Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureș pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an și ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoși și apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porție. Toată săptămâna poate fi rezumată cam așa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitorești ““ de la cercei la magneți ““ ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjurația imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat și mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile ““ eu îi vorbeam mamei despre ce aș putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viață normală.

***

NU MÄ‚ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanță cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranțe copilărești și dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal ““  o poveste reală din viața mea, care să le ofere cititorilor o lecție universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază și metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune și detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic și cu siguranță nu transmiteam mai nimic din experiența umană.

Erau mai multe lecții despre relația copil-părinte, despre maturizare și chiar despre dor de țară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reușisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învățat atunci, e povestea multora. Și fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepțional, din care putem învăța ceva despre noi înșine. Jurnalistul și scriitorul american Alex Tizon spune că poveștile personale, spuse sincer și cu imagini vii, pot defini o experiență prin care au trecut și alții, dar n-au reușit să și-o explice. Așa că, într-un fel, poveștile personale pot defini experiența altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanșator de memorie, ci și o sursă de semnificație.

Din cele mai vechi timpuri spunem și citim povești ca să putem naviga lumea. De la primele “a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos și Zmeu, învățăm să interpretăm lumea prin povești, să ne alegem calea care ni se potrivește, să decidem ce e rău și ce e bine și să ne însușim unelte care să ne facă fericiți. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulți responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem povești, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecție, care conține 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 și 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformațională a unei povești adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt și personajele principale ale poveștilor.

Eseul, prin definiție, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experiențe trăite. Autorii din acest volum caută semnificația în propria viață, punând pe masa de disecție victorii și înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăți de jurnal cât niște călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viață ““ nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem și mai multe în comun. Cu toții venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecție ascunde nu doar o poveste universală, ci și, sper eu, o scânteie care poate să îți aprindă propria memorie, sau să îți ilumineze înțelesul unor experiențe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în țară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operație care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii și sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, și nu ne spuneam mai nimic. Știam că suferă și că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească niște aer și murmurând lucruri de neînțeles. Nu știu dacă am trădat-o venind înapoi, dar știu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă amenința era piramida lui Maslow ““ în România, spunea ea, viața de zi cu zi nu-ți va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ți rezolvi baza piramidei ““ mâncare, căldură și adăpost ““, nici vorbă de vârf, unde e cunoașterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoți capul din propriile dileme și angoase și să vezi că, de fapt, nu ești singur. E un exercițiu care pare dificil și pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul și cititul de povești. Participând prin povești la experiența altora vom reuși să urcăm, chiar și pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învața cum să navigăm lumea și viața și ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

Despre intervievat, cu Mike Sager

Textul de mai jos a fost scris de către Simina Mistreanu, editor asociat la Decât o Revistă și un om minunat, pentru cursul Interview Essentials din semestrul de primavara 2012, predat de Jacqui Banaszynski, la Missouri School of Journalism, unde Simina e studentă.

Tema era sa vorbesti cu un intervievator profesionist despre tehnicile si filosofia pe care le respecta atunci cand intervieveaza. Simina l-a intervievat pe Mike Sager, contributing writer la Esquire US și unul dintre invitații ediției din 2012 a The Power of Storytelling. Au vorbit pe Skype, timp de aproximativ o oră. Textul l-am păstrat în engleză de dragul acurateței conversației.

Mike va povesti și mai multe la conferință despre ce numește mai jos “suspension of disbelief” și despre tehnicile de documentare pe care le folosește.

—–

I had a Skype interview with Mike Sager on Saturday, March 3. At the beginning of the conversation, he showed me his interviewing equipment. He uses an Olympus voice recorder and a few accessories: an earphone for phone conversations, a lavaliere microphone and a foot pedal for transcribing interviews.

Below are some of the things I learned from Sager, in his own words:

On transcribing:
Honestly, transcribing every single bit of tape has been one of the secrets of my success.

It often will take a couple of weeks to transcribe a story. Even to the point when now I”™m kind of old, and I have tendonitis, and I have help transcribing. So they do it, but I still listen to it all and read it and fix it wherever they missed. That process is usually about a third of my time spent on the entire story. I”™d say reporting is a third, and then transcribing is always a third, and then writing is a third. Usually, the writing is a little more rushed, so it”™s probably less than that. And that”™s really my favorite part.

