Lectură de weekend: Fata care muncea mult

Dacă e să citiţi ceva în acest weekend, citiţi povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young şi moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relaţia pe care o avem cu munca, cu propria sănătate şi cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foşti colegi, medici şi încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.

Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.

După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.

Trei motive pentru care avem nevoie de Tabu

E o zi tristă pentru piaţa românească de reviste. Realitatea-Caţavencu a renunţat la divizia de lifestyle, implicit la Tabu, singura al cărei viitor e incert în acest moment. Dacă nu găseşte un investitor care să o menţină în viaţă, se va închide.

Când am plecat de la Tabu la începutul lui octombrie am făcut-o din motive personale; devenise greu de trăit cu presiunile comerciale exercitate de criză asupra unei industrii care avea oricum destule probleme, în special cu consecvenÅ£a ÅŸi calitatea. Am considerat că aÅŸ putea ajuta mai bine de la distanţă – în timp ce-mi căutam un fellowship afară – ÅŸi mare mi-a fost surpriza când am citit veÅŸtile de azi.

Nu voi comenta ce s-a întâmplat. Vreau doar să enumăr trei motive – subiective ÅŸi personale – pentru care jurnalismul de revistă are nevoie ca Tabu să rămână în viaţă:

1. Era un titlu local, aproape unic între jucătorii mari. Asta înseamnă că avea o libertate extraordinară a formatului – putea să arate cum dorea, putea să riÅŸte, să experimenteze, să iasă din tiparele pe care trustul-mamă le impune deseori francizelor. Dacă Tabu moare e o lovitură foarte grea dată oricărei iniÅ£iative locale.

2. Pentru mine, în anul în care lucrat acolo, a fost un loc primitor pentru jurnalismul despre care vorbesc pe acest blog. A fost un spaÅ£iu în care se puteau publica poveÅŸti – un spaÅ£iu în care am avut ocazia să editez texte grele de acest gen: vezi ÃŽngerii din jurul ei. (ÃŽn numărul care va ieÅŸi pe piaţă la finalul acestei luni veÅ£i mai găsi unul – povestea Ralucăi Stroescu). ÃŽn Dosar am putut experimenta cu poveÅŸtile scurte, iar pe tabu.ro reuÅŸisem să încropim o rubrică de eseuri personale despre dragoste.

3. Acest punct e direct legat de cel precedent. Deschiderea pentru poveste, pentru un jurnalism mai profund decât ce citeÅŸti în alte locuri nu a fost o cerinţă de trust – dovadă ÅŸi decizia de azi. Deschiderea s-a datorat unui singur om ÅŸi anume Cristina Bazavan, redactorul-ÅŸef. Cristina înÅ£elege nevoia de astfel de poveÅŸti ÅŸi faptul că ele adaugă ceva în plus experienÅ£ei de citire, dând o valoare sporită produsului. ÃŽnÅ£elege că scriitura bună necesită timp, documentare exhaustivă ÅŸi editare susÅ£inută. S-a luptat să publicăm unele din textele din ultimul an ÅŸi a fost dispusă chiar să schimbe revista în ultimul moment pentru textul ăsta. Nu sunt mulÅ£i oameni ca ea ÅŸi dacă Tabu se închide, nu pot decât să sper că va găsi un loc unde va putea cere mai mult jurnalism de acest fel.

— Din acest post a fost ulterior eliminate o referinţă ÅŸi un link.

Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)

Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecţiune netratabilă a cordului. Singura soluţie pentru prelungirea vieţii lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutăţit şi el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş.

La sfârşitul lui iunie, s-a găsit în sfârşit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteţi citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită şi în numărul de septembrie.

Poate aÅ£i auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menÅ£ionate în campaniile sociale desfăşurate atât pe bloguri cât ÅŸi în media tradiÅ£ională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo ÅŸi nu ÅŸtim ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e ÅŸi un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viaÅ£a acelor oameni până când trec de situaÅ£ia dificilă în care se aflau.

PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteţi citi şi povestea transplantului lui Florin Făgeţan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad şi l-a făcut în spital.

