Lectură de weekend (03.05.2008)

În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numeşte The Things that Carried Him şi a fost scris de Chris Jones.

Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă şi numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldaţi americani morţi în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.

O înmormântare militară e o succesiune de paşi executaţi cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă - de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaţilor americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.

Dacă textul se citeşte uşor (atenţie: naraţiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:

Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulţi dintre ei a vorbit de mai multe ori.
Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar şi 10 interviuri.
A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute faţă în faţă. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflaţi în practică la Esquire.
Procesul de documentare şi scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey şi un ofiţer de la Pentagon. Vroia să ştie că familia va colabora şi-l vor ajuta să recreeze povestea şi că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât şi Pentagonul, i-au dat mână liberă.
Iniţial Jones credea că va ieşi un feature obişnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
Esquire are un departament special care verifică informaţiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu şi informaţie.
Notiţele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carneţele Moleskine.

Încă ceva - gradul de detaliu pe care îl obţine Jones e fenomenal. La un moment vorbeşte în text despre punctele în care şi-au concentrat privirea soldaţii care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:

I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?”
And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.

Citiţi mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Şi ascultaţi-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.

May 3, 2008 | Filed Under Lectura de weekend, Tehnică | Leave a Comment

Poveştile noastre încap în şase cuvinte

Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă şi în şase cuvinte. Editorii buni te forţează să-ţi prezinţi ideile în 10 cuvinte sau mai puţin. Unii se încăpăţânează şi te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.

Jack Hart, autorul superbei cărţi “A Writer’s Coach“, spune că el obişnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziţie care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puţin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).

JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”

AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”

JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.

Şi eu obişnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziţie nu-şi găseşte locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit şi la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greşită. Dar e acolo şi mă ajută.

I-am rugat pe cursanţii mei să-şi scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim şase cuvinte. Şase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeţi mai jos, e minunat. Şase cuvinte spun multe:

Iulia: Independenţă, maturizare, prietenie într-un spaţiu personal.

Ionuţ:Un puşti necomunicativ ajunge prezentator radio.

Ionuţ: Legatura dintre tată şi fiu.

Sorana: M-am construit odată cu casa.

Florin: Lupta dusă cu propriul sine.

Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.

Oana: Aleg să trăiesc vieţile prietenilor mei.

Robert: Relaţia dintre mine şi un moment ciudat.

Andreea: Îi ştiu începutul, nu şi sfârşitul.

Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.

Andreea: Minciunile cu care m-am obişnuit.

Victor: Şuruburi şi momentele petrecute sub cuţit.

Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.

Ani: Fug degeaba de roz. El există.

Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.

Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viaţa.

Dacă vă place treaba asta cu şase cuvinte, SMITH magazine - care a publicat o carte cu poveşti în şase cuvinte - a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste şi despărţiri? Înscrieţi-vă poveştile la ei pe site.

PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieţi un motto/slogan pentru jurnalism. Puteţi citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câştigător spune aşa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.

May 1, 2008 | Filed Under Cursuri, Tehnică | 3 Comments

Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.

Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ţi se atrofiază muşchii.

Cred că pentru o perioadă - două luni cu siguranţă - am reuşit să mă ţin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur şi simplu să mă aşez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar muşchiul lucra.

Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din ţară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris şi pe drum, şi am scris şi după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.

De ce mă beştelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?

Simplu. Pentru că am pierdut obişnuinţa antrenamentului făcut conştient. Dacă uiţi că poţi produce ceva pentru că trebuie, uiţi că poţi produce. Şi când uiţi că poţi produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?

Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos şi scrie. Dacă nu eşti cu un pix deasupra unui carneţel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune şi Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câţiva scriitori vorbind despre asta.

“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)

“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)

Am să încerc să mă întorc la scrisul conştient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziţie. Măcar o propoziţie puteţi încerca şi voi. Şase cuvinte. Un text personal în şase cuvinte - sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.

Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în şase cuvinte. Şi cică a făcut-o. Rezultatul?

“For sale: baby shoes, never worn.”

