David Granger şi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.
Aşa am ajuns - ca şi altă dată - la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România - cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei - nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva - chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.
Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează - mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes’”. Pentru că - punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).
Spune povestea locului tău de muncă
Butch Ward a avut mereu chestii interesante de spus despre modul în care conduci o redacţie şi relaţionezi cu oamenii pe care ai în subordine. Pentru mine continuă să fie fascinant cum instituţiile media sunt incredibil de defectuoase în ceea ce priveşte comunicarea - atât aici cât şi în America. Editorii nu ştiu cum să-şi motiveze reporterii, reporterii bârfesc în loc să aducă soluţii, iar haosul e considerat strategie de management.
Nu poţi face treabă bună dacă nu există o conexiune cu mediul în care lucrezi şi dacă nu eşti motivat de cei “de sus”. Într-o serie de patru articole care vor continua până joi, Ward a găsit un mod simplu şi eficient de-a privi problema. Editorii pot să folosească tehnicile jurnalismului narativ (personaj, acţiune, scenă, dialog etc.) pentru a spune povestea locului de muncă. Conexiunile dintre naraţiune şi leadership sunt clare. Spune Ward:
- To bring a character alive, a reporter needs to be able to discover that character’s essence: What makes her tick? Ask a good leader what it takes to motivate someone effectively, and you’ll hear about searching for what makes the staffer tick.
- Then there’s dialogue. Good reporters capture conversations, not just quotes. Good leaders engage in real conversations, not just monologues.
- And what about meaning? The best stories help me understand something. They leave me knowing why I read them. The best leaders help me discover why my work matters - its meaning and what difference it makes.
PS: Butch, pe care l-am observat predând timp de un an de zile, e şi un admirator al eseului personal. Un exemplu minunat, aici.