Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.

* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

Care e povestea pe care o spui?

Una dintre cele mai frumoase poveÅŸti personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieÅ£ii mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deÅŸi nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone ÅŸi iPad; $2 pentru Kindle).

Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e şi acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povesteşte cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbeşte despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor şi cursanţilor mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să araţi câte ştii şi scrii despre tot, o să iasă un terci.

Uneori, ca să înţelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.

What were the most challenging parts of the writing process?

The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother’s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others—because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I’m stupid and I’m greedy and wanted to tell them all.

What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece—15,000 words, which I’d slaved on for weeks—to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you’re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “Oh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them—well, you’ll see.

Adam called me and said, “I don’t know memoirs that well, but I know mysteries. You’re trying to do both. And you’re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn’t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother’s life and in my own investigation, as to whether my mother’s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother’s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too—a pretty intriguing possibility.

So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn’t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre’s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery—and then taken it away.

So Adam, a mystery nut, says, “Dump the mystery.” I think, “What an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna’s email saying, “I know you don’t want to hear this right now, but you don’t have the right structure.” Great! And when I dig into what she’s saying I realize that they’re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn’t work—it couldn’t, because the story was trying to be two things at once. You can’t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.

So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.

Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011

American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut şi în anii trecuţi, vă ofer cei patru câştigători pentru documentare şi scriitură, standarde jurnalistice binevenite.

REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.

FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.

PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.

ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.

Pentru PUBLIC INTEREST a câştigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward şi GQ.

Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“ÃŽngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveÅŸti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât ÅŸi ca execuÅ£ie. Dar e ÅŸi unul dintre textele care avea forţă ÅŸi direcÅ£ie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat ÅŸi scris acest text, povesteÅŸte în interviul de mai jos despre paÅŸii pe care i-a făcut ca să ridice această construcÅ£ie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecÅ£iile cele mai importante – nu ÅŸtii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niÅŸte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveÅŸti, cu Cristina Bazavan ÅŸi Cristi LupÅŸa. LupÅŸa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficÅ£iune), eu în calitate de carne de tun. Åžtiam cam ce s-a scris în presă în 2007 ÅŸi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeÅŸte despre ce s-a întâmplat. A Å£inut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacÅ£iuni cu ea. Vorbisem ÅŸi cu directorul ProtecÅ£iei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricÅ£ii: fără nume ÅŸi fără fotografii în care să i se vadă faÅ£a. Aveam aÅŸadar un personaj principal fără nume real ÅŸi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puÅ£in un an. Trebuiau adunate ÅŸi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei ÅŸi informaÅ£ii oficiale – de la PoliÅ£ie, de la ProtecÅ£ia Copilului.

Mă simÅ£eam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt ÅŸi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficÅ£ionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – ÅŸi revelaÅ£ii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea ÅŸi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. AÅŸa că trecutul a devenit din ce în ce mai puÅ£in important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluÅ£ia vieÅ£ii ei ÅŸi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forÅ£ele acestor oameni întru binele Corinei, dar ÅŸi câte puÅ£in din poveÅŸtile lor. Am descoperit satul, oamenii de la ÅŸcoală, părinÅ£ii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ÅŸtiut mai bine ÅŸi că nu trebuie tranÅŸat totul în alb ÅŸi negru, oameni buni ÅŸi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus ÅŸi informaÅ£ii oficiale. La PoliÅ£ia din Zorleni, comuna de care aparÅ£ine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la PoliÅ£ia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aÅŸteptare după aprobări.) S-au mai adunat ÅŸi rapoarte ale ProtecÅ£iei Copilului, fiÅŸe medicale, declaraÅ£ii date la PoliÅ£ie. Totul completat cu telefoane ÅŸi mailuri de completare/verificare/reverificare. ÃŽncheind cu deja clasica senzaÅ£ie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc ÅŸi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai Å£in minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puÅ£in curăţate, sortate ÅŸi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale ÅŸi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Åži aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uÅŸor să mă Å£in, necesitând jonglerii cu pronume ÅŸi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor ÅŸi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

AÅŸa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie ÅŸi de a mea. N-am vrut să apar în text ÅŸi m-am străduit să mă ocolesc chiar ÅŸi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald ÅŸi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni ÅŸi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoÅ£ionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoÅ£esc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am Å£inut de mână pe potecile îngheÅ£ate sau când ne-am făcut poze pentru noi, Å£inându-ne în braÅ£e.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcÅ£ionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită ÅŸi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaÅŸca de copii, cu Esmeralda, Cristina ÅŸi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaÅ£a ÅŸi pizza seara. Nu aÅŸ fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveÅŸti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacÅ£ionând cu părinÅ£ii, cu vecinii, cu bunica ÅŸi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteÅ£i citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-ÅŸi spună păsul, am coborât-o pe Corina la ÅŸosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-ÅŸi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maÅŸină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aÅŸa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin ÅŸi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, ÅŸi-au comparat telefoanele ÅŸi… Åži nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

ÃŽn primul draft, după ce am ÅŸters agonia de la casa buncii, textul de termina aÅŸa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puÅ£in cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graÅ£ie. DeÅŸi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc ÅŸi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înÅ£elesuri care sunau bine dar nu-ÅŸi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieÅ£uit unei propoziÅ£ii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc ÅŸi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eÅŸti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deÅŸi ne îndrăgostiserăm toÅ£i de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului ÅŸi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataÅŸat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum ÅŸi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroÅŸ anumite tuÅŸe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un ÅŸablon nedrept. A contat să fie totul corect ÅŸi conform realităţii ÅŸi am încercat să păstrez o poziÅ£ie cât mai obiectivă (când LupÅŸa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simÅ£it confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraÅ£ie faţă de acele vieÅ£i.

