Mă operez, deci public

Mi-au plăcut întotdeauna articolele-experiment – mai ales dacă prin experiment autorul reuÅŸea să transmită ceva ce nu putea fi documentat într-un alt mod. A.J. Jacobs e expert în ele. Dar nici ce a făcut venerabilul Christopher Hitchens nu e de lepădat. Nu ÅŸtiu însă ce să spun despre editorii unei reviste suedeze, care au hotărât să-ÅŸi facă operaÅ£ii estetice (lifting, liposucÅ£ie, implanturi) ca să poată vorbi despre asta într-un număr special.

“Dorian Magazine represents an artistic fantasy world with an idealized beauty. Having the editorial team undergo plastic surgery in order to get insight into the ideal we promote was almost a question of credibility,” said creative and fashion director Jake Rydqvist.

.

O vizită tabu la atelierul de poveşti

Am invitat-o sâmbătă la atelierul de depanat idei ÅŸi poveÅŸti pe Cristina Bazavan, redactorul-ÅŸef de la Tabu. Am făcut-o pentru că îmi spusese că e curioasă să vadă ce facem acolo ÅŸi pentru că – în secret – vroiam să expun grupul la un om din “lumea reală”, care are putere de decizie asupra conÅ£inutului. Cristina mi-a spus că nu vrea să vorbească, dar am păcălit-o până la urmă. M-am bucurat să o aud repetând că facerea de jurnalism narativ la acest moment în presa românească e importantă, iar cei care se apucă, deschizători de drumuri.

Nu e uÅŸor ÅŸi există frici ÅŸi e bine că există. Standardele pentru un astfel de text sunt mari (citiÅ£i la întâmplare dintre cele recomandate aici ÅŸi veÅ£i vedea despre ce vorbesc). Dar călătoria pentru a crea o astfel de poveste merită. Åži – are dreptate Cristina – e un privilegiu să fii printre cei care curăţă cărarea. CitiÅ£i reacÅ£iile ei, aici.

Un fragment:

la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.

mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.

Conferinţă de narativ

Nieman a lansat oficial pagina conferinÅ£ei de jurnalism narativ din 2009. Nieman Conference on Narrative Journalism există de câţiva ani buni ÅŸi adună pentru un weekend în Boston câţiva zeci de vorbitori ÅŸi câteva sute de practicanÅ£i. Vorbitorii sunt printre cei mai buni jurnaliÅŸti de gen – în special reporteri ÅŸi editori de ziar -  iar seminariile pe care le Å£in (de la cum să-Å£i organizezi notiÅ£ele până la cum să “antrenezi” un reporter) te umplu de energie.

Am fost la Nieman de trei ori până acum – inclusiv anul trecut – ÅŸi de fiecare dată am plecat de acolo încărcat. O primă listă de vorbitori o găsiÅ£i aici. Dacă vi se pare că e o conferinţă prea scumpă, există ÅŸi burse.

10 ponturi pentru interviuri mai bune

Mai jos sunt 10 ponturi care te pot ajuta să faci interviuri mai bune. Majoritatea sunt sugestii de bun simţ, dar prea des uităm de ele şi ne întoarcem de pe teren bosumflaţi că n-am aflat nimic, că omul nu s-a deschis, că n-am adunat nici un citat utilizabil. Aşa că poate ar fi cazul să ne reamintim de cum am putea face munca mai bine (şi cum am putea aduna mai mult material pentru scris poveşti mai profunde).

Sugestiile punctuale aparţin minunatei Jacqui Banaszynski, fost reporter, editor şi unul din cei mai buni profesori pe care i-am văzut la lucru vreodată. Comentariile sunt ale mele.

1. Înţelege şi comunică ce vrei.
De cele mai mult ori mergem la un interviu cu un scop. Măcar cu o idee despre ce căutăm. Eu sunt sincer cu subiecţii mei şi le spun ce ipoteze testez şi cum cred că m-ar putea ajuta. Acest lucru îi transformă într-un fel în nişte complici. Sinceritatea ajută ulterior să pui întrebările care se par grele.

2. Intervievează oamenii în mediul lor.
Aceste sfaturi pornesc de la premisa că facem interviurile – pe cât posibil – faţă în faţă. ÃŽncercaÅ£i să ajungeÅ£i în mediul în care omul se simte confortabil. Ideal, acasă. Dacă nu, în cafeneaua lor preferată. FugiÅ£i de birouri pe cât posibil.

3. Imaginează-ţi interviul ideal.
E un exerciÅ£iu care-mi place la nebunie ÅŸi care mă relaxează: înainte de un interviu îmi imaginez interacÅ£iunea ideală – fără bâlbe, fără tăceri paralizante, fără fricÅ£iuni etc. O întâlnire din care scot tot ce vreau ÅŸi în care totul e spectaculos. ExerciÅ£iul mă motivează ÅŸi îmi dă idei noi.

