Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)

ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.

Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferinţă de jurnalism narativ, un gen de documentare şi scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoţie şi explică realitatea în care trăim.

Conferinţa, desfăşurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor şi editorilor pasionaţi de ideea de storytelling, dar şi celor care apreciază scriitura narativă de non-ficţiune.  Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea poveşti atât în ştiri, cât şi în reportaje – în presa scrisă, dar şi în radio –, folosindu-se de exemple de bune practici şi sfaturi.

Avem veşti importante despre logistica conferinţei şi dorim să le împărtăşim din timp cu cei interesaţi.

1. Data, locul, susţinători

Conferinţa va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie şi va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din Bucureşti (Bdul Expoziţiei, nr. 1B). Conferinţa n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în Bucureşti, Fundaţiei Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA şi Intercapital Invest.

2. Înscriere

Înscrierile vor fi primite începând de marţi, 1 noiembrie, prin site-ul conferinţei: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiţi cu atenţie detaliile.
– Conferinţa este deschisă pentru 100 de participanţi.
– Taxa de înregistrare este de 250 RON şi include sesiunea plenară de dimineaţă, prânzul şi un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
– Locul la conferinţă este asigurat numai înregistrare şi plată. Detalii despre cum faceţi plata găsiţi marţi pe site.

3. Vorbitori

Vom avem patru vorbitori minunaţi, veterani şi inovatori, toţi jurnalişti americani multi-premiaţi (doi sunt câştigători de Pulitzer). Uitaţi-vă la entităţile media pentru care au lucrat şi vă puteţi face o idee de ce ne pregătesc:

– Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă şi învaţă jurnalişti din toate colţurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter şi editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism şi Fellow Editor la Institutul Poynter.

– Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre ştiinţă şi cultură pentru The New York Times şi Popular Science şi contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) şi The Atavist (revistă multimedia).

– Alex Tizon a câştigat un Pulitzer şi astăzi predă la University of Oregon. A condus redacţia Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times şi a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes şi revista Sierra. Big Little – prima lui carte – va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.

– Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris şi editat la nenumărate conferinţe de jurnalism narativ. A câştigat premii naţionale pentru articolele ei şi este autoarea a trei cărţi. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.

4. Program

O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor şi ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinţei începând cu 1 noiembrie.

09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieţi sau să ne sunaţi.

Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86

Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ

Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe şi pictoriale va face tot ce-i stă în putinţă să o scoată în lume. E ce am făcut şi eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiţi-vă când a apărut în Tabu “Îngerii din jurul ei”.

GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviţi. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzaţional reporter de război) pe copertă. Nu au menţionat-o niciunde şi nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru aşa voiau ei – GQ-ul american produce totuşi jurnalism respectabil – ci pentru că aşa le-a spus compania mamă:

Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.

“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.

He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.

Bineînţeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informaţia a ieşit la suprafaţă. Gawker a scanat imediat articolul şi a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.

Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecţie că atunci când încerci să opreşti ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Aşa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuţiei. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.

Electro Esquire

A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare şi Esquire a folosit o versiune mai retrogradă şi ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne aşteaptă pe viitor.

Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele şi ele sunt destinate tarabelor). Uitaţi unul dintre ele:

Mie mai interesant mi se pare conţinutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluţiona secolului XXI. De fapt asta e şi tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.

Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcţia Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deştept cuplu din America) şi Chris Jones (despre expaţii americani din China). Şi astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.

Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorinţa de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuţie cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:

“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”

UPDATE: Un clip oficial şi alte informaţii despre cum a fostt făcută coperta (şi cum poate fi ea reciclată), aici.

Clay Felker, “master of the magazine”

Clay Felker e un nume sinonim cu istoria revistelor americane – mai ales New York, revista pe care a inventat-o şi unde a oferit sanctuar multor dintre cei care au ajuns să definească jurnalismul narativ. Felker a murit ieri în New York, la 82 de ani. Media americană a explodat cu necrologuri care amintesc de ce Felker a fost unul unul dintre cei mai mari editori de revistă. Mai jos, o selecţie:

Din New York Observer, despre cum lucra Felker cu cei care scriau pentru el:

Amanda Urban: Clay had this thing: He wanted the reader to read through to the end. He didn’t want a knockout headline to give away the essence of the piece. Years later, I’d go to Jim Stewart’s journalism class at Columbia. Everyone is talking about a nut graf. I raised my hand and I said, “What the hell is a nut graf?” He says, “Does anyone here want to tell Binky what a nut graf is?” And someone said, “It’s like the second or third graf and tells you what the piece is about.” Clay would have fired you for that! No one wonder I don’t read past paragraph two or three with most stories

Tom Wolfe: Clay was always telling writers, “You work for me and I’ll make you a star.” I never heard him use that actual expression, but he made all of us feel, one way or another, that if we did, we’d be stars. And if you did well, he would really play you up; he wasn’t at all shy about awarding the credit. And as a result, everybody wanted to do well for Clay.

În New West, Robert Struckman îşi aminteşte lecţiile pe care le-a primit de la Felker.

Smart, funny, arrogant, cynical or irreverent point-of-view journalism, Clay insisted, had its roots in painstakingly thorough reporting. The end product could dismiss a sacred cow with a rude quip, but only if its foundation involved heavy-duty reporting. It’s a humbling idea for a young journalist, that the real work involves introducing yourself on some doorstep, far from any newsroom, and haltingly asking questions and writing down the answers. It’s not rocket science, but it’s far from easy. It’s labor-intensive. If you’re going to write about a place, you need to go there. It’s the fundamentals of all good journalism, almost boring in its simplicity.

Şi în The Washington Post, trendspotter-ul de serviciu Hank Stueve,r ne reaminteşte de ce iubim revistele.

People talk a lot about how magazines are doomed, how they always seemed better in some other previous permutation, and yet the love affair goes on. Just picking up a magazine, examining its cover, letting its subscription cards fall out onto the floor — something still works. (…) There’s this eternal hope in a new issue of a magazine. You don’t have to read it. You absorb it, take it to bed with you.

That, followed by the very essence of magazinedom: where to buy this stuff, what’s the very latest, who’s the very smartest, which doctor should lift your eyes, what’s the best steak in town. Felker cared about that just as much as the long narrative.

David Granger şi nevoia de a inova

M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.

Aşa am ajuns – ca şi altă dată – la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei – nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).

Spune povestea locului tău de muncă

Butch Ward a avut mereu chestii interesante de spus despre modul în care conduci o redacţie şi relaţionezi cu oamenii pe care ai în subordine. Pentru mine continuă să fie fascinant cum instituţiile media sunt incredibil de defectuoase în ceea ce priveşte comunicarea – atât aici cât şi în America. Editorii nu ştiu cum să-şi motiveze reporterii, reporterii bârfesc în loc să aducă soluţii, iar haosul e considerat strategie de management.

Nu poţi face treabă bună dacă nu există o conexiune cu mediul în care lucrezi şi dacă nu eşti motivat de cei “de sus”. Într-o serie de patru articole care vor continua până joi, Ward a găsit un mod simplu şi eficient de-a privi problema. Editorii pot să folosească tehnicile jurnalismului narativ (personaj, acţiune, scenă, dialog etc.) pentru a spune povestea locului de muncă. Conexiunile dintre naraţiune şi leadership sunt clare. Spune Ward:

PS: Butch, pe care l-am observat predând timp de un an de zile, e şi un admirator al eseului personal. Un exemplu minunat, aici.