April 22, 2008 | Filed Under Tehnică | 5 Comments

Making of “Viaţa mea în dosarele altora” (din Esquire #7)

Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS şi impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieţii unui om obişnuit e unul dintre cele mai reuşite pe care le-am publicat. Şi nu doar din cauza poveştii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales şi din cauza muncii de documentare şi scriere.

“Viaţa mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri uşoare. S-a schimbat mult de la prima versiune şi Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiţi alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat - pe cât posibil - să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.

==================================
Making of “Viaţa mea în dosarele altora”

de Dia Radu
==================================

Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să ţin revista în braţe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.

Prin octombrie am făcut şi o scurtă călătorie prin ţară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialişti, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră şi ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părţile în redacţia Esquire. Până la urmă a devenit o evidenţă: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securităţii.

În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu şi povestea a început să se închege.

April 7, 2008 | Filed Under Esquire, Tehnică | 4 Comments

Jurnalul unei poveşti (din Esquire #6)

Pe coperta Esquire-ului de martie - de săptămâna asta pe tarabe - e Florin Piersic Jr., un bărbat despre care mai toată lumea are deja o părere formată. Nu voi scrie aici despre text, ci voi face o scurtă biografie a procesului de facere. Chiar dacă nu e la fel de revelator ca dezvăluirile făcute de Georgiana şi Camelia, sper ca şi acest jurnal să vă ajute să vă daţi seama cum se naşte un articol de revistă.

PS: Înainte să citiţi jurnalul acesti poveşti vă reamintesc că puteţi trimite gândurile voastre despre Esquire-ul de martie la esquire [at] sanomahearst.ro.

March 3, 2008 | Filed Under Esquire, Tehnică | 3 Comments

Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)

În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informaţii despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.

Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generaţia de copii rămaşi acasă. Nu doar vă spune, ci vă şi arată. Alături de eseul ei - într-o succesiune minunată de imagini - puteţi vedea culisele procesului de editare de la Esquire, şi modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.

Am spus-o de multe ori şi o repet aici - un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reuşită şi mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul şi să curgă şi să spună o poveste coerentă. Citiţi mai departe să aflaţi cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Şi citiţi Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruţ Călinescu).

February 25, 2008 | Filed Under Esquire, Tehnică | 1 Comment

Relaţia cu punctele şi alte semne

Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale şi să intervin cât mai puţin în scriitură. Structura unui text, coerenţa naraţiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte şi expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înşişi exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuaţie. Există oricum destule conflicte între mine şi virgulă.

Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie şi semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu nişte prieteni - toţi reporteri şi scriitori - despre semnele de punctuaţie şi relaţia noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text şi să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie iniţiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propoziţiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă - nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziţia. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înşiruire de puncte. Puncte puncte…

A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Ţineţi minte? “Revista bărbaţilor cu…”? Păi e fie “revista bărbaţilor cu carte” fie “revista bărbaţilor cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziţie se termina în suspensie. Chiar şi atunci când nu era nevoie…

Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiţi starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar şi în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbeşte cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!

Voi ce relaţie aveţi cu semnele de punctuaţie? Ce “îndreptare” folosiţi ca să vă ghidaţi? Care semne vă plac şi care vă irită? Ce aveţi de spus despre cele pe care nu le înţelegeţi? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe şi neînţelese semne de pe piaţă.)

PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc - îngâmfate şi lăbărţate - le ucid!
PS3: Aţi văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu aşa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?

February 21, 2008 | Filed Under Intrebari, Tehnică | 5 Comments

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Cosmaciuc)

V-am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de săptămâna trecută. Citiţi şi regăsiţi-vă. Eu am făcut-o.

Răspunde: Călin Cosmaciuc.

Au răspuns: Luiza Ilie (aici), Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici).

Călin Cosmaciuc, 30 de ani, este jurnalist freelance. Are 12 ani de experienţă în presa scrisă. Ultima lui slujbă a fost la Evenimentului Zilei ca editor la departamentul “Reporteri Speciali”. Are şi blog.