Creierul uman iubeşte naraţiunea

Încă un studiu care arată că oamenii îşi derulează în minte un film când citesc o poveste. Gabi mi-a semnalat că a scris şi Cotidianul despre asta. Sper ca presa română să înţeleagă că naraţiune nu se găseşte doar în Cărţi. O poveste bună poate fi şi un articol de revistă. Ba chiar unul de ziar (!). Ca ăsta. Sau ca ăsta. Sau ca ăsta.

Tabu (Februarie ’09)

copertafebruarie

Ce vedeţi mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veştile sunt bune. Toate textele menţionate aici conţin elemente de narativ.

Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii RomaniÅ£ei Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenÅ£ia asupra textului în sine – o poveste simplă ÅŸi eficientă ce are loc în sufrageria ei -, ÅŸi asupra celor trei bucăţi extinse de dialog dintre RomaniÅ£a ÅŸi fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:

De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porţia de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat şi cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă şi se uită în jos, cu ochii albaştri încă somnoroşi. Romaniţa sare de pe canapea.

– Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.

E somnoros şi când e somnoros e morocănos.

– Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte şi latră.

– Nu.

– Nu vrei să vezi?

– Nu.

– Stai acolo pe scări?

– Da.

Nu scot în evidenţă dialogul pentru conţinut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversaţia cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.

dosarfebruarie

Walt Harrington spune că “e sărutul morÅ£ii pentru orice doreÅŸte să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind uÅŸurele”, nimic mai mult decât niÅŸte pastiluÅ£e de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de ÅŸtiri ÅŸi probabil asta ar fi ÅŸi prima reacÅ£ie la întâlnirea unei colecÅ£ii de poveÅŸti de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toÅ£ii ÅŸi nu ne vom plictisi niciodată de poveÅŸti din “banalul” vieÅ£ii.

ÃŽn dosarul din acest număr sunt cinci poveÅŸti despre gesturi din iubire, toate documentate serios ÅŸi scrise dinamic, în mai puÅ£in de 1.000 de cuvinte. CitiÅ£i printre altele despre cum i-a spus IonuÅ£ “La MulÅ£i Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum HoraÅ£iu i-a donat din rinichiul său lui Sebi ÅŸi despre cum a spart Mircea un spaÅ£iu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin BumbuÅ£.)

maria

ÃŽnchei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veÅ£i vedea de acum încolo în Tabu (l-aÅ£i văzut ÅŸi în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Åžerban). ÃŽn acest număr, Gabriela PiÅ£urlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureÅŸtene. (Fotografiile îi aparÅ£in lui Andrei Pungovschi). Maria ÅŸtie că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicaÅ£i capul din pământ data viitoare când treceÅ£i pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. ÃŽntr-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureÅŸtene. De ÅŸapte ani e singură.

În 2001 echipa se redusese la două graficiene şi un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula – până şi beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a ţipat la poliţistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar poliţistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât uşa, care avea mereu un creion în mână şi făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziţie-capră, de l-a sunat directorul şi i-a zis „Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină şi a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reşou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reuşeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: „Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat şi Stela.

Rămas bun copilărie

Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mişună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrăţişând imaginea idilică a copilăriei dar despărţindu-se de ea în acelaşi timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial – textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri şi câteva alăturări delicioase.

Citiţi la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.

==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE

De Mihaela Enache
==================================

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravieţuit copiilor de ţigani care urlă în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză şi tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o braserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi „acasă” de o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Read more

Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă

Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creÅŸtere a numărului de biciclete, se înmulÅ£iseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roÅ£i”.

Ce n-am citit ÅŸi n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declaraÅ£ii, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieÅ£ii ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.

Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.

==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ

De Ana Maria Drăghici
==================================

Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoţionată la gândul că va pedala printre maşinile din Bucureşti, aşa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.

Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Aşa te împrieteneşti cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea şi înţelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurţi, sandale şi rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.

Read more

Eu cu sora mea mai mare

Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întăreşti nişte stereotipuri, şi spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat şi îmbunătăţit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hăţişul de cuvinte după un înţeles.

Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex şi mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge şi mai departe. Dar şi aşa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci şi cel de auto-documentare şi cizelare a înţelesului textului.

Citiţi la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.

==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE

De Andreea Pavel
==================================

E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, şi reuşim, într-un sfârşit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei şi cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem „treburile femeieşti”.

„Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.

„Lasă-te de glume d-astea, că nu ţine!”, i-o retez eu.

„Mami… nu glumesc, pune mâna.”

Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap şi ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 „găuri,” de mărimea unor nuci.

Read more

Măria sa drumul

Dan e un împătimit al drumului şi a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a şi pregătit pentru aventura auto pe care o prevesteşte în text. L-am văzut cu toţii tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.

Tot Dan ÅŸi-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveÅŸtile pe care le poÅ£i spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:

Nu cred că aş putea să scriu aşa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporţional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi (de poveşti minunate) şi câteva lichele (alte poveşti minunate). Iar acum aş vrea să-i ţin pe toţi la o distanţă respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potenţiale poveşti minunate.

Citiţi la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.

==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL

De Dan Rădulescu
==================================

A început cu o acceleraţie de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeşului. Au urmat frâne îmbufnate şi ore nesfârşite de şofat într-un dreptunghi imperfect. Învăţam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci şi şase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecţii bruşte şi se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb şi de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.

Pământul bătătorit pe care am învăţat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munţilor. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare şi mirosul pajiştilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfăţat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o maşină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum şi nu destinaţie.

Read more

Next Page →