Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.

N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.

* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

Care e povestea pe care o spui?

Una dintre cele mai frumoase povești personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieții mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deși nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone și iPad; $2 pentru Kindle).

Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e și acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povestește cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbește despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor și cursanților mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să arați câte știi și scrii despre tot, o să iasă un terci.

Uneori, ca să înțelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.

What were the most challenging parts of the writing process?

The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother”™s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others””because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I”™m stupid and I”™m greedy and wanted to tell them all.

What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece””15,000 words, which I”™d slaved on for weeks””to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you”™re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “œOh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them””well, you”™ll see.

Adam called me and said, “œI don”™t know memoirs that well, but I know mysteries. You”™re trying to do both. And you”™re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn”™t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother”™s life and in my own investigation, as to whether my mother”™s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother”™s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too””a pretty intriguing possibility.

So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn”™t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre”™s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery””and then taken it away.

So Adam, a mystery nut, says, “œDump the mystery.” I think, “œWhat an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna”™s email saying, “œI know you don”™t want to hear this right now, but you don”™t have the right structure.” Great! And when I dig into what she”™s saying I realize that they”™re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn”™t work””it couldn”™t, because the story was trying to be two things at once. You can”™t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.

So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.

Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011

American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut și în anii trecuți, vă ofer cei patru câștigători pentru documentare și scriitură, standarde jurnalistice binevenite.

REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.

FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.

PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.

ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.

Pentru PUBLIC INTEREST a câștigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward și GQ.

Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele povești cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât și ca execuție. Dar e și unul dintre textele care avea forță și direcție încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat și scris acest text, povestește în interviul de mai jos despre pașii pe care i-a făcut ca să ridice această construcție. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecțiile cele mai importante – nu știi dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niște întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei povești, cu Cristina Bazavan și Cristi Lupșa. Lupșa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăților (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase “Lizoanca”, un roman de ficțiune), eu în calitate de carne de tun. Știam cam ce s-a scris în presă în 2007 și dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbește despre ce s-a întâmplat. A ținut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacțiuni cu ea. Vorbisem și cu directorul Protecției Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricții: fără nume și fără fotografii în care să i se vadă fața. Aveam așadar un personaj principal fără nume real și fără față, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puțin un an. Trebuiau adunate și compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei și informații oficiale – de la Poliție, de la Protecția Copilului.

Mă simțeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt și speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăți?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficționaliza povestea, în prima instanță scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – și revelații -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea și trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Așa că trecutul a devenit din ce în ce mai puțin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluția vieții ei și prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forțele acestor oameni întru binele Corinei, dar și câte puțin din poveștile lor. Am descoperit satul, oamenii de la școală, părinții. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a știut mai bine și că nu trebuie tranșat totul în alb și negru, oameni buni și oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare și reporting? Cam cât a ținut?
Șapte zile în Bârlad, în două reprize la distanță de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă și a lipsei ocazionale de apă și curent) și rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu și cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri și mai uită să reacționeze la apelurile pierdute), adunând ore bune de povești cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit și mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecția Copilului și problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina și Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-și dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinți (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) și apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la școală, unde am vorbit cu fosta directoare și actualul director.

Documentarea a presupus și informații oficiale. La Poliția din Zorleni, comuna de care aparține Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliția din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de așteptare după aprobări.) S-au mai adunat și rapoarte ale Protecției Copilului, fișe medicale, declarații date la Poliție. Totul completat cu telefoane și mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzație că nu am destul, când a trebuit să mă opresc și să m-apuc de scris.