4. Stabileşte/negociază regulile interacţiunii devreme.
E important ca oamenii să înţeleagă rolul tău. Dacă e cineva care nu are experienţă cu presa, e bine să ştie că, în principiu, tu vei folosi tot ce îţi va spune dacă nu negociaţi nişte protocoale. Iar când sunteţi în preajma unor oameni care au experienţă cu media, încercaţi să-i faceţi să nu abuzeze de cerinţa de off the record.

5. Foloseşte mediul înconjurător ca punct de pornire.
Întreabă ce e cu fotografiile de pe perete, cu decorul camerei, cu abţibildul de pe bord. Obiectele ascund poveşti.

6. Transformă subiecţii în povestitori (pune-i în scena pe care vrei s-o recreezi).
Oamenii înÅ£eleg rolul de intervievat ca unul de “răspunzător la întrebări”. Arătă-le că nu e aÅŸa ÅŸi încearcă să transformi discuÅ£ia într-o conversaÅ£ie. Dacă te interesează un anumit moment, pune intervievatul în acel moment: “Deci ai ajuns la club. PovesteÅŸte-mi ce ai văzut acolo…”

7. Decojeşte ceapa (pentru fiecare întrebare, încă cinci).
Sunt foarte puţini oameni care îţi vor da natural toate datele necesare ca să reconstruieşti un moment sau să înţelegi o decizie. Şi atunci trebuie să sapi şi să ajungi la detaliul cel mai relevant.

8. Pune întrebarea evidentă şi cea de care îţi e frică.
Prima s-ar putea să producă un răspuns neaşteptat. A doua unul surprinzător de sincer.

9. Empatizează, taci, ascultă (cu toate simţurile).

10. ÃŽntotdeauna fă un al doilea (ÅŸi un al treilea, ÅŸi un al patrulea…) interviu.
Rar ne întoarcem la subiecţii noştri, chiar dacă ne dăm seama că mai avem nevoie de informaţie. Al doilea interviu poate fi o discuţie telefonică, o altă ieşire, sau chiar ceva mai mic. Momentul în care închizi carneţelul (sau reportofonul) e deseori începutul unui al doilea interviu.

A fi acolo

Fac reporting. Pentru un articol mic, a cărui scriere e pur formativă. Antrenamentul la perete de care am nevoie ca să învăţ să iau notiţe mai multe şi mai complexe, să vorbesc cu mai mulţi oameni, să mă gândesc mai mult la subiectul meu. Apoi să lucrez după o schemă, să depind mai puţin de citate, să scriu cu mai multă siguranţă. Dar, până la acea parte dură şi complicată (pentru mine), exersez ceea ce Gay Talese numeşte “the art of hanging out” şi mi se pare extraordinar.

Citisem mai demult, şi mi-a zis-o şi Cristi, că oamenii sunt dispuşi să-ţi spună despre ei mai mult decât crezi tu că ar vrea. Că important e să taci, să asculţi şi să-ţi aminteşti că nu tu eşti protagonistul întâlnirii, ci ei. Totul depinde până la urmă de încredere, pe care nu au cum s-o capete în jumătate de oră de întrebări mitraliate, aşa cum nici tu nu ai cum să capeţi esenţa articolului de la primul interviu. De-asta îmi place documentarea prelungită.

Stând cu personajul meu de acum, mă minunez continuu că sunt acolo ca să o privesc lucrând, bându-şi ceaiul de dimineaţă şi interacţionând cu colegii. Sunt o intrusă primită cald, o umbră acceptată senin şi cred că tot ce derivă din acest acces face reportingul atât de minunat. Aproape că nu-mi mai doresc să citesc altceva decât notiţele strâmbe din carneţelul meu.

Dar pentru că pe acelea chiar n-aţi vrea să le vedeţi, şi pentru că s-a scris acum o lună despre genii şi despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. Articolul încearcă să explice succesul imens al acestui jurnalist aparent timid şi modest, care primeşte mii de dolari ca să vorbească în public şi care expune simplu idei complexe, într-un un stil copiat de din ce în ce mai mulţi tineri scriitori.

Şi, dacă vreţi un articol pe care să nu-l uitaţi prea uşor, citiţi Just Another Father-Son Story, al lui Robert Kurson. Este povestea lui Adragon De Mello, un copil crescut, proiectat de tatăl lui să devină geniu şi ce s-a întâmplat până la urmă cu cei doi. Exact tipul de text care îţi face chef să-ţi cauţi personaje şi să începi documentarea.

– Gabi

Lectură de weekend: Cele 7 poveşti

În 2003, la aniversarea de 70 de ani, Esquire-ul american a desemnat Frank Sinatra Has a Cold ca fiind cel mai bun articol pe care l-au publicat vreodată. Acum, la aniversarea de 75 de ani, editorii au fost mai generoşi şi pe lângă capodopera lui Talese, au mai ales şase alte texte cu adevărat senzaţionale.

Le puteÅ£i citi – integral – aici.

Lista e formată din:
– Frank Sinatra Has a Cold (Gay Talese, 1966)
– The School (C.J. Chivers, 2006)
– The Falling Man (Tom Junod, 2003)
– What Do You Think of Ted Williams Now (Richard Ben Cramer, 1986)
– M (John Sack, 1966)
– The Last American Hero is Junior Johnson. Yes! (Tom Wolfe, 1965)
– Superman Comes to the Supermarket (Norman Mailer, 1960)

Partea cea mai bună e că această decizie de a desemna cele mai bune şapte texte a necesitat încărcarea pe site-ul revistei a ultimelor patru, până acum disponibile doar în antologii de scriitură.

