Lectură de weekend: Fata care muncea mult

Dacă e să citiţi ceva în acest weekend, citiţi povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young şi moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relaţia pe care o avem cu munca, cu propria sănătate şi cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foşti colegi, medici şi încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.

Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.

După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.

Trei motive pentru care avem nevoie de Tabu

E o zi tristă pentru piaţa românească de reviste. Realitatea-Caţavencu a renunţat la divizia de lifestyle, implicit la Tabu, singura al cărei viitor e incert în acest moment. Dacă nu găseşte un investitor care să o menţină în viaţă, se va închide.

Când am plecat de la Tabu la începutul lui octombrie am făcut-o din motive personale; devenise greu de trăit cu presiunile comerciale exercitate de criză asupra unei industrii care avea oricum destule probleme, în special cu consecvenţa şi calitatea. Am considerat că aş putea ajuta mai bine de la distanţă – în timp ce-mi căutam un fellowship afară – şi mare mi-a fost surpriza când am citit veştile de azi.

Nu voi comenta ce s-a întâmplat. Vreau doar să enumăr trei motive – subiective şi personale – pentru care jurnalismul de revistă are nevoie ca Tabu să rămână în viaţă:

1. Era un titlu local, aproape unic între jucătorii mari. Asta înseamnă că avea o libertate extraordinară a formatului – putea să arate cum dorea, putea să rişte, să experimenteze, să iasă din tiparele pe care trustul-mamă le impune deseori francizelor. Dacă Tabu moare e o lovitură foarte grea dată oricărei iniţiative locale.

2. Pentru mine, în anul în care lucrat acolo, a fost un loc primitor pentru jurnalismul despre care vorbesc pe acest blog. A fost un spaţiu în care se puteau publica poveşti – un spaţiu în care am avut ocazia să editez texte grele de acest gen: vezi Îngerii din jurul ei. (În numărul care va ieşi pe piaţă la finalul acestei luni veţi mai găsi unul – povestea Ralucăi Stroescu). În Dosar am putut experimenta cu poveştile scurte, iar pe tabu.ro reuşisem să încropim o rubrică de eseuri personale despre dragoste.

3. Acest punct e direct legat de cel precedent. Deschiderea pentru poveste, pentru un jurnalism mai profund decât ce citeşti în alte locuri nu a fost o cerinţă de trust – dovadă şi decizia de azi. Deschiderea s-a datorat unui singur om şi anume Cristina Bazavan, redactorul-şef. Cristina înţelege nevoia de astfel de poveşti şi faptul că ele adaugă ceva în plus experienţei de citire, dând o valoare sporită produsului. Înţelege că scriitura bună necesită timp, documentare exhaustivă şi editare susţinută. S-a luptat să publicăm unele din textele din ultimul an şi a fost dispusă chiar să schimbe revista în ultimul moment pentru textul ăsta. Nu sunt mulţi oameni ca ea şi dacă Tabu se închide, nu pot decât să sper că va găsi un loc unde va putea cere mai mult jurnalism de acest fel.

— Din acest post a fost ulterior eliminate o referinţă şi un link.

Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)

Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecţiune netratabilă a cordului. Singura soluţie pentru prelungirea vieţii lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutăţit şi el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş.

La sfârşitul lui iunie, s-a găsit în sfârşit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteţi citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită şi în numărul de septembrie.

Poate aţi auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menţionate în campaniile sociale desfăşurate atât pe bloguri cât şi în media tradiţională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo şi nu ştim ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e şi un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viaţa acelor oameni până când trec de situaţia dificilă în care se aflau.

PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteţi citi şi povestea transplantului lui Florin Făgeţan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad şi l-a făcut în spital.

Femeile şi munca (şi altele din Tabu de septembrie)

Relaţia femeii românce cu munca a evoluat simţitor în ultimii 20 de ani. Îndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleşitoare. Căutând o direcţie mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generaţiile precedente, mai sigure pe sine şi mai convinse că au o slujbă bună rău.