Ultima dată am început cu o…pauză. Vineri terminasem interviurile, aveam înregistrate vreo trei ore pe reportofon. De asta mi-e groază - de transcrieri.

M-am hotărât să nu le transcriu. Şi, da, să încep cu o binemeritată pauză. Am închiriat un film de la mall, unde am mai pierdut vremea la o cafea, apoi acasă am terminat de citit un roman de spionaj. Am adormit târziu, după film, cu gândul ca o să mă trezesc cat mai devreme, ca să încep la zece. In timp ce făceam toate astea, îmi treceau prin cap tot felul de lucruri legate de povestea pe care urma să o scriu: de la construcţie, pana la lucrurile pe care le-as mai putea afla pana sa termin textul.

Oare mai puteam afla lucruri care să rotunjească story-ul? Ar merita efortul de a lungi timpul de documentare? Ar fi schimbat construcţia aceste eventuale noi informaţii? N-ar fi schimbat mare lucru, dar ar fi colorat un pic povestea. În fine, am zis, hai să încep cu ce am si pe parcurs voi mai afla poate lucruri noi. Chiar ar fi prins bine nişte pauze de la scris pentru telefoane, o întâlnire, o căutare pe Internet.

E 10 şi ceva dimineaţa. Cafea sau ness? Ness, că se face mai repede. Ţigări am destule. Încep să ascult înregistrările şi îmi notez time-code-uri. Povestea mea are doua părţi, aşa că mă hotărăsc să încep cu profilul personajului - îl aveam proaspăt în minte, mă întâlnisem cu el cu o zi înainte pentru interviu. Să încep cu o scenă. Să fie una de la interviu? Nuuuuu. El e violonist şi îl văzusem în concert cu o lună şi jumătate în urmă.

Îmi dau seama că a trecut cam mult de atunci. Aprind o ţigară, mă duc să mai fac o cafea. Îmi deschid blogul, dar n-am chef de scris. Doar verific dacă a postat cineva vreun comentariu. Iau ziarele online la rând, să vad ce mai e nou pe la noi şi prin lume. Mă întorc la Word-ul meu gol. Degeaba. Vreau să fie foarte bună “deschiderea”.

Îmi vine o idee: YouTube. As putea să gasesc ceva asemănător, care să îmi dea un “refresh”. Gasesc o inregistrare de un minut cu el, într-un alt recital decât cel la care fusesem eu. Însă e acelaşi personaj, aceeaşi atitudine. Da! M-a ajutat. Îmi amintesc totul. E chiar mai bine: la spectacol nu îl văzusem de aproape, fiindcă aveam bilet undeva mai în spate - doar acolo mai găsisem.

Data viitoare, însă, chiar dacă e o poveste pe care o voi scrie peste un an, trebuie sa nu mai fiu comod si sa scriu bucata imediat ce mă întorc de la locul faptei! Trecuseră două ore de când am deschis Word-ul, pentru a mă apuca de scris. Croşetez trei rânduri. E bine? Nu. O iau de la început. Ce-i mai greu a trecut. E dupa-amiază şi am două sute de cuvinte. Nu-i mult, dar de aici încolo ştiu foarte bine ce am de făcut. Merge ca uns.

Camera s-a umplut de fum, aşa că deschid geamul. Trag aer curat şi trec la următorul nivel al story-ului. Greul a trecut!

February 12, 2008 | Filed Under Tehnică | Leave a Comment

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Luiza Ilie)

Vorbeam astăzi cu o prietenă care se mira cât de asemănător e procesul ei de pre-lucru cu al altora. Eu întotdeauna m-am simţit împlinit de ideea că fac parte dintr-o comunitate de scriitori care se confruntă cu probleme similare. În acest spirit voi adauga încă un răspuns la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde: Luiza Ilie.

Au răspuns: Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici)

Luiza Ilie este jurnalist. În 2005, unul din articolele pe care le-a scris în timpul unui program de master în America a fost coperta alt-weekly-ului Illinois Times.