Două portrete. Sau profiluri?

Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell

“Portret” îmi sună pretenÅ£ios. Am senzaÅ£ia că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are acelaÅŸi sens ca în engleză. Åži atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?

Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm aşa) lui Dragoş Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici şi aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).

Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învăţător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).

Alexandru opener

Designul îi aparţine lui Raymond Bobar.

Scrisul sau viaţa!

Acest text este scris la repezeală (ÅŸi este primul draft) – într-o aplicaÅ£ie online care se numeÅŸte “Write or Die”. WoD te lasă să-Å£i alegi o unitate de timp în care să scrii ÅŸi/sau o limită de cuvinte pe care vrei s-o atingi. Dacă te opreÅŸti din scris se va supăra pe tine. ÃŽn funcÅ£ie de “pedeapsa” aleasă, dacă te opreÅŸti, aplicaÅ£ia te va avertiza cu un pop-up, o melodie enervantă sau va începe să-Å£i ÅŸteargă cuvintele.

Eu sunt în acest ultim mod, kamikaze, cu limita de timp de 10 minute. Mai am cam ÅŸapte minute să duc acest text la bun sfârÅŸit. Le-am dat cursanÅ£ilor mei o temă pe durata acestui atelier, ÅŸi anume să-ÅŸi pună deoparte cel puÅ£in 15 minute în fiecare zi în care să scrie. ÃŽn 15 minute se poate scrie mult. Se pot scrie paragrafe întregi dintr-un text, se poate clarifica o idee, se poate transcrie o scenă etc. Unul din lucrurile de care ne plângem cel mai des e că nu avem timp să scriem. Dar ne place să ne alintăm pentru că aÅŸteptăm ceva ce nu va veni niciodată – ziua ideală.

În care nu ai altceva de făcut, în care eşti inspirat, în care nu sună telefonul, în care cafeaua nu se răceşte şi cineva îţi face un masaj la umeri la fiecare două ore. Ziua ideală nu există. Soluţia e auto-disciplinarea. Cele 15 minute (sau 10, sau 20) sunt o modalitate de a ne forţa să învăţăm o lecţie: poate nu suntem mereu inspiraţi, dar putem mereu să ne aşezăm să scriem.

Iar ce scriem poate fi un prim draft pentru ceva, un punct de pornire pentru altceva, modalitatea de a ne limpezi nişte gânduri. Mai am puţin peste 2 minute. Am scris aproape 300 de cuvinte şi am spus cam tot ce-am avut de spus (deci mă voi opri). Nu am făcut pauze de frică să nu-mi şteargă WoD cuvintele. Încercaţi şi voi. Scrisul sau viaţa.

PS: Puteţi vedea aici un tutorial despre cum funcţionează această aplicaţie.

Despre asemănări şi frici

În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos şi chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toţi să începem să le folosim – să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.

Când am terminat „concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili şi nu fac zgomot în text. Alţii sunt stridenţi. Alţii zguduie cititorul prin prezenţă. Trebuie să ne găsim vocea şi să învăţăm să o stăpânim şi s-o folosim în favoarea poveştilor pe care vrem să le spunem.

E una din cele mai bune lecţii pe care le-am primit vreodată şi una din cele mai personale experienţe pe care le-am trăit într-un mediu academic.

Read more

Azi se scriu poveÅŸti electorale

Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orăşel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – ÅŸi este – “compania” ce domina oraÅŸul. ÃŽn ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineaţă, am făcut un duÅŸ ÅŸi am ieÅŸit pe stradă.

Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiÅ£i la Champions League când ai senzaÅ£ia că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat ÅŸi editat un pachet de articole despre cum privesc studenÅ£ii alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultăţii a fost o nebunie). Iar în acea dimineaţă, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraÅŸ, am făcut poze ÅŸi am cerut abÅ£ibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineaţă, m-am plantat în redacÅ£ie unde am stat o zi întreagă în faÅ£a calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale ÅŸi încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.

A fost una din acele zile în care în redacţie se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Şi m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viaţa post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea şi, la trei dimineaţă, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, aşteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.

Astăzi, din Bucureşti, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esenţă de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România şi dacă publicaţiile româneşti vor găsi soluţii să localizeze povestea.

Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democraţi din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam aşa (mă voi abţine s-o rescriu):

Lori locuieÅŸte într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârţăie, o veranda de lemn unde te poÅ£i ascunde cu o Å£igară ÅŸi o uşă dubla care filtrează ţânÅ£ari ÅŸi alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.

Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry ÅŸi John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-ÅŸi înfigă preferinÅ£a politică în gazonul din faÅ£a casei.

Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra acelaÅŸi alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuÅŸi, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviinţă să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase uÅŸor a spirt: “Interzis republicanilor!”

Next Page →