Femeile ÅŸi munca (ÅŸi altele din Tabu de septembrie)

RelaÅ£ia femeii românce cu munca a evoluat simÅ£itor în ultimii 20 de ani. ÃŽndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleÅŸitoare. Căutând o direcÅ£ie mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generaÅ£iile precedente, mai sigure pe sine ÅŸi mai convinse că au o slujbă bună rău.

Puteţi citi în acest dosar poveşti despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghiţescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) şi Andreea Ciobanu (analistul). Alte poveşti despre relaţia femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.

dosarmuncasept

Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiÅ£i transformările modelului Alexandra Åžandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflaÅ£i cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.

TabuSeptembrieV1

Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura şi povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).

Şi da, Tabu de septembrie e pe lat, aşa cum l-aţi găsit şi în aprilie.

Lectură de weekend: Dezvăluirea

Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneÅŸti pe care probabil nu le-aÅ£i ascultat încă.”

Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga şi Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuţ.

CineCanta

CineCanta2

Tabu de iulie-august 2009

TabuIulie09

Trei lucruri despre Tabu de iulie-august. În primul rând, materialul de copertă scris de Cristina Bazavan despre Camelia Şucu, una dintre cele mai de succes femei de afaceri din România, deghizată în Madonna pentru această apariţie.

Mai e povestea Mariei, cea mai tânără bloggeriţă din România. Ana Maria Ciobanu îi face fetiţei un portret care trece cu uşurinţă de la anecdote din viaţa celei mai deştepte fete din clasă la momente din viaţa celei mai bătăuşe. Mai jos, paragraful de deschidere:

Maria David are 8 ani şi 8 luni şi e cea mai tânără bloggeriţă din România. A început să posteze acum un an şi pune pe blog cam tot ce-i trece prin minte: poezii, poveşti, întâmplări din vacanţă, scrisori către Moş Nicolae şi Moş Crăciun, dar şi sugestii de organizare a timpului. Ultimele pentru că nu-i plac oamenii care stau degeaba. „Timpul este foarte preţios şi nu trebuie să-l irosim.”, a scris la începutul anului, continuând cu o listă întreagă de activităţi pe care trebuie să le faci ca să nu devii „om de serviciu”: să te trezeşti cât mai devreme (la 7:00!), să faci gimnastică, să alergi prin parc la aer curat, să citeşti şi să te informezi pe Google despre astronomie, chimie, religie, gramatică, zoologie.

Dosarul din această lună adună într-un pictorial-spectacol cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneşti pe care probabil nu le-aţi ascultat încă. Descoperiţi în revistă cine sunt cele cinci siluete din fotografia de mai jos:

TabuIulie09Dosar

UPDATE: Am dezvăluit identitatea celor cinci aici.

Tabu de iunie 2009

tabuiunie09

Familia Doroftei sunt pe coperta numărului din iunie al Tabu. M-am distrat copios la ÅŸedinÅ£a foto pentru acest material, ea fiind de altfel ÅŸi “cadru” pentru textul care acompaniază fotografiile lui Cosmin Gogu. Textul începe aÅŸa:

“Am în telefon un instantaneu delicios cu familia Doroftei. L-am făcut cu câteva minute înainte să începem să tragem bătaia cu perne, după ce toÅ£i cinci s-au urcat în patul monumental al apartamentului de hotel în care s-a făcut ÅŸedinÅ£a foto. E un instantaneu delicios pentru că nu pozau. E un instaneu delicios pentru că nu se întâmplă nimic în imagine ÅŸi pentru că acest nimic spune totul despre ei. E un instantaneu dorofteian, ÅŸi prin asta vreau să spun că e banal, liniÅŸtitor ÅŸi iritant de drăgăstos.”

Dosarul din acest număr e spectaculos. Sunt patru poveÅŸti care vorbesc despre instinctul matern ÅŸi dorinÅ£a de-a avea copii, indiferent de sacrificii. (Una dintre poveÅŸti e de fapt despre o femeie care doar s-a prefăcut că vrea un copil). Lavinia Gliga scrie despre o mamă, un tată ÅŸi o mamă naturală. Tot ea a scrie ÅŸi despre una dintre reprezentatele comunităţii de femei care încearcă să obÅ£ină declararea infertilităţii ca boală. Ani Sandu scrie despre Silvia Pop ÅŸi show-ul “Fă-mi un copil”. Eu am scris despre o mamă adoptivă ÅŸi mogâldeaÅ£a ei.

