Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureş pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an şi ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoşi şi apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porţie. Toată săptămâna poate fi rezumată cam aşa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitoreşti – de la cercei la magneţi – ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjuraţia imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat şi mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile – eu îi vorbeam mamei despre ce aş putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viaţă normală.

***

NU MĂ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanţă cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranţe copilăreşti şi dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal –  o poveste reală din viaţa mea, care să le ofere cititorilor o lecţie universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază şi metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune şi detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic şi cu siguranţă nu transmiteam mai nimic din experienţa umană.

Erau mai multe lecţii despre relaţia copil-părinte, despre maturizare şi chiar despre dor de ţară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reuşisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învăţat atunci, e povestea multora. Şi fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepţional, din care putem învăţa ceva despre noi înşine. Jurnalistul şi scriitorul american Alex Tizon spune că poveştile personale, spuse sincer şi cu imagini vii, pot defini o experienţă prin care au trecut şi alţii, dar n-au reuşit să şi-o explice. Aşa că, într-un fel, poveştile personale pot defini experienţa altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanşator de memorie, ci şi o sursă de semnificaţie.

Din cele mai vechi timpuri spunem şi citim poveşti ca să putem naviga lumea. De la primele „a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos şi Zmeu, învăţăm să interpretăm lumea prin poveşti, să ne alegem calea care ni se potriveşte, să decidem ce e rău şi ce e bine şi să ne însuşim unelte care să ne facă fericiţi. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulţi responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem poveşti, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecţie, care conţine 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 şi 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformaţională a unei poveşti adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt şi personajele principale ale poveştilor.

Eseul, prin definiţie, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experienţe trăite. Autorii din acest volum caută semnificaţia în propria viaţă, punând pe masa de disecţie victorii şi înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăţi de jurnal cât nişte călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viaţă – nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem şi mai multe în comun. Cu toţii venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărţit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecţie ascunde nu doar o poveste universală, ci şi, sper eu, o scânteie care poate să îţi aprindă propria memorie, sau să îţi ilumineze înţelesul unor experienţe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în ţară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operaţie care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii şi sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, şi nu ne spuneam mai nimic. Ştiam că suferă şi că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească nişte aer şi murmurând lucruri de neînţeles. Nu ştiu dacă am trădat-o venind înapoi, dar ştiu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă ameninţa era piramida lui Maslow – în România, spunea ea, viaţa de zi cu zi nu-ţi va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ţi rezolvi baza piramidei – mâncare, căldură şi adăpost –, nici vorbă de vârf, unde e cunoaşterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoţi capul din propriile dileme şi angoase şi să vezi că, de fapt, nu eşti singur. E un exerciţiu care pare dificil şi pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul şi cititul de poveşti. Participând prin poveşti la experienţa altora vom reuşi să urcăm, chiar şi pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învaţa cum să navigăm lumea şi viaţa şi ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories – awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.

* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

DoR are nevoie de tine. Abonează-te.

Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.

Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.

Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.

Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.

Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.

Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).

Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.

Cele mai bune poveşti din 2011

Am decis să alcătuiesc şi anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite şi materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poţi fi un jurnalist bun fără să citeşti/asculţi şi fără să încerci să înţelegi cum reuşesc să facă alţii ceea ce fac. (Citiţi şi sfaturile lui Scott Raab).

Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.

You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.

Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.

The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.

Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.

My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.

Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.

Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.

- Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
- Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
- Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
- Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.

Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)

ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.

Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferinţă de jurnalism narativ, un gen de documentare şi scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoţie şi explică realitatea în care trăim.

Conferinţa, desfăşurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor şi editorilor pasionaţi de ideea de storytelling, dar şi celor care apreciază scriitura narativă de non-ficţiune.  Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea poveşti atât în ştiri, cât şi în reportaje – în presa scrisă, dar şi în radio –, folosindu-se de exemple de bune practici şi sfaturi.

