Facerea de lucruri
Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.
================
Facerea de lucruri
Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie ““ atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuiește săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică și căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunați banii, Oana să afle cât costă machiajul și coafura și să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au și exemple de pe YouTube).
Listele le ține și le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curățorie chimică, persoane cu care vreau să țin legătura, someday maybe.
Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune și arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine ““ una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viață și muncă inventat și patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat și nu-și amintește ce ai de făcut într-un anumit moment (ți s-a terminat cerneala la imprimantă și totuși treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) și nici nu prioritizează o listă de acțiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzația că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, și că totul trebuie să se întâmple ACUM. “E un inventar complet al tuturor angajamentelor față de tine și de cei din jur”.
Succint, GTD-ul e o succesiune de pași. Primul e colectarea și descărcarea lucrurilor care-ți stau pe cap ““ atât cele pe care vrei să le faci azi cât și cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani ““ într-un loc în care știi că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi și să revizuiești. Ultimul pas e execuția.
Vetrici are 27 de ani și folosește sistemul de patru, iar descărcatul și organizatul au devenit automatisme ““ acum știe mereu ce trebuie să execute și când. E brunet, are sprâncene stufoase și conformația de vrej a unui informatician ““ un om “IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeț. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova și locuiește în România de la 18 ani. A moștenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deși n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinația calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende și hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, știu că ce se înregistrează în GTD-ul lui ““ activități, promisiuni, nevoi”“, se va face.
GTD îi permite un “control relaxat” ““ atât la muncă, cât și în viața personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi amintește să-și ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo ““ nu cu mintea ocupată de o senzație nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citește în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).
Așa și-a găsit timp să bifeze și lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaș, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înființarea unei trupe, scubadving și predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuție în vară.
Lectură de weekend: Dezvăluirea
Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine românești pe care probabil nu le-ați ascultat încă.”
Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga și Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuț.
- Maca de la Butterflies in my Stomach.
- Raluca de la Magnolia.
- Anca (Baby Swamy) de la Cats Love Dogs.
- Luiza Zan.
- Lora.
Vreau să fac jurnalism, deci inventez
Unul dintre lucrurile care mi-au displăcut întotdeauna la învățământul jurnalistic românesc este primul hop pe care trebuie să-l sară viitorii studenți (cel puțin la FJSC). Vorbesc de examenul de creativitate, care condiționează intrarea la facultate de o invenție.
Sigur, scriitura poate fi evaluată pentru gramatică sau coerență, dar nu cred că aceste plusuri scuză minusul gigantic: inventezi ca să ai ocazia să înveți o profesie unde invenția e singurul păcat capital.
Anul ăsta, unul dintre subiecte cerea următoarele:
1. V-ați întors dintr-o croazieră în jurul lumii, care s-a dovedit a fi aventura vieții. Povestiți prietenilor ce s-a întâmplat. (maxim 2 pagini).
Nu știu care ar putea fi alternativa (poate aveți voi sugestii), dar mi-ar plăcea ca acest gen de subiecte să dispară.
UPDATE. Vreau să menționez două chestii:
1. Observația mea nu era un atac. Știu că examenul e în perpetuă schimbare, știu că e bine că “măcar există” un examen, știu că alte facultăți sunt mai rele decât FJSC. Știu toate lucrurile astea. Dar asta nu mă împiedică să nu mă strâmb când văd acest tip de subiecte.
2. Braduț, care a predat ani de zile la FJSC, are un post minunat pe tema examenului. E genul de text care încurajează o discuție pe care facultatea ar trebui să o aibă cu actualii studenți, cu foștii studenți și cu profesia. Poate o mini-conferință despre viitorul și scopul învățământului jurnalistic n-ar strica.
Lectură de weekend: Portretul de vedetă
Nu îmi e rușine să recunosc – îmi plac portretele de vedete care sunt bine făcute. Atât alea lungi a la The New Yorker, cu luni de documentare, pagini după pagini de text și o singură fotografie, cât și cele mai aerisite, cu pictorial cu tot. Doar că puțini reușesc să le mai facă amuzante și noi pe cele din urmă.
Aseară am citit cover-ul ultimului Esquire american. Ca să scoată ceva altceva dintr-un material despre Gerry Butler (din 300 și P.S.: I Love You), l-au trimis pe un scriitor de-al lor – complet deconectat de Hollywood și lumea filmului – la o adresă oarecare. Singură instrucțiune: trebuie să intervievezi un tip pe nume Gerry. Cal Fussman nu-l recunoaște pe Butler și asta permite o discuție ceva mai sinceră și mai antrenantă decât de obicei. Rezultatul îl găsiți aici.
Mențiune: revistele mari din Statele Unite au oameni angajați special ca să intermedieze contactul cu vedetele care urmează să apară pe copertă. Deseori se fac contracte scrise. De cele mai multe ori se negociază în avans regulile și desfășurarea interviului. În cazul lui Butler, revista îi programase reporterului un interviu de 3 ore. Butler știa că urmează să apară pe copertă așă că nu l-a dat pe Fussman afară când s-a prins de gluma revistei. Nu e singurul exemplu: Clooney agreease dinainte să stea pe Google cu AJ Jacobs, Tom Brady n-a putut oferi mai mult de 30 de minute în limuzină, iar de cele mai multe ori nu obții decât un prânz sau o cină.
