şi cultură pentru The New York Times şi Popular Science şi contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) şi The Atavist (revistă multimedia).
- Alex Tizon a câştigat un Pulitzer şi astăzi predă la University of Oregon. A condus redacţia Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times şi a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes şi revista Sierra. Big Little – prima lui carte – va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.
- Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris şi editat la nenumărate conferinţe de jurnalism narativ. A câştigat premii naţionale pentru articolele ei şi este autoarea a trei cărţi. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.
4. Program
O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor şi ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinţei începând cu 1 noiembrie.
09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)
Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieţi sau să ne sunaţi.
Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86
Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foştii mei şefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcţional şi responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii îşi petreceau dimineaţa în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-şi petreacă dimineaţa citind ziarul lui.
Aşa că, împreună cu designerii şi alţi oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică – alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conţinut produs de cititori; avea chiar şi o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovaţia, deşi ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiaşi editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacţiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esenţă, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înţelegeau – aveau rutina perfecţionată, îi gestionau uşor crizele –, dar cel de duminică îi panica. Cum adică „altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre şedinţa consiliului local? Cum adică să transmitem informaţie grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau şefului, care, încăpăţânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresaţi, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înţeles, că n-au definiţiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile şi rostul unui ziar, apare şi riscul rutinei şi conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmaţie: nu văd firul roşu, nu înţeleg targetul, nu princep de ce scrieţi despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenţie, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiţii. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuţia unui text – acolo ar fi bine să nu existe –, ci de evitarea certitudinilor. Viaţa are puţine certitudini, deşi mult prea mulţi credem că i-am rezolvat ecuaţiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul ţării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranţă, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce „la noi nu se poate”.
Aşa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim – nu toţi, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrăţişare a ambiguităţii în speranţa că expunerea la o diversitate de experienţe, dorinţe şi preferinţe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur şi mai puţin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiţi cu atenţie The Economist, care, deşi priveşte lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici aşa, dar nici aşa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenţei certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuşi nişte chei de citire şi îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea poveşti ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din faţă a revistei – aia cu sfaturi de cum să te îmbraci şi cum să te bărbiereşti –, ca să facă ce contează: ultima treime a publicaţiei, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ţinem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, ştim că filozofia revistei se simte cel mai bine în secţiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simţim că lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată şi mai puternică colecţie de „articole grele” de până acum. Cu siguranţă se poate şi mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiţiei, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who – prea mulţi dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit şi îl plac pe Laurenţiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns şi el, dar şi o serie de invitataţi, e cine e Guess Who şi cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulţi dintre cei care consideră muzica lui o jucărie şi atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei – când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relaţie cu puterea? Un om care a avut-o şi a pierdut-o? Un om care n-a ştiut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ţi se dă şansa să încerci să-ţi execuţi viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuţ).
* Alex. Leo Şerban – că alş a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Piţurlea s-a dus mult mai departe de atât şi o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reuşit să adune şi să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viaţă a unui bărbat atent, curios şi plin de viaţă, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia – când Gabi Dobre şi Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o maşină şi s-au dus spre Atena, nu ştiam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o ţară în prag de faliment, populată de oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce şanse avem să ajungem şi noi în acest punct.
* Tamango – Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citeşti tabloide sau te uiţi la emisiuni de cancan ştii ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în acelaşi timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieţi întregi, una care nu se schimbă atât de uşor când dă succesul peste tine şi care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urşii – în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceauşescu pentru vânătoarea de urşi. Îmi doresc de atunci să-l public şi iată că am reuşit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte – adică 20 de pagini) şi se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt şi alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ţi asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parţial, dorinţei unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parţial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-şi va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Superscrieri 2011
Jurnalismul narativ are nevoie de exemple de bune practici. Are nevoie de poveşti pe care să le dăm mai departe, ca exemplu de documentare minunată şi scriitură precisă.
Premiile Superscrieri oferite de prietenii de la Fundaţia Friends for Friends sunt o ocazie rară de a scoate în lume cele mai bine scrise eseuri, portrete, reportaje şi materiale experimentale. Poate să participe oricine, cât timp materialul lor a fost publicat (oriunde, cât timp e public) în ultimul an.
Mai mult detalii, plus regulile de înscriere, aici.
PS: Deadline-ul e 15 septembrie. Grabiţi-vă!