Nu scriu niciodată înainte de a aduna (mai mult decât) toate informaţiile care îmi trebuie. Mai trec o dată prin tot după care îmi scot ideile la plimbare. La propriu. Le scot în oraş, de preferinţă pe străzi golaşe de oameni - Calea Victoriei duminică dimineaţa, genul ăsta de decor. Le las câteva zile să se aşeze cum vor ele. Mă uit pe geam la oameni, apusuri, şi răsărituri, accidente de maşină, Jerry’s Pizza de la colţ, porumbeii vecinului de peste drum. Vorbesc mai putin, evit oameni - sunt ocupată observând mişcarea ideilor dintr-un colţ.

Primele fraze se conturează aproape întotdeauna pe hârtie, de regulă în timpul plimbărilor sau melancoliilor de fereastră mai sus pomenite - poate şi unul dintre motivele pentru care nu plec niciunde fără hârtie şi pentru care la mine în casă găseşti carneţele şi pixuri împrăştiate peste tot - în dulapul de lângă chiuvetă, lângă pat, pe birou, în dulapul de pe hol.

Odată ce văd că ideile curg pe hârtie mă apucă aşa o nerăbdare să ajung cât mai repede la calculator unde lucrez începutul textului fără să-mi pese de nimic din jur - de fapt, ţigări sa fie. De-abia după ce am începutul vin tabieturile - cafea, scrumieră curată, spaţiu pe birou, documentele întinse în şir indian pe podea în jurul meu, ciocolată, susan, alune… pentru că odată ce am începutul îmi place să scriu primul draft deodată.

February 7, 2008 | Filed Under Tehnică | Leave a Comment

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Dia Radu)

Continuăm seria răspunsurilor la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde astăzi: Dia Radu.

Dia Radu este jurnalist. În decembrie a publicat în Esquire un material despre Experimentul Piteşti.

Cu o zi înainte de ziua cea mare, îmi propun să mă trezesc foarte devreme, ca să fiu eficientă. La 8 dimineaţa, când sună ceasul, realizez însă că raţionamentul meu a fost complet eronat. O zi eficientă ai atunci când te trezeşti bine dispus şi simţi zbătându-se în piept dorinţa de a face ceva măreţ. A te trezi forţat, împotriva voinţei tale, aduce atingeri libertăţii personale. Or, un scriitor e un om fundamental liber, care prin natura lui detestă constrângerile de orice fel. În numele literaturii şi al jurnalismului narativ, mă întorc pe cealaltă parte.

Inspiraţia nu trebuie forţată, trebuie tratată cu delicateţe, ca o amantă gata să facă nazuri şi să se care când ţi-e lumea mai dragă. Pe la 11 deschid messengerul şi-mi postez ca avatar „busy” sau „working”. Nimeni nu îndrăzneşte să mă abordeze şi asta mă frustrează groaznic. Chiar nu-i pasă nimănui de mine că muncesc? Deschid două trei conversaţii să mă plâng. După 50 de minute îmi zic că nu se mai poate şi trec pe invisible. Şi constat că mi-e foarte, foarte foame. Nu pierd timpul preţios să-mi fac de mâncare. Comand la chinezi. În aşteptarea mâncării, îmi dau seama că în biroul meu e un haos şi că sub nici o formă nu pot lucra în asemenea condiţii. Mă apuc de curăţenie. Nu doar aşa, pe masa de lucru, ci chiar şi prin sertarele prin care n-am mai umblat de cinci ani. Un suflu de înnoire pune stăpânire pe mine.

Deodată mi se pare că biroul ar trebui mutat mai la lumină. Ar trebui să-mi cumpăr un scaun nou, ăsta e mult prea şubred. Şi am mare, mare nevoie de un raft de cd-uri. Pe când mă poziţionez confortabil cu catalogul Ikea în braţe să studiez oferta, sună la uşă mâncarea. După masă, mă simt ca un şarpe boa care a înghiţit o căprioară sălbatică. E musai să mă întind puţin pe pat. Când mă trezesc, e destul de întuneric şi pe ecranul laptopului tronează un offline de la un editor: „Ce se mai aude cu textul ăla?”