Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureș pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an și ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoși și apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porție. Toată săptămâna poate fi rezumată cam așa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitorești ““ de la cercei la magneți ““ ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjurația imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat și mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile ““ eu îi vorbeam mamei despre ce aș putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viață normală.

***

NU MÄ‚ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanță cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranțe copilărești și dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal ““  o poveste reală din viața mea, care să le ofere cititorilor o lecție universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază și metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune și detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic și cu siguranță nu transmiteam mai nimic din experiența umană.

Erau mai multe lecții despre relația copil-părinte, despre maturizare și chiar despre dor de țară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reușisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învățat atunci, e povestea multora. Și fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepțional, din care putem învăța ceva despre noi înșine. Jurnalistul și scriitorul american Alex Tizon spune că poveștile personale, spuse sincer și cu imagini vii, pot defini o experiență prin care au trecut și alții, dar n-au reușit să și-o explice. Așa că, într-un fel, poveștile personale pot defini experiența altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanșator de memorie, ci și o sursă de semnificație.

Din cele mai vechi timpuri spunem și citim povești ca să putem naviga lumea. De la primele “a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos și Zmeu, învățăm să interpretăm lumea prin povești, să ne alegem calea care ni se potrivește, să decidem ce e rău și ce e bine și să ne însușim unelte care să ne facă fericiți. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulți responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem povești, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecție, care conține 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 și 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformațională a unei povești adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt și personajele principale ale poveștilor.

Eseul, prin definiție, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experiențe trăite. Autorii din acest volum caută semnificația în propria viață, punând pe masa de disecție victorii și înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăți de jurnal cât niște călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viață ““ nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem și mai multe în comun. Cu toții venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecție ascunde nu doar o poveste universală, ci și, sper eu, o scânteie care poate să îți aprindă propria memorie, sau să îți ilumineze înțelesul unor experiențe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în țară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operație care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii și sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, și nu ne spuneam mai nimic. Știam că suferă și că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească niște aer și murmurând lucruri de neînțeles. Nu știu dacă am trădat-o venind înapoi, dar știu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă amenința era piramida lui Maslow ““ în România, spunea ea, viața de zi cu zi nu-ți va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ți rezolvi baza piramidei ““ mâncare, căldură și adăpost ““, nici vorbă de vârf, unde e cunoașterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoți capul din propriile dileme și angoase și să vezi că, de fapt, nu ești singur. E un exercițiu care pare dificil și pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul și cititul de povești. Participând prin povești la experiența altora vom reuși să urcăm, chiar și pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învața cum să navigăm lumea și viața și ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories ““ awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenți ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o știre despre viața într-o bază militară din Irak, care menționa și numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldați morți pînă atunci în război, dar Jones nu și l-a putut scoate sub nicio formă din minte și a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire ““ contractul îl obligă la șase materiale mari pe an ““ Jones vine cu 10-20 și le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neștiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. “Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîștigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase școli celor care vor să învețe jurnalism narativ.

N-am folosit intenționat cuvîntul “reportaj” ““ deși așa i s-ar spune acestui text în România ““ și am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numește în presa română “reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observațiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele și șpagaturi stilistice, și publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanțe și fără urmă de construcție dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversație stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-și dorește să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înțeles demersul și i-a spus că are o singură rugăminte ““ să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldați și să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduși toți soldații morți peste hotare, o premieră pentru un război american. Toți, pînă și cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă și-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcțiile și vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat și învățînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar și povestea a mii de alți tineri morți în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual și a celor rămași în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri ““ interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soția sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obții detaliile care aduc scriitura la viața. “O informație în fiecare propoziție”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite și nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orășelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui și s-a atașat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părți ““ fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare și să termine cu explozia din Irak ““ astfel cititorul îl va cunoaște pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, și-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Rușinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede și vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spațiu. Peter l-a ajutat să și rescrie unele părți, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare ““ amputate de explozie ““ și cu craniul ținut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informațiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime și detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înțelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor și de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar și adevărurile vieții personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim “reportaj”.

* Citiți și acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

DoR are nevoie de tine. Abonează-te.

Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.

Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.

Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.

Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.

Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.

Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).

Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.

Cele mai bune poveÅŸti din 2011

Am decis să alcătuiesc și anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite și materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poți fi un jurnalist bun fără să citești/asculți și fără să încerci să înțelegi cum reușesc să facă alții ceea ce fac. (Citiți și sfaturile lui Scott Raab).

Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mișcat alți cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepțional pentru jurnalismul narativ și poveștile mari, care devine tot mai ușor de găsit și de consumat. Că devin mai ușor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veștile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecția de aici, găsiți numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Și folosiți cu încredere Instapaper ca să mutați lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

“¢ A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naștere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică și corupție. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

“¢Â The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este și ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă și un text cât un roman.

“¢ You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viața la Disney World când ești fumat.