Avem veşti importante despre logistica conferinţei şi dorim să le împărtăşim din timp cu cei interesaţi.

1. Data, locul, susţinători

Conferinţa va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie şi va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din Bucureşti (Bdul Expoziţiei, nr. 1B). Conferinţa n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în Bucureşti, Fundaţiei Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA şi Intercapital Invest.

2. Înscriere

Înscrierile vor fi primite începând de marţi, 1 noiembrie, prin site-ul conferinţei: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiţi cu atenţie detaliile.
- Conferinţa este deschisă pentru 100 de participanţi.
- Taxa de înregistrare este de 250 RON şi include sesiunea plenară de dimineaţă, prânzul şi un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
- Locul la conferinţă este asigurat numai înregistrare şi plată. Detalii despre cum faceţi plata găsiţi marţi pe site.

3. Vorbitori

Vom avem patru vorbitori minunaţi, veterani şi inovatori, toţi jurnalişti americani multi-premiaţi (doi sunt câştigători de Pulitzer). Uitaţi-vă la entităţile media pentru care au lucrat şi vă puteţi face o idee de ce ne pregătesc:

- Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă şi învaţă jurnalişti din toate colţurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter şi editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism şi Fellow Editor la Institutul Poynter.

- Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre ştiinţă şi cultură pentru The New York Times şi Popular Science şi contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) şi The Atavist (revistă multimedia).

- Alex Tizon a câştigat un Pulitzer şi astăzi predă la University of Oregon. A condus redacţia Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times şi a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes şi revista Sierra. Big Little – prima lui carte – va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.

- Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris şi editat la nenumărate conferinţe de jurnalism narativ. A câştigat premii naţionale pentru articolele ei şi este autoarea a trei cărţi. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.

4. Program

O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor şi ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinţei începând cu 1 noiembrie.

09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieţi sau să ne sunaţi.

Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86

Superscrieri 2011

Jurnalismul narativ are nevoie de exemple de bune practici. Are nevoie de poveşti pe care să le dăm mai departe, ca exemplu de documentare minunată şi scriitură precisă.

Premiile Superscrieri oferite de prietenii de la Fundaţia Friends for Friends sunt o ocazie rară de a scoate în lume cele mai bine scrise eseuri, portrete, reportaje şi materiale experimentale. Poate să participe oricine, cât timp materialul lor a fost publicat (oriunde, cât timp e public) în ultimul an.

Mai mult detalii, plus regulile de înscriere, aici.

PS: Deadline-ul e 15 septembrie. Grabiţi-vă!

Lecturi suplimentare (varianta turbo)

A fost o vreme în care trebuia să cauţi articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiţi David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu şi colecţiile de articole premiate sau colecţiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecţie gigantică – ba nu, monumentală şi alte hiperbole – de texte şi scriitori de jurnalism narativ şi eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficţiune).

Pe Byliner găseşti toţi marii autori de non-ficţiune, cu linkuri către textele lor; găseşti colecţii de texte grupate după temă; găseşti texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.

Ceva îmi spune că direcţia lor e către o reţea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că naraţiunea şi reportajul şi eseul (atenţie, documentat şi editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (şi înţelege) acest gen, mă simt norocos.

Spor la citit.

Competiţie de jurnalism de investigaţie

Vara asta aduce veşti bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse şi omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiţia Soros de proiecte de jurnalism de investigaţie. Soros va finanţa cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată şi ulterior în alte media.

Ştiu că mulţi jurnalişti fug de cuvântul investigaţie, dar nu uitaţi că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”

Mi se pare o nuanţă importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercaţi. Uitaţi-vă şi la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.

Nu uitaţi că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.

Se vor lua în calcul în selecţia proiectelor:
- relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
- originalitatea proiectului propus;
- adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
- adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
- adecvarea bugetului la proiectul propus;
- utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
- capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.

Mai multe detalii aici.

Next Page →