Puteţi citi în acest dosar poveşti despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghiţescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) şi Andreea Ciobanu (analistul). Alte poveşti despre relaţia femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.

dosarmuncasept

Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiţi transformările modelului Alexandra Şandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflaţi cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.

TabuSeptembrieV1

Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura şi povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).

Şi da, Tabu de septembrie e pe lat, aşa cum l-aţi găsit şi în aprilie.

Lectură de weekend: Dezvăluirea

Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneşti pe care probabil nu le-aţi ascultat încă.”

Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga şi Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuţ.

CineCanta

CineCanta2

Tabu de iulie-august 2009

TabuIulie09

Trei lucruri despre Tabu de iulie-august. În primul rând, materialul de copertă scris de Cristina Bazavan despre Camelia Şucu, una dintre cele mai de succes femei de afaceri din România, deghizată în Madonna pentru această apariţie.

Mai e povestea Mariei, cea mai tânără bloggeriţă din România. Ana Maria Ciobanu îi face fetiţei un portret care trece cu uşurinţă de la anecdote din viaţa celei mai deştepte fete din clasă la momente din viaţa celei mai bătăuşe. Mai jos, paragraful de deschidere:

Maria David are 8 ani şi 8 luni şi e cea mai tânără bloggeriţă din România. A început să posteze acum un an şi pune pe blog cam tot ce-i trece prin minte: poezii, poveşti, întâmplări din vacanţă, scrisori către Moş Nicolae şi Moş Crăciun, dar şi sugestii de organizare a timpului. Ultimele pentru că nu-i plac oamenii care stau degeaba. „Timpul este foarte preţios şi nu trebuie să-l irosim.”, a scris la începutul anului, continuând cu o listă întreagă de activităţi pe care trebuie să le faci ca să nu devii „om de serviciu”: să te trezeşti cât mai devreme (la 7:00!), să faci gimnastică, să alergi prin parc la aer curat, să citeşti şi să te informezi pe Google despre astronomie, chimie, religie, gramatică, zoologie.

Dosarul din această lună adună într-un pictorial-spectacol cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneşti pe care probabil nu le-aţi ascultat încă. Descoperiţi în revistă cine sunt cele cinci siluete din fotografia de mai jos:

TabuIulie09Dosar

UPDATE: Am dezvăluit identitatea celor cinci aici.

Tabu de iunie 2009

tabuiunie09

Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la şedinţa foto pentru acest material, ea fiind de altfel şi “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe aşa:

“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toţi cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut şedinţa foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine şi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, şi prin asta vreau să spun că e banal, liniştitor şi iritant de drăgăstos.”

Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru poveşti care vorbesc despre instinctul matern şi dorinţa de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre poveşti e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată şi o mamă naturală. Tot ea a scrie şi despre una dintre reprezentatele comunităţii de femei care încearcă să obţină declararea infertilităţii ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop şi show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă şi mogâldeaţa ei.

Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Şchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puşti de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci şi creează în această direcţie. Textul, din care puteţi citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de şcoală de-ale lui Claudiu poartă creaţiile lui.

designerspread

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma maşinii de cusut electrice Singer, ţine fermoarul lipit de fustă, potriveşte acul deasupra şi cu piciorul stâng apasă pedala care porneşte motoraşul. O răpăială scurtă prinde aţa în loc. Ţac, a scos acul. Ţac, îl potriveşte pe latura cealaltă. În mai puţin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta şi o aşază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trânteşte pe scaun în faţa bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, îşi duce palma la obrazul drept şi priveşte. Îi mai trebuie ceva. Inspiraţia vine în grabă: „Ştiu, are nevoie de un lănţişor care să atârne.”

Tot în Tabu de iunie găsiţi jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supravieţuit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.

Vă recomand şi eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de nişte veşti nucleare (la propriu).

Tabu aniversar (mai 2009)

coperta 80

Tabu de mai e număr aniversar – şapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea şoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioşi. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveştile cele mai interesante din istoria revistei. Citiţi şi aflaţi ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu puşcăriaşa închisă pe viaţă pentru complicitate la omor şi cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.

Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-şef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o şedinţă de redacţie şi apoi a petrecut nişte timp cu Oana şi fetiţa ei. Propoziţia mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.

Gabriela Piţurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu şi povesteşte cum a reuşit designerul să-şi înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise şi o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.

Cel mai curajos text din acest număr îi aparţine lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 şi despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză şi atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viaţa unui om”, spune ea. “E epuizant”.

Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:

INDIFERENT CUM POZEAZĂ, toate vor acelaşi lucru: să cocheteze cu modellingul şi să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care priveşte galeşă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susţinut pe un fir mai subţire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulaţi şi sutien alb cu buline, care-şi odihneşte pe şolduri unghiile roşu-violent. Poimâine o altă blondă, înălţată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe şold, cealaltă adusă nonşalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.

Sunt diferite, dar visează acelaşi vis – să ajungă cunoscute şi să culeagă aplauze şi aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmăşite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă şi se întreabă „De ce ele şi nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc – două dacă trebuie – şi privesc aparatul cu ochi rugători.

(…)

Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.

fatapag5

Making of “Îngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveşti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât şi ca execuţie. Dar e şi unul dintre textele care avea forţă şi direcţie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat şi scris acest text, povesteşte în interviul de mai jos despre paşii pe care i-a făcut ca să ridice această construcţie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecţiile cele mai importante – nu ştii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui nişte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Ţin minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveşti, cu Cristina Bazavan şi Cristi Lupşa. Lupşa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficţiune), eu în calitate de carne de tun. Ştiam cam ce s-a scris în presă în 2007 şi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat. A ţinut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacţiuni cu ea. Vorbisem şi cu directorul Protecţiei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricţii: fără nume şi fără fotografii în care să i se vadă faţa. Aveam aşadar un personaj principal fără nume real şi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puţin un an. Trebuiau adunate şi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei şi informaţii oficiale – de la Poliţie, de la Protecţia Copilului.

Mă simţeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt şi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficţionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – şi revelaţii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea şi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Aşa că trecutul a devenit din ce în ce mai puţin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluţia vieţii ei şi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forţele acestor oameni întru binele Corinei, dar şi câte puţin din poveştile lor. Am descoperit satul, oamenii de la şcoală, părinţii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ştiut mai bine şi că nu trebuie tranşat totul în alb şi negru, oameni buni şi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus şi informaţii oficiale. La Poliţia din Zorleni, comuna de care aparţine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliţia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aşteptare după aprobări.) S-au mai adunat şi rapoarte ale Protecţiei Copilului, fişe medicale, declaraţii date la Poliţie. Totul completat cu telefoane şi mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzaţie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc şi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai ţin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puţin curăţate, sortate şi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale şi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Şi aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uşor să mă ţin, necesitând jonglerii cu pronume şi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor şi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Aşa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie şi de a mea. N-am vrut să apar în text şi m-am străduit să mă ocolesc chiar şi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald şi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni şi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoţionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoţesc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am ţinut de mână pe potecile îngheţate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ţinându-ne în braţe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcţionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită şi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaşca de copii, cu Esmeralda, Cristina şi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaţa şi pizza seara. Nu aş fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveşti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacţionând cu părinţii, cu vecinii, cu bunica şi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteţi citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-şi spună păsul, am coborât-o pe Corina la şosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-şi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maşină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aşa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin şi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, şi-au comparat telefoanele şi… Şi nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am şters agonia de la casa buncii, textul de termina aşa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puţin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graţie. Deşi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc şi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înţelesuri care sunau bine dar nu-şi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieţuit unei propoziţii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc şi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eşti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deşi ne îndrăgostiserăm toţi de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului şi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataşat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum şi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroş anumite tuşe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un şablon nedrept. A contat să fie totul corect şi conform realităţii şi am încercat să păstrez o poziţie cât mai obiectivă (când Lupşa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simţit confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraţie faţă de acele vieţi.

Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie

Curioşi cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiţi povestea Laurei Cîrnici de la shooting şi un interviu în care Raluca Frînculescu povesteşte cum a retuşat imaginile.

Next Page →