Copiii se pupă la soare

Continuăm seria eseurilor personale. Astăzi un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani şi te întâlneşti cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă – folosind jurnalul ei din perioada aceea a reuşit să se regăsească ca elevă şi să adopte un ton de copil, scriind cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi naivitate cu care şi-a trăit vârsta.

E greu să nu îţi judeci trecutul în scris, dar Miruna a reuşit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani şi să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră.

==================================
ÎN VREMURI TULBURI, COPIII SE PUPĂ LA SOARE

De Miruna Cugler
==================================

El cânta la clarinet şi avea ochii verzi. Eu jucam fotbal şi încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluţie şi prima mineriadă.

La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din faţa clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă şi prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) şi îi urmăream cu un ochi critic pe aişti, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei – un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!

Luna decembrie trecea încet şi chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că „o să dăm zăpada de pe şcoală cu băieţii de la A” şi despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei şi bentiţei. Uneori drumurile noastre se intersectau cu acelaşi enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguţă fată de la noi din clasă). Întrucât iritarea mea vizavi de el şi de ea creştea de la o zi la alta, am fost forţată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. Îmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere şi eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgosteşte de Steaua, nu?

Read more

Putea să fie baby

După cum am promis, voi posta pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. La finalul fiecărui eseu autorul – astăzi Gabriel Dobre – răspunde la câteva întrebări legate de procesul de scriere. Puteţi să-l întrebaţi şi voi.

===============================
PUTEA SĂ FIE BABY

Uneori un nume de alint are în spate o poveste

De Gabi Dobre
===============================

Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.

„Gabi? Bună! Andreea sunt.”

Numele nu mi-a spus nimic. Ştiu cel puţin patru Andreea.

„Am auzit că pleci de mâine. Aş vrea să merg şi eu.”

Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu ştiam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineaţa, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică – muzica pe care ea o asculta, în căşti, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuţi ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren şi, stingheriţi, simt nevoia să lege o conversaţie.

Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieşire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.

„Se poate?” m-a întrebat. „Trebuie să mă întorc mai repede în Bucureşti, aşa că aş prefera să merg de mâine.”

„Desigur! Nici o problemă!” am răspuns.

Am stabilit toate detaliile şi la final i-am spus „vorbim mâine”. În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel “vorbim mâine” era mai degrabă un ideal decât o certitudine. “Nu o cunosc, nu mă cunoaşte, despre ce o să vorbim?”, „Despre orice!”, „Da? Şi apoi?”. Când împarţi un compartiment de tren cu nişte necunoscuţi, preţ de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoşti lucrurile se complică.

A doua zi, într-un tren plin de adolescenţi vorbăreţi, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam faţă în faţă cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă şi o cameră foto. Printre ele speram să fie şi nişte subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuţi. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player şi o pereche de căşti. Moartea conversaţiei, marca Sony.

„Şi, de când n-ai mai fost la mare?” am întrebat-o uşor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiş, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preţ de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mişca trenul. “Rapid pe mă-sa!”

„De doi ani” mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. „Cum aşa?”. Am crescut la şaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroş la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.

Cumva, în timp ce trenul îşi vedea de drum, conversaţia şi-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse şi mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decat mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o faţă rotundă, încadrată de un păr negru, lung şi cârlionţat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulţime de expresii, fiecare frază era însoţită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu nişte ochi şi verzi şi căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o şuviţă pe care ba o îndreptată, ba o încreţea.

Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul Bucureşti-Constanţa în şapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puţin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.

Plaja răsuna de muzica teraselor şi de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte şi în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios şi vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălţat, a intrat în mare şi a început să păşească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. “Nu e chiar rece. Nu intri?”. M-a stropit şi a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros şi plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.

În zilele ce au urmat am încercat să o învăţ să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte şi i-am făcut o mulţime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: “Mai zi-mi o dată cuvântul ăla”. Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunţe într-un fel amuzant. Aşa am aflat că „richicios” înseamnă “parvenit” şi că părul meu nepieptănat avea un aspect „sovaj”, deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puţin şi l-a bagat în poşetă. “Le colecţionez!” mi-a spus. “Pe ăsta îl ai?” am întrebat-o la următoarea terasă.

Înainte ştiam foarte puţin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoşteam alte trei “Andreea”! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din Bucureşti.