On building rapport:
People say that my stories, it”™s almost like I do different accents. What I often do is I quote people without using quotes. I just use their words. That way I get all the terminology, and I can fluid in the person, and I can steep like a tea bag in the thing.

I evolved the technique of being like a reality-show camera. A lot of reporters are so hype; they go running in with all their questions prepared. I go in, and I don”™t ask anything. I”™m just really nice. And if something drops, I pick it up, and I buy lunch. I try to be friendly. I”™m just really interested. You know, mothers teach their daughters what to do on dates. I”™m just like the greatest date ever. Boy, girl, whatever you are, I”™m your great date.

And also, I”™m very observant. That”™s what I do, I just observe. It”™s like I”™m watching TV in 3D.

I know there”™s an incident that I need to know about. And then you know the general outline of the story, but what I just do is start in chronological order. And then, literally, I”™ve said to almost every single person I”™ve ever interviewed, “œSo you were born in a log cabin.”

It”™s sort of like foreplay. You don”™t jump right in, you got to warm him up. You have foreplay, you ask about their lives. It”™s easy for people to tell you that. That”™s what I do; I go through and I lead up to “œAnd so, then you shot him. Tell me about that day when you first got together with the guy.” Whatever, you know where you have to go, but just start at the beginning and ask the easy stuff.

You save your hardest questions till the end. I always do that with everybody.

On suspending disbelief:
I have this thing I call “œsuspension of disbelief.” At the time I met the Aryan Nations people who were hate mongers, who were against black people and Jews and all that kind of stuff, I”™m Jewish, and I was married to a black woman, and I had a kid who was half-and-half. I”™m going in there, and they”™re like “œAre you a Jew?” I”™m like “œNo, I”™m Italian.”

[But] the guy”™s wife is dying in the back cottage and I try to understand.

When you”™re doing these stories that are so deep and personal, the rules are even more stringent than any rules of man. These are the rules of God and the heart. If I follow those rules, then I never fuck up.

I”™ve been reporting this story for a year; I finally get the jailhouse interview with the killer. So what? I know he”™s going to have a horrible life; he”™s going to be in jail. And the Thai Buddhists that he killed, they believe he”™s going to have a thousand lifetimes of damnation. So why do I have to judge him, right? I”™m there to find out what it”™s like to be him. And he”™s like “œAnd then we shot him.” And I”™m like the same thing I say to my 10-year-old, my 18-year-old, whatever age: “œCool! What was that like?” And he told me: it made a gushing, bubbling sound, and he described what it”™s like to shoot someone in the head. We love these stories about death and dying. We just want one more detail. We want to know one step further. We know he killed them, but then we don”™t know anything else. What is it like?

On Mike Sager, the interviewer:
I”™m afraid to be lost, I don”™t like to go anywhere, I don”™t want to talk to anybody. But once I”™m there I have my fucking cape on, I”™m Superman. All these questions, all these emotions, all this strong shit. As a journalist, it gets in the way. Use the passion for the writing. But you”™re not going to be the same person if you shut the fuck up and listen for a minute and learn.

I think people are afraid to be wrong. As a journalist, that”™s my biggest strength ““ I”™m great at being an idiot. I don”™t have to be smart. I know what it takes to be able to listen. And like listen in a way that you”™re like, “œHoly shit, I never even thought of it that way.”

Often, what people need is just approval and an ear. And that I”™m really good at doing, and nodding my head and suspending my disbelief. Now, if they were a heinous criminal, at the end I have to ask that question, too. But I ask a “œHow does it feel to be you” kind of question instead of “œSociety”¦” I ask the real question.

I believe that Hitler”™s girlfriend, Eva Braun, probably liked something about him. It was something lovable about Hitler. If you want to write a really good Hitler character, then if he has a little goodness in him, then you feel bad that he”™s such an asshole instead of just wanting to kill the asshole. And that is drama.

I don”™t like [interviewing] at all. And every once in a while, I meet a really great person. I learned a lot from the real people. I end up liking that. It”™s very inconvenient and uncomfortable. It”™s like being in the greatest ride in the world when you”™re like suddenly in the middle of something.

Over the years, what this job has done more than anything is molded me into being a certain kind of person. I am the sum total of all the people I”™ve met. All the weird, fucking things that people have said to me and all the stuff that I”™ve done and the places I”™ve been, I am that person, I am not who I was when I began.

The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories ““ awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR

Oskar Wyers și Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole și încearcă să întrețină viața culturală a unui oraș cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existență. (Da, am scris corect ““ 2.000 de ani.)

