Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului

Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacÅ£ie americană, cel mai des de cotidian. ÃŽn timp ce România era încă în perioada marilor investiÅ£ii, achiziÅ£ii ÅŸi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliÅŸtii americani erau posomorâţi ÅŸi îngrijoraÅ£i: clienÅ£ii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunÅ£urile se mutau pe net, iar reporterii ÅŸi editorii obiÅŸnuiÅ£i să lucreze pentru hârtie erau speriaÅ£i de ameninÅ£area digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacÅ£ie care nu avea nicio legătură cu ediÅ£ia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraÅŸului.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliÅŸtilor sunt reacÅ£ionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacÅ£ionăm. Rareori construim sau reinventăm. ÃŽn al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaÅ£ie era de neoprit ÅŸi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiÅ£ionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preÅ£ pe “ÅŸtire”. ÃŽn al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică ÅŸi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris ÅŸi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost ÅŸi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaÅ£i pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine ÅŸi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiÅ£ională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o ÅŸansă extraordinară. Bombardamentul informaÅ£ional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toÅ£ii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iÅ£ele unei probleme. (De câte ori nu v-aÅ£i întrebat prietenii la bere: “Zi ÅŸi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puÅ£in — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. ÅŸi să nu-ÅŸi mai dea gratis pe net acest conÅ£inut premium. A ÅŸi introdus ediÅ£ia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile ÅŸi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preÅ£ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) ÅŸi care a înÅ£eles că jargonul profesiei e învechit ÅŸi a preferat să-l împartă în secÅ£iuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeÅŸte, află, înÅ£elege, simte. (Mă bucur că am piÅŸcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secÅ£iunile Reactor ÅŸi Actualizator, ultimul împărÅ£it în trup, spirit, minte ÅŸi aptitudini).

AÅŸ fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniÅ£iative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuÅ£ie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupÅ£i la gunoi ÅŸi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aÅŸa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puÅ£ine cuvinte — “n-are cum să funcÅ£ioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă ÅŸi să le citească sunt banii. Eu cred, aÅŸa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanÅ£ele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuÅŸerit ÅŸi irelevant.”

Le-am spus asta ÅŸi colegilor mei jurnaliÅŸti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste ÅŸi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-Å£i găseÅŸti un loc în această lume nouă. DiferenÅ£a dintre noi ÅŸi danezi, portughezi ÅŸi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puÅ£ini “consumatori idioÅ£i”, mai mulÅ£i bani ÅŸi o legătură istorică între democraÅ£ie ÅŸi presă. ÃŽndrăznesc să spun că Å£ine ÅŸi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conÅ£inut adevărat, relevant ÅŸi bine făcut. De puÅ£ină nebunie ÅŸi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulÅ£i vom face asta ÅŸi vom eÅŸua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

Cristi Puiu (text din DoR #3)

Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.

Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.

(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)

Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti

Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni şi colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obişnuit. Sunt mai mulţi oameni care recomandă şi un flux mai constant de conţinut.

Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.

13 întrebări despre personajul tău

13 întrebări pe care Å£i le poÅ£i pune ca să-Å£i dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparÅ£ine lui Hank Stuever, editor ÅŸi jurnalist la Washington Post ÅŸi unul dintre cei mai isteÅ£i scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)

ÃŽntrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):

1. Have I used their bathroom?

2. Have I seen the inside of their fridge?

3. Have I been a passenger in their car?

4. Have we eaten a meal at their house?