Am doi prieteni, Ştefan şi Mirabela, care îşi spun unul altuia „amoré”. Îşi spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit şi-au inscripţionat pe verighete: „Amoré, taimé”. Poceala francofonă era felul lor intim de a-şi spune „te iubesc”.

Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viaţa mea cu nume precum creţulinul, pui sau iepure. Da, iepure! Iepuraş a murit repede, din raţiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relaţie unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec şi îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată „la catalog”, numele meu de familie nu fost pronunţat în atâtea feluri. Şi niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.

Când auzi rostite în jur un „da, pisi!” sau un „haide, baby”, îţi spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuşi numele de alint apar. Sunt necesare dimineaţa, când ea are ochii încă umflaţi de somn şi tu eşti ciufulit. Când nu mai iese din baie şi tu faci ture prin faţa uşii. Când ieşiţi la o plimbare seara, ea te ţine de braţ şi tu te împiedici. Când vă certaţi şi o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.

Duminică ne-am întors în Bucureşti. Am făcut drumul înapoi însoţiţi şi fără întârzieri. Am vorbit puţin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea acelaşi lucru. Când am ajuns, la despărţire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în braţe, mi-am trecut mâna prin părul ei şi am pupat-o uşor pe frunte.

„Vorbim” i-am spus.

„Da, vorbim” mi-a răspuns şi a plecat.

M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reuşisem să îmi desfac jumătate din bagaje.

„Dudé, trebuie să vorbim!”

Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar aşa cum îl pronunţase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie „baby”, sau, mai rău, „motănel”. Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună „dudé”. Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din Bucureşti să pară o plajă din Vama Veche.

===============================

Un discuţie scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.

1. Cum ai ales subiectul si ce-ai vrut sa transmiti?
Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experienţă recentă prin care am trecut şi care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgenţă numele de alint. Chiar şi pe cele ce iniţial îmi par excesiv de “dulci”. Poate că şi “motănel” şi “pisi” au povestea lor.

2. Cum a fost procesul de lucru?
Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înţeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reuşit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părţile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta uşor către ideea mare: o relaţie are nevoie de o doza de complicitate, de intimitatea, ce poate veni şi dintr-un banal nume de alint.

3. Cat de diferită e versiunea publicata fata de primul draft?
Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura şi textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părţile de “monolog interior”, părţile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerenţă în acţiune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic şi nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip “love story” aşa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reuşit peste tot, aşa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. Aşa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ş.a.m.d.

4. Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecţie cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulţumeşte pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul şi unde a ajuns e o lecţie extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secţiuni şi în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secţiuni. Aşa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat şi la rescriere pentru că aşa am înţeles mai uşor unde m-am întins prea mult şi unde nu am dezvoltat suficient. Nu ştiu cât întră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să laşi textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă şi îl poţi îmbunătăţi.

Din culise

Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcţionează o redacţie de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunţe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, şi era o satiră a oamenilor şi evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediţia de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miştoul îneacă un eveniment într-o zi. A aştepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloţi nu pare să mai aibă sens.

Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. În acest text sunt strecurate informaţii despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ’60-’70 şi despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri şi glume. Pare o lume ideală chiar şi pentru modul în care funcţionează o revistă americană – ce să mai vorbim de ale noastre.

Apropo de Esquire-ul aniilor ’60 şi efectul cultura al acelei reviste – citiţi acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de poveşti mă motivează. Poate nu va mai reuşi nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poţi face părţi din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperţile şi oamenii care apar pe ele, majoritatea poveştilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeţi citiţi aici un text genial de Colby Buzzell).

Am publicat şi noi în Esquire România definiţia unei poveşti Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediţia americană. Eu cred în ea până la ultima literă:

„Un articol Esquire e altfel. Poveştile Esquire fac mai mult decât să documenteze şi să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experienţă. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experienţă profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine şi viziunea sa asupra lumii, şi, implicit, riscă să-ţi schimbe şi ţie viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puţin, asupra unei părţi din ea.”