* Știai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai știut ce să aduni?
Nu, nu știam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai așeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniștit și m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la țintă (sau așa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcționat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamația la Poliție. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte și după. De acolo a venit nevoia de a burduși cu detalii zilele ce au urmat și cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Așa am descoperit-o și pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul și ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai țin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puțin curățate, sortate și capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale și o schiță filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Și aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când își începe noua viață. A fost o decizie de care n-a fost ușor să mă țin, necesitând jonglerii cu pronume și mai multe variante de “pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor și momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Așa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie și de a mea. N-am vrut să apar în text și m-am străduit să mă ocolesc chiar și în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald și cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni și a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoționată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoțesc pe Corina “în calitate de prietenă”, când ne-am ținut de mână pe potecile înghețate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ținându-ne în brațe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări și confirmări de informații.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcționat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită și demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gașca de copii, cu Esmeralda, Cristina și fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineața și pizza seara. Nu aș fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul povești, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacționând cu părinții, cu vecinii, cu bunica și fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteți citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-și spună păsul, am coborât-o pe Corina la șosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-și spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în mașină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, așa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin și un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, și-au comparat telefoanele și… Și nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depășisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am șters agonia de la casa buncii, textul de termina așa: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puțin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de grație. Deși e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc și mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la “acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înțelesuri care sunau bine dar nu-și aveau neapărat locul acolo. “Acasă” nu i-a supraviețuit unei propoziții spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc și cu Valentin, fratele ei. “De ce nu mi-ai zis că ești în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. “Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deși ne îndrăgostiserăm toți de acel cuvât de încheiere, “acasă” a fost transformat în “celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului și personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am atașat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum și unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroș anumite tușe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un șablon nedrept. A contat să fie totul corect și conform realității și am încercat să păstrez o poziție cât mai obiectivă (când Lupșa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl își aruncă fesul, m-am simțit confortabil doar cu adăugarea lui “neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am “mercenărit” fără considerație față de acele vieți.

Creierul uman iubeşte naraţiunea

Încă un studiu care arată că oamenii își derulează în minte un film când citesc o poveste. Gabi mi-a semnalat că a scris și Cotidianul despre asta. Sper ca presa română să înțeleagă că narațiune nu se găsește doar în Cărți. O poveste bună poate fi și un articol de revistă. Ba chiar unul de ziar (!). Ca ăsta. Sau ca ăsta. Sau ca ăsta.

Tabu (Februarie ’09)

copertafebruarie

Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.

Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:

De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.

““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.

E somnoros și când e somnoros e morocănos.

““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.

““ Nu.

““ Nu vrei să vezi?

““ Nu.

““ Stai acolo pe scări?

““ Da.

Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.

dosarfebruarie

Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.

În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)

maria

Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.

În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.

Rămas bun copilărie

Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.

Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.

==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE

De Mihaela Enache
==================================

Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ

Read more

Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă

Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.

Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.

Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.

==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ

De Ana Maria Drăghici
==================================

Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.

Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.

Read more

Eu cu sora mea mai mare

Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întărești niște stereotipuri, și spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat și îmbunătățit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hățișul de cuvinte după un înțeles.

Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex și mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge și mai departe. Dar și așa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci și cel de auto-documentare și cizelare a înțelesului textului.

Citiți la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.

==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE

De Andreea Pavel
==================================

E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, și reușim, într-un sfârșit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei și cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem “treburile femeiești”.

“Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.

“Lasă-te de glume d-astea, că nu ține!”, i-o retez eu.

“Mami… nu glumesc, pune mâna.”

Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap și ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 “găuri,” de mărimea unor nuci.

Read more

Măria sa drumul

Dan e un împătimit al drumului și a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a și pregătit pentru aventura auto pe care o prevestește în text. L-am văzut cu toții tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.

Tot Dan și-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveștile pe care le poți spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:

Nu cred că aș putea să scriu așa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporțional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulțime de oameni minunați (de povești minunate) și câteva lichele (alte povești minunate). Iar acum aș vrea să-i țin pe toți la o distanță respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potențiale povești minunate.

Citiți la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.

==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL

De Dan Rădulescu
==================================

A început cu o accelerație de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeșului. Au urmat frâne îmbufnate și ore nesfârșite de șofat într-un dreptunghi imperfect. Învățam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci și șase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecții bruște și se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb și de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.

Pământul bătătorit pe care am învățat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munților. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare și mirosul pajiștilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfățat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o mașină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum și nu destinație.

Read more

Next Page →