Despre aşa (pre)zisa moarte a jurnalismului

Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacţie americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiţii, achiziţii şi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliştii americani erau posomorâţi şi îngrijoraţi: clienţii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunţurile se mutau pe net, iar reporterii şi editorii obişnuiţi să lucreze pentru hârtie erau speriaţi de ameninţarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacţie care nu avea nicio legătură cu ediţia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraşului.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliştilor sunt reacţionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacţionăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaţie era de neoprit şi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiţionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preţ pe “ştire”. În al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică şi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris şi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost şi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaţi pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine şi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiţională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o şansă extraordinară. Bombardamentul informaţional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toţii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iţele unei probleme. (De câte ori nu v-aţi întrebat prietenii la bere: “Zi şi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puţin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. şi să nu-şi mai dea gratis pe net acest conţinut premium. A şi introdus ediţia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile şi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preţ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) şi care a înţeles că jargonul profesiei e învechit şi a preferat să-l împartă în secţiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeşte, află, înţelege, simte. (Mă bucur că am pişcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secţiunile Reactor şi Actualizator, ultimul împărţit în trup, spirit, minte şi aptitudini).

Aş fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniţiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuţie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupţi la gunoi şi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aşa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puţine cuvinte — “n-are cum să funcţioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă şi să le citească sunt banii. Eu cred, aşa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanţele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuşerit şi irelevant.”

Le-am spus asta şi colegilor mei jurnalişti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste şi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ţi găseşti un loc în această lume nouă. Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulţi vom face asta şi vom eşua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

Cristi Puiu (text din DoR #3)

Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.

Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.

(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)

Lecturi suplimentare pentru jurnalişti

Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni şi colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obişnuit. Sunt mai mulţi oameni care recomandă şi un flux mai constant de conţinut.

Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.

13 întrebări despre personajul tău

13 întrebări pe care ţi le poţi pune ca să-ţi dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparţine lui Hank Stuever, editor şi jurnalist la Washington Post şi unul dintre cei mai isteţi scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)

Întrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):

1. Have I used their bathroom?

2. Have I seen the inside of their fridge?

3. Have I been a passenger in their car?

4. Have we eaten a meal at their house?