În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziție la care au venit vreo opt oameni, printre care și un tip din afara orașului. Simțindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Așa că el și Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară ““ un zine în format A6, scos în 20 de exemplare ““, cu texte de la poeți și autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu”™ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar ““ chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găsește niciun exemplar.)

I-am văzut pe Oskar și pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit ““ reviste independente, majoritatea concepute prin baruri și finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă și a împărtăși ceva cu alții.

În prima zi de conferință nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul “iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu știu să-i facă și care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).

M-am simțit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârșit într-un grup de oameni fără soluții, fără răspunsuri și mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (și îi tratează) doar ca pe niște statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) și pentru că puține produse culturale funcționează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simțit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poți începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.

Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding și mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar și nume mai cunoscute ca Little White Lies și It”™s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme și obstacole (pe care le avem și noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început și pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.

Poveștile lor au venit la momentul perfect.

Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlinește trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun “ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut șapte luni).

Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gașcă de editori salariați și sictiriți ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepțional, conferențiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an ““ slăbise, parcă întinerise și vorbea cu vervă despre lipsa de coerență din revistele românești.

În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulțumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere și ne-am dus să bem în Bordello”™s, pe atunci pustiu și încă frecventabil.

O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături și văicăreli. Odată ce berea și-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.

Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă așa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără “target” impus. Cu texte-spectacol și vizual șlefuit.

Apoi am început să propunem nume. Nu mai ținem minte nici unul înainte de “Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un “o”.

Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puțin obraznic, dar și corect în sintagma “Citesc Decât o Revistă”. Aveam și scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar și industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate și designul creativ poți scoate o revistă care să te absoarbă.

Unul dintre noi a început să ia notițe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat și precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele “unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.

Apoi am inventariat câteva subiecte potențiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.

Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray și l-am rugat să ni se alăture. Șapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleșiți de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.

***

Știți restul poveștii. De la DoR #1 au apărut o mulțime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură și cu o lipsă de calitate și relevanță.

Editorii și designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune și pentru că alături de ei se bucură și alții ““ fie că acei alții sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puțini trăiesc din ce fac. Și mai puțini își plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It”™s Nice That a găsit o posibilă soluție în evenimente. Strak s-au decis să-și scoată pielea la vânzare ca să finanțeze numărul #3.

O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus și care ne pot povesti ““ în text, fotografii, ilustrații, design ““ ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.

Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconștiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel ““ să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel ““ care se desface de două ori ““ și cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu și despre alții ca ei pe care-i veți găsi în paginile revistei.

Dar e și despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.

De ce mă ratez ca jurnalist

Despre cum e să fii un jurnalist și un manager mediocru, despre modele de business și o modestă proiecție ideală pentru Decât o Revistă.

Sunt nopți – și nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan și mă întreb dacă am vreo șansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos și relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relație dintre The New Yorker și Wired).  Sunt nopți în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puțin, de proiecția ideală, care e mai puțin legată de conținut și mai mult legată de formă: perfecționarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizații mici și, desigur, găsirea unui model de business.

În anii ’90, când eram în liceu și scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea școlii cu 300 de lei. (Era 1996). Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopțile să facă layout și o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureș – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croșetatului, dar n-avea de ales.

Nu știu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relație prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conținutul era produs în weekend de mine și de câțiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunși jurnaliști minunați azi) și tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marți în Fire sau pe care le dădeam cadou formațiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.

Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.

***

În 2003 am plecat la un master în America și după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învățat în anii ăștia ce nu știam în liceu și în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant și interesant și, mai important în cazul meu, cum să-l fac după niște reguli și standarde ideale. Am și un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris și cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câțiva colegi jurnaliști din România – oameni importanți și relevanți – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge și așa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeți în mai toată presa românească.

Nu curgea nicidecum lapte și miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocrația pe care o visăm cu toții – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o școală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primești un contract dacă nu ești la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcți mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant și prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)

Bănuiam ce mă așteaptă în România și când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorința de a scrie, nu a construi. (Deși visam la un This American Life local.)  Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supraviețuirea jurnalismului și alte asemenea pe atunci – altfel m-aș fi prins ce mă așteaptă.