Lectura de weekend (26.01.2008)

* Tom Wolfe e considerat părintele “new journalism“, o formă care foloseşte tehnici literare ca să prezinte informaţiile obţinute din documentare: scene, dialog, monoloage interioare ale celor din poveste şi detalii despre clasa socială de care aparţin. Şi foarte multă voce. The Guardian are două articole despre Wolfe şi munca lui. Unul e un fragment dintr-o carte, Who’s Afraid of Tom Wolfe? How New Journalism Rewrote the World, iar celălalt e un mini-profil al lui Wolfe. Wolfe a apărut anul trecut la Daily Show. Pe lângă Jon Stewart, Wolfe pare un bătrânel puţin confuz de lumea de azi. Dar totuşi poate – şi încă bine (citiţi aici un articol de-al lui din numărul de mai al revistei Portofolio).

* Două bloguri pline de sfaturi tehnice şi strategice legate de scris: Daily Writing Tips şi Write to Done.

A scrie despre tine (Eseul personal)

Mulţi jurnalişti consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei. Nimic mai greşit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le foloseşte în munca de teren – observaţia, deducţia, interviul etc.

Diferenţa e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei poveşti al cărei adevăr este valabil (şi relevant) pentru numeroşi alţi cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situaţii şi în personaje. Când am scris în Esquire despre bunicul meu (vezi mai jos), nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine – era un text despre memorie şi găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtăşit din povestea lor personală; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.

Eseul personal nu e foarte folosit în România – de fapt nu este folosit aproape deloc. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii – rareori poveşti.

Am hotărât să postez pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. Toate spun poveşti frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare. Seria lor va debuta luni.

Până atunci, am hotărât să postez textul meu din Esquire. A fost publicat în octombrie, iar designul aparţine minunatului Raymond Bobar.

Click pe imaginea de mai jos pentru a-l descărca în format *.PDF.

Portret de familie

Ce au învăţat cursanţii mei

Am încheiat ieri seară cursul de Jurnalism Narativ pe care l-am predat timp de trei luni la CJI. A fost o experienţă senzaţională şi un privilegiu să cunosc şi (sper) să motivez o mână de oameni să se apuce de spus poveşti. Le-am spus aseară că dacă a fost bine la curs e din cauza pasiunii şi entuziasmului pe care îl am pentru jurnalismul de poveste şi pentru textul cu început, sfârşit, personaje, acţiune şi dialog.

Poate pe viitor voi reuşi să duc un curs folosindu-mă mai bine de experienţa mea ca făcător de astfel de texte, şi poate şi mai în viitor voi reuşi să mă folosesc mai bine de pedagogie ca să transmit ce-mi doream. Dar “feeling”-ul rămâne esenţial.

Eu am sperat că pot convinge cursanţii de trei lucruri:

Citind ultima temă, care e un şir de “ce-am învăţat”, mi-am dat seamă că de azi mişună pe străzi încă 14 oameni care îţi pot spune cât de cât cum e treaba cu jurnalismul narativ, de ce e puternic, de ce merită să-l scriem şi te pot direcţiona către locuri în care îl poţi citi.

Vreau să împărtăşesc o compilaţie din aceste “ce-am învăţat” pentru că oferă o serie de lecţii folositoare. Eu am furat 1-2 idei din fiecare temă şi le-am ordonat în 10 categorii ca să fie mai clar în câte faze din proces a punctat cursul:

Citiţi mai departe pentru a afla lecţiile din fiecare categorie.
Read more

Spune povestea locului tău de muncă

Butch Ward a avut mereu chestii interesante de spus despre modul în care conduci o redacţie şi relaţionezi cu oamenii pe care ai în subordine. Pentru mine continuă să fie fascinant cum instituţiile media sunt incredibil de defectuoase în ceea ce priveşte comunicarea – atât aici cât şi în America. Editorii nu ştiu cum să-şi motiveze reporterii, reporterii bârfesc în loc să aducă soluţii, iar haosul e considerat strategie de management.

Nu poţi face treabă bună dacă nu există o conexiune cu mediul în care lucrezi şi dacă nu eşti motivat de cei “de sus”. Într-o serie de patru articole care vor continua până joi, Ward a găsit un mod simplu şi eficient de-a privi problema. Editorii pot să folosească tehnicile jurnalismului narativ (personaj, acţiune, scenă, dialog etc.) pentru a spune povestea locului de muncă. Conexiunile dintre naraţiune şi leadership sunt clare. Spune Ward:

PS: Butch, pe care l-am observat predând timp de un an de zile, e şi un admirator al eseului personal. Un exemplu minunat, aici.