Povestea mai amplă e executată de către Smaranda Şchiopu, care a scris despre Claudiu Panaite, un puşti de 14 ani care visează să devină designer. De fapt, nu doar visează ci şi creează în această direcţie. Textul, din care puteţi citi mai jos un fragment, e ilustrat cu fotografii (de Roald Aron) în care colege de şcoală de-ale lui Claudiu poartă creaţiile lui.

designerspread

Bleu cu negru? Nu se vede, o să-l acopere pliurile de la spate. Întinde fusta pe platforma maşinii de cusut electrice Singer, ţine fermoarul lipit de fustă, potriveşte acul deasupra şi cu piciorul stâng apasă pedala care porneşte motoraşul. O răpăială scurtă prinde aţa în loc. Ţac, a scos acul. Ţac, îl potriveşte pe latura cealaltă. În mai puţin de un minut, fermoarul e cusut. Scoate fusta şi o aşază pe un manechin aproape la fel de înalt ca el. Se trânteşte pe scaun în faţa bustului înfipt într-o tijă de metal, ridică picior peste picior, îşi duce palma la obrazul drept şi priveşte. Îi mai trebuie ceva. Inspiraţia vine în grabă: „Ştiu, are nevoie de un lănţişor care să atârne.”

Tot în Tabu de iunie găsiÅ£i jurnalul unui experiment pe care l-am îndurat alături de Carmen Brumă – am încercat să fac sport cot la cot cu ea timp de o săptămână. Am supravieÅ£uit, dar s-a lăsat cu multă febră musculară.

Vă recomand şi eseul personal al Ancăi Rusu, un text despre un picnic idilic din copilărie tulburat de nişte veşti nucleare (la propriu).

Tabu aniversar (mai 2009)

coperta 80

Tabu de mai e număr aniversar – ÅŸapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea ÅŸoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioÅŸi. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveÅŸtile cele mai interesante din istoria revistei. CitiÅ£i ÅŸi aflaÅ£i ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu puÅŸcăriaÅŸa închisă pe viaţă pentru complicitate la omor ÅŸi cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.

Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-ÅŸef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ÅŸedinţă de redacÅ£ie ÅŸi apoi a petrecut niÅŸte timp cu Oana ÅŸi fetiÅ£a ei. PropoziÅ£ia mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.

Gabriela PiÅ£urlea scrie despre Ludmila Corlăteanu ÅŸi povesteÅŸte cum a reuÅŸit designerul să-ÅŸi înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise ÅŸi o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.

Cel mai curajos text din acest număr îi aparÅ£ine lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 ÅŸi despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză ÅŸi atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viaÅ£a unui om”, spune ea. “E epuizant”.

Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:

INDIFERENT CUM POZEAZĂ, toate vor acelaşi lucru: să cocheteze cu modellingul şi să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care priveşte galeşă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susţinut pe un fir mai subţire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulaţi şi sutien alb cu buline, care-şi odihneşte pe şolduri unghiile roşu-violent. Poimâine o altă blondă, înălţată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe şold, cealaltă adusă nonşalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.

Sunt diferite, dar visează acelaşi vis – să ajungă cunoscute şi să culeagă aplauze şi aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmăşite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă şi se întreabă „De ce ele şi nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc – două dacă trebuie – şi privesc aparatul cu ochi rugători.