În nici șase luni mi-am dat seama cum decurge viața de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele și apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopții la birou și scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau și reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum șefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniți dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenți la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacții nimeni nu le va cere să gândească, așa că era în interesul lor să devină roboți.

Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinți sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparținea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnaliști – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va crește și cu siguranță nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărți sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaționale. Am căzut și eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relațiile incestuoase dintre editorial și publicitate. După șase luni, spațiul pe care trebuia să-l umplu s-a micșorat, banii pentru colaboratori au dispărut și promisiunile n-au mai valorat nimic.

Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ținut anul trecut absolvenților de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire și Treme, a scris-o și mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiți newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).

Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înțelegeți cum am ajuns eu, un reporter și un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităților locale.  Al doilea e pentru că în discuția recentă avută la bere cu jurnaliștii importanți și relevanți s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susțină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conținut? Sau oamenii de afaceri?

***

Probabil intuiți răspunsul meu și îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you”™re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then”¦ you do it again.

Now I understand that if you”™re married, or have a kid, you can”™t not make money. And I know that it is not fun, it”™s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don”™t go down, and I know about friends and siblings who didn”™t go crazy, who didn”™t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers  and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of  following a dream. I know about that.

But let me tell you what I”™ve also seen.

Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme și stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă și astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicație al cărui scop principal era grija față de conținut – nu trebuia să-ți placă totul, dar  trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici și tweeturi despre morțile dictatorilor și artiștilor, ci să oferim o dată pe trimestru conținut de profunzime care îndeamnă la introspecție. Însemna să nu vindem conținutul companiilor și să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu știe nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent și editat ca să aibă sens. Nu visam perfecțiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.

Primul număr – și trebuia să fie doar unul – era așadar atât o creație originală, cât și un soi de protest, dar unul ilustrat de o opțiune.

***

Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecția ideală.

Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului și care a văzut de atunci mai multe țări decât avem județe în România, m-a întrebat nonșalant când aveam de gând să renunț la hobby-ul meu cu revista și să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaște ar trebui să înțeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori și că e o formă de a spune povești care pot să ne transforme. (Despre puterea transformațională a poveștilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicațiile contau însă doar pentru editorul și scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari și avea peste 30 de angajați, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuși să lucreze pe gratis și nu părea deloc aproape de soluția câștigătoare financiar. Și, foarte important, mai ales în acești ani de criză, era făcută în România, unde, mulți cred că n-are rost să încerci nimic.

Soluția câștigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecția ideală, cel puțin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-și plătească colaboratorii și să construiască în jurul ei o comunitate de susținători (abonați, cumpărători de produse, sponsori etc).

Sunt o serie de explicații pentru care n-am ajuns încă acolo și una dintre ele e cu siguranță propria mea incompetență. Dar sunt și unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le știți.

***

Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradițional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante față de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă și pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poți baza pe publicitate (o să vedeți). De aceea și prețul de copertă, 25 de lei, pe care conținutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 și 50 la sută din prețul de copertă și – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noștri să se aboneze: primim mai mulți bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticența la ideea de abonament, frica de Poșta Română fac acest demers dificil.

Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuție lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt și generalizând: agențiile de media, clienții și uneori și agențiile de PR sau publicitate nu înțeleg cum ar  trebui să funcționeze jurnalismul, cu atât mai puțin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înțeleg relația corectă dintre un brand și o publicație și necesitatea unei separări dintre editorial și publicitate. De creativitate în execuție sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar și adesea în ciuda a ceea ce-și dorește clientul să plătească (adică repede, ieftin și bine, ceea ce nu există). Cei mai mulți vor să scrii despre ei și să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă și oamenii de vânzări – cel puțin la revistele comerciale – și-au vândut propriul conținut și propria integritate până când n-a mai rămas nimic.

De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere și separate de conținutul editorial – așa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experiență în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină și apoi, din ce a rămas, să-ți sugereze să dai înapoi o mică șpagă agenției pentru că ți-a adus niște bani de la un client.

Desigur, am încercat și alte lucruri – evenimente, construit conținut pentru alte organizații, produse, granturi pentru articole, 2%, donații etc. Unele au funcționat, altele mai puțin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicații pentru telefoane și tablete etc. Visăm din când în când și la un business developer și un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituții de media pentru a supraviețui. Mai bine închidem și ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)

Pe scurt, cheltuielile administrative și costurile de producție nu mai sunt o problemă, dar proiecția ideală, așa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă și de aceea sunt multe nopți în care mă uit la tavan și mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eșec spectaculos această nereușită.