Noul val de la Marea Neagră

De mult aşteptam o publicaţie americană să scrie un text despre filmul românesc. Nu pentru că l-ar înţelege mai bine, ci pentru că ar aplica rigorile de execuţie pe care demersurile autohtone nu le au. Astăzi, în New York Times Magazine, A.O. Scott scrie despre “Noul val de la Marea Neagră“. De ce funcţionează atât de bine?

Eu mă voi limita la 3 puncte:

1. E un articol despre “cum trăim azi”. Filmul românesc e un trend cultural, iar trendurile culturale sunt subiecte generoase. Mai ales dacă le tratezi simplu, fără pretenţii. Acest gen de articole sunt aproape inexistente în România. Gândiţi-vă la valul de nostalgie pentru copilărie al generaţiei 25-35. La copiii rămaşi acasă. La obsesia cu dosarele securităţii. La noua echipă naţională. Toate spun ceva despre cum trăim azi. A da, povestea cu nostalgia am spus-o în Esquire-ul de decembrie printr-un profil al lui Igu. Urmează şi restul.

O ideea mare se ilustrează printr-o poveste mică. Scott spune povestea filmului românesc contemporan (idee mare) prin Puiu, Porumboiu şi Mungiu (personaje tangibile).

2. Scott e implicat în poveste. Iubeşte filmele despre care vorbeşte şi e pasionat de modul în care au fost făcute. Se simte că îi place subiectul şi asta ţine cititorul implicat. Mi-a plăcut foarte mult momentul în care el şi Puiu beau vin şi petrec o noapte discutând şi contrându-se. E viu.

Dacă nu ai o conexiune cu subiectul, îţi va fi greu să-l duci prea departe fără să se simtă că te chinui. Entuziasmul lui Scott pentru ce descoperă e contagios.

3. Context şi profunzime. Scott e în principal un critic de film dar e şi un reporter inteligent. Citiţi cu atenţie bucăţile în care pune filmul românesc contemporan în context istoric şi artistic. Şi citiţi bucata în argumentează că realismul filmului românesc e atât o alegere estetică cât şi una etică. Nu poţi scrie aşa ceva din burtă şi Scott vine cu o documentare solidă.

Mai sunt multe motive pentru care articolul e reuşit, dar vreau să vă aud şi pe voi.

PS: Eu am încercat să spun o poveste similară – doar că mi s-au dat 500 de cuvinte. Scott a avut şase pagini. Ce diferenţă imensă face profunzimea şi atmosfera unui feature lung.

Lectura de weekend

* Din seria “Writers on Writing” a New York Times, 10 reguli de scriere de la Elmore Leonard. Trei reguli minunate: nu deschide cu vremea, nu atribui cu altceva decât “a spune” şi încearcă să omiţi chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară.

* The School de C.J. Chivers. Din Esquire. Câştigător în 2007 al unui National Magazine Award pentru reporting. Povestea minut cu minut a situaţiei ostatecilor din Beslan din 2004. Chivers a muncit aproape doi ani la acest material şi a avut interviuri care au durat chiar şi 10 ore cu unii dintre supravieţuitori. Numai aşa putea pune cap la cap evenimentele acelei zile.

Ce se poate face dacă…

I-am rugat astăzi pe cursanţii mei să scrie pe o bucată de hartie câteva întrebări despre procesul de documentare, planificare sau scriere – lucruri care îi preocupă şi cu care se luptă. La majoritatea întrebărilor răspunsul pe care l-am dat eu iniţial sună cam aşa: “e o hotărâre pe care o iei tu în funcţie de material şi povestea pe care vrei să o spui”.

Sunt puţine reguli fixe în jocul asta şi trebuie să-ţi asumi deciziile. Dacă lead-ul unei ştiri despre un incendiu e destul de bătut în cuie, deschiderea unui profil poate avea zeci de forme. De aici răspunderea şi provocarea.

Un ghid reuşit e munca şi experienţa altora. Dar nici astea nu pot fi luate ca reguli. Doar ca exemplu. Ca strategie. Ca inspiraţie. Am inclus mai jos o parte din aceste întrebări. Vă invit pe toţi cei care v-aţi zbătut cu scrisul (sau documentarea sau planificarea) să le citiţi şi să împărtăşiţi experienţele şi soluţiile care au funcţionat pentru voi:

Next Page →