“¢ Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta și chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditația lui despre singurătate pentru că e de o frumusețe rară.

“¢ The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, șah, probabilități și minunile pe care le așteptăm în sport.

“¢ Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relații în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

“¢ Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajații de vară dintr-un parc de distracții. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

“¢ There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aș fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Așa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr și ficțiune și ce alegem să scriem.

“¢ My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viața.

“¢ Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câștigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate și într-o slujbă.

Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-ați decis târziu să participați la conferința de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să știți că nu e speranța pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri inițiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziție bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineață.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de povești de la patru jurnaliști fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând povești personale cu sfaturi.

Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveștilor bine scrise.
Pat Walters va vorbi despre inovație în partea de producție și livrare a conținutului.
Alex Tizon va vorbi despre documentare și munca jurnalistului.
Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineață cu un discurs despre etica jurnalismului narativ și despre relațiile dintre povestitor și subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiți pe site. Tot acolo găsiți și formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineață.

Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)

ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.

Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferință de jurnalism narativ, un gen de documentare și scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoție și explică realitatea în care trăim.

Conferința, desfășurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor și editorilor pasionați de ideea de storytelling, dar și celor care apreciază scriitura narativă de non-ficțiune.  Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea povești atât în știri, cât și în reportaje ““ în presa scrisă, dar și în radio ““, folosindu-se de exemple de bune practici și sfaturi.

Avem vești importante despre logistica conferinței și dorim să le împărtășim din timp cu cei interesați.

1. Data, locul, susținători

Conferința va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie și va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din București (Bdul Expoziției, nr. 1B). Conferința n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în București, Fundației Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA și Intercapital Invest.

2. Înscriere

Înscrierile vor fi primite începând de marți, 1 noiembrie, prin site-ul conferinței: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiți cu atenție detaliile.
– Conferința este deschisă pentru 100 de participanți.
– Taxa de înregistrare este de 250 RON și include sesiunea plenară de dimineață, prânzul și un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
– Locul la conferință este asigurat numai înregistrare și plată. Detalii despre cum faceți plata găsiți marți pe site.

3. Vorbitori

Vom avem patru vorbitori minunați, veterani și inovatori, toți jurnaliști americani multi-premiați (doi sunt câștigători de Pulitzer). Uitați-vă la entitățile media pentru care au lucrat și vă puteți face o idee de ce ne pregătesc:

- Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă și învață jurnaliști din toate colțurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter și editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism și Fellow Editor la Institutul Poynter.

- Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre știință și cultură pentru The New York Times și Popular Science și contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) și The Atavist (revistă multimedia).

– Alex Tizon a câștigat un Pulitzer și astăzi predă la University of Oregon. A condus redacția Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times și a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes și revista Sierra. Big Little ““ prima lui carte ““ va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.

– Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris și editat la nenumărate conferințe de jurnalism narativ. A câștigat premii naționale pentru articolele ei și este autoarea a trei cărți. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.

4. Program

O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor și ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinței începând cu 1 noiembrie.

09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieți sau să ne sunați.

Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86

Superscrieri 2011

Jurnalismul narativ are nevoie de exemple de bune practici. Are nevoie de povești pe care să le dăm mai departe, ca exemplu de documentare minunată și scriitură precisă.

Premiile Superscrieri oferite de prietenii de la Fundația Friends for Friends sunt o ocazie rară de a scoate în lume cele mai bine scrise eseuri, portrete, reportaje și materiale experimentale. Poate să participe oricine, cât timp materialul lor a fost publicat (oriunde, cât timp e public) în ultimul an.

Mai mult detalii, plus regulile de înscriere, aici.

PS: Deadline-ul e 15 septembrie. Grabiți-vă!

Lecturi suplimentare (varianta turbo)

A fost o vreme în care trebuia să cauți articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiți David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu și colecțiile de articole premiate sau colecțiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecție gigantică – ba nu, monumentală și alte hiperbole – de texte și scriitori de jurnalism narativ și eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficțiune).

Pe Byliner găsești toți marii autori de non-ficțiune, cu linkuri către textele lor; găsești colecții de texte grupate după temă; găsești texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.

Ceva îmi spune că direcția lor e către o rețea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că narațiunea și reportajul și eseul (atenție, documentat și editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (și înțelege) acest gen, mă simt norocos.

Spor la citit.

Competiţie de jurnalism de investigaţie

Vara asta aduce vești bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse și omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiția Soros de proiecte de jurnalism de investigație. Soros va finanța cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată și ulterior în alte media.

Știu că mulți jurnaliști fug de cuvântul investigație, dar nu uitați că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”

Mi se pare o nuanță importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercați. Uitați-vă și la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.

Nu uitați că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.

Se vor lua în calcul în selecția proiectelor:
– relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
– originalitatea proiectului propus;
– adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
– adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
– adecvarea bugetului la proiectul propus;
– utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
– capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.

Mai multe detalii aici.

Next Page →