***

Știu că nu poate ține la infinit modelul cu conținut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp și de energie. Un gen de jurnalism care, luați aminte, își găsește modalități creative de supraviețuire în alte culturi.  Acolo invențiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înțelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – și în consecință plătește, se abonează, donează etc.; pentru că suficienți manageri știu să mențină o graniță între conținut editorial și publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înțeleg că jurnalismul e un produs aparte și dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menții un standard și să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.

Un cover story în New York Times Magazine poate costa și 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung și dificil – o fac chiar și pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poți plăti și mulți caută modele (ați văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).

În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aș putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aș avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puțin, așa că dacă vreți să fiți un mecena, dați un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeași masă de cititori – asta și pentru că nu avem o cultură media în această țară, încă majoritar lipită de televiziunile de știri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie și de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticați de alți reporteri pentru că am câștigat premii cu texte lungi, care nu sunt justițiare și care n-au condei.

De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.

Am stat de vorbă cu mulți oameni de business inteligenți în acești doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înțelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) și că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Știu asta și o serie de tineri care au ieșit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) și încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că își opresc creșterea profesională ca să fie mediocri și în antreprenoriat.

Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliștii importanți și relevanți. Toți au identificat corect că e loc imens pe piață pentru conținut de calitate (definiția acestui cuvânt e altă discuție). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar și plăti. Întrebarea și mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piață? Consensul lor – și unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliștii, vom vâsli.

Eu nu cred asta.

Cred că supraviețuirea jurnalismului e și responsabilitatea reporterilor și editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunța la teren și la visele de a scrie texte mărețe, de a face documentare senzaționale și site-uri cu comunități de sute de mii de cititori, doar ca să eșueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie și cazul meu, și de acea încă mai urmăresc proiecția ideală pe tavan în nopțile în care nu pot să dorm.

Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.

N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.

* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

DoR are nevoie de tine. Abonează-te.

Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.

Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.

Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.

Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.

Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.

Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).

Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.

Comunitate

Jim Nelson, editorul GQ, scrie în introducerea volumului Best American Magazine Writing 2011:

I’d even go further and say that at their best, magazines do more than inform, entertain, and waste tons of your valuable time. They create (…) a community. By community I don’t mean the buzz phrase that sprang up a few years agowhen webheads were trying to articulate what everyone was looking for on the Internet. I mean something a little more connective still: that the act of reading great writing lands and lives where the cerebral mixes with the emotional and becomes, if constantly nurtured, almost tribal, feeding a fealty that a sports fan would recognize. It’s the only way I’ve ever read magazines – madly, loyally, almost monogamously – scouring many but devouring the ones that deserve my madness.

Cele mai bune poveÅŸti din 2011

Am decis să alcătuiesc și anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite și materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poți fi un jurnalist bun fără să citești/asculți și fără să încerci să înțelegi cum reușesc să facă alții ceea ce fac. (Citiți și sfaturile lui Scott Raab).

Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mișcat alți cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepțional pentru jurnalismul narativ și poveștile mari, care devine tot mai ușor de găsit și de consumat. Că devin mai ușor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veștile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecția de aici, găsiți numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Și folosiți cu încredere Instapaper ca să mutați lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

“¢ A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naștere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică și corupție. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

“¢Â The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este și ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă și un text cât un roman.

“¢ You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viața la Disney World când ești fumat.

“¢ Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta și chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditația lui despre singurătate pentru că e de o frumusețe rară.

“¢ The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, șah, probabilități și minunile pe care le așteptăm în sport.

“¢ Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relații în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

“¢ Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajații de vară dintr-un parc de distracții. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

“¢ There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aș fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Așa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr și ficțiune și ce alegem să scriem.

“¢ My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viața.

“¢ Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câștigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate și într-o slujbă.

Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-ați decis târziu să participați la conferința de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să știți că nu e speranța pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri inițiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziție bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineață.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de povești de la patru jurnaliști fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând povești personale cu sfaturi.

Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveștilor bine scrise.
Pat Walters va vorbi despre inovație în partea de producție și livrare a conținutului.
Alex Tizon va vorbi despre documentare și munca jurnalistului.
Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineață cu un discurs despre etica jurnalismului narativ și despre relațiile dintre povestitor și subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiți pe site. Tot acolo găsiți și formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineață.

Next Page →