(…)

Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.

fatapag5

Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“ÃŽngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveÅŸti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât ÅŸi ca execuÅ£ie. Dar e ÅŸi unul dintre textele care avea forţă ÅŸi direcÅ£ie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat ÅŸi scris acest text, povesteÅŸte în interviul de mai jos despre paÅŸii pe care i-a făcut ca să ridice această construcÅ£ie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecÅ£iile cele mai importante – nu ÅŸtii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niÅŸte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveÅŸti, cu Cristina Bazavan ÅŸi Cristi LupÅŸa. LupÅŸa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficÅ£iune), eu în calitate de carne de tun. Åžtiam cam ce s-a scris în presă în 2007 ÅŸi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeÅŸte despre ce s-a întâmplat. A Å£inut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacÅ£iuni cu ea. Vorbisem ÅŸi cu directorul ProtecÅ£iei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricÅ£ii: fără nume ÅŸi fără fotografii în care să i se vadă faÅ£a. Aveam aÅŸadar un personaj principal fără nume real ÅŸi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puÅ£in un an. Trebuiau adunate ÅŸi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei ÅŸi informaÅ£ii oficiale – de la PoliÅ£ie, de la ProtecÅ£ia Copilului.

Mă simÅ£eam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt ÅŸi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficÅ£ionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – ÅŸi revelaÅ£ii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea ÅŸi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. AÅŸa că trecutul a devenit din ce în ce mai puÅ£in important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluÅ£ia vieÅ£ii ei ÅŸi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forÅ£ele acestor oameni întru binele Corinei, dar ÅŸi câte puÅ£in din poveÅŸtile lor. Am descoperit satul, oamenii de la ÅŸcoală, părinÅ£ii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ÅŸtiut mai bine ÅŸi că nu trebuie tranÅŸat totul în alb ÅŸi negru, oameni buni ÅŸi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus ÅŸi informaÅ£ii oficiale. La PoliÅ£ia din Zorleni, comuna de care aparÅ£ine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la PoliÅ£ia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aÅŸteptare după aprobări.) S-au mai adunat ÅŸi rapoarte ale ProtecÅ£iei Copilului, fiÅŸe medicale, declaraÅ£ii date la PoliÅ£ie. Totul completat cu telefoane ÅŸi mailuri de completare/verificare/reverificare. ÃŽncheind cu deja clasica senzaÅ£ie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc ÅŸi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai Å£in minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puÅ£in curăţate, sortate ÅŸi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale ÅŸi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Åži aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uÅŸor să mă Å£in, necesitând jonglerii cu pronume ÅŸi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor ÅŸi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

AÅŸa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie ÅŸi de a mea. N-am vrut să apar în text ÅŸi m-am străduit să mă ocolesc chiar ÅŸi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald ÅŸi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni ÅŸi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoÅ£ionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoÅ£esc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am Å£inut de mână pe potecile îngheÅ£ate sau când ne-am făcut poze pentru noi, Å£inându-ne în braÅ£e.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcÅ£ionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită ÅŸi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaÅŸca de copii, cu Esmeralda, Cristina ÅŸi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaÅ£a ÅŸi pizza seara. Nu aÅŸ fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveÅŸti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacÅ£ionând cu părinÅ£ii, cu vecinii, cu bunica ÅŸi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteÅ£i citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-ÅŸi spună păsul, am coborât-o pe Corina la ÅŸosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-ÅŸi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maÅŸină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aÅŸa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin ÅŸi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, ÅŸi-au comparat telefoanele ÅŸi… Åži nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

ÃŽn primul draft, după ce am ÅŸters agonia de la casa buncii, textul de termina aÅŸa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puÅ£in cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graÅ£ie. DeÅŸi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc ÅŸi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înÅ£elesuri care sunau bine dar nu-ÅŸi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieÅ£uit unei propoziÅ£ii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc ÅŸi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eÅŸti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deÅŸi ne îndrăgostiserăm toÅ£i de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului ÅŸi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataÅŸat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum ÅŸi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroÅŸ anumite tuÅŸe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un ÅŸablon nedrept. A contat să fie totul corect ÅŸi conform realităţii ÅŸi am încercat să păstrez o poziÅ£ie cât mai obiectivă (când LupÅŸa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simÅ£it confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraÅ£ie faţă de acele vieÅ£i.

Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie

Curioşi cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiţi povestea Laurei Cîrnici de la shooting şi un interviu în care Raluca Frînculescu povesteşte cum a retuşat imaginile.

Next Page →