La noi lucrurile funționează mult mai improvizat. Deseori reporterul aleargă după vedeta respectivă. Trebuie să negocieze singur regulile interacțiunii. Apoi, mai toate revistele iau niște interviuri banale, deseori prin e-mail, aproape întotdeauna în format întrebare-răspuns.
Doar pentru că omul de pe copertă e cunoscut nu înseamnă că textul care însoțește pozele trebuie să fie umplutură care repetă informații din zeci de articole anterioare. Uneori asta înseamnă să riști și să faci ciudățenii – așa a ajuns să se spună despre portretul făcut de Tom Junod Angelinei Jolie că e cel mai prost din toate timpurile. Alteori o abordare diferită poate crea cel mai bun text din toate timpurile.
Am făcut câteva texte despre persoane cunoscute și am încercat de fiecare dată să scot altceva din ele. Aștept ziua în care se va plănui un text cum e ăsta cu Butler, cum e ultima copertă cu Brad Pitt din Wired sau cum a fost minuntatul experiment cu Halle Berry. Până atunci, mă bucur când dau peste cineva deschis la minte; acum două zile am întrebat o actriță dacă nu vrea să meargă să vorbească unor liceeni. Peste nici două ore era în fața lor, emoționată și nepregătită. Nu știu dacă momentul va fi suficient ca să ducă textul, dar sigur e altceva față de zecile de Q&A-uri pe care le citisem înainte.
Sunt multe de spus pe subiectul ăsta – dacă aveți întrebări, lăsați un comment și răspund.
Din nou despre principiile jurnalismului
Când l-am cunoscut pe Vlad Petreanu, mi-am amintit cu plăcere de “The Elements of Journalism“, una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit. După demisia Monicăi Iacob Ridzi, Petreanu le reamintește și el jurnaliștilor de cele 10 principii ale profesiei, așa cum au fost ele identificate de către The Committee of Concerned Journalists.
Le voi repeta și eu mai jos, pentru că indifirent de ce se întâmplă cu profesia asta – din cauza crizei economice, orientărilor editoriale, Internetului, politicului – ele vor rămâne ca repere. Cea mai spectaculoasă perioadă din viața mea a fost cea în care am ajutat la ediția a doua a acestei cărți, făcând documentare și interviuri alături de cei doi autori, Tom Rosenstiel și Bill Kovach, care au fost șefii mei timp de un an în Washington, DC. O dată la două săptămâni vizitam împreună cu ei – sau cu alți jurnaliști consacrați – redacții din toată America. Nu erau vremuri ușoare nici prin 2006-2007, când se întâmpla asta. Dar era mereu inspirațional să vezi că după una-două ore de văicăreli despre starea profesiei, a redacției, a managementului, oamenii ăia își aminteau totuși de ce fac ce fac.
Tolontan știe de ce face ce face. Petreanu la fel. Mă întreb câți dintre noi ceilalți facem ce facem urmând decalogul de mai jos:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
Încă ceva – vă ofer un fragment din introducerea cărții, care vorbește despre nevoia oamenilor de a avea acces la jurnalism de calitate:
We need news to live our lives, to protect ourselves, bond with each other, identify friends and enemies. Journalism is simply the system societies generate to supply this news. That is why we care about the character of news and journalism we get: they influence the quality of our lives, our thoughts, and our culture. Writer Thomas Cahill, the author of several popular books on the history of religion, has put it this way: you can tell “the worldview of a people . . . the invisible fears and desires . . . in a culture’s stories.”
At a moment of revolution in communications, what do the stories we tell say about our worldview, our fears, desires, and values?
PS: Când m-am întors în România, prima mea dorință a fost să traduc această carte. Decanul unei facultăți de jurnalism mi-a spus atunci că e prea americană. Bănuiesc ca asta înseamnă că e prea naivă, nu?
ÃŽnregistrare de la Optimism 2009
Înregistrarea sesiunii în care am vorbit la Optimism e aici – prezentarea mea e pe la minutul 32:30.
Călătorie cu oprire între staţii
Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă și primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un șofer de troleu din București, iar Mihaela folosește una dintre cursele lui de dimineață pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.
Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone și s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu așa muzică în mijloacele de transport.
Citiți pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtășește și câteva lecții:
Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura și a venit abia în clipa în care am știut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenția să-l epuizez ca om și nici că dețin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă și să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simțit eliberarea, zile la rând în care am urât textul și neputința mea de a-l crește, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoționau :).
Am învățat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie și acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta și dacă nu mi-aș fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aș fi rescris altfel – mai tăios și mai dens – pentru că și eu sunt puțin diferită.
Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)
A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.
“””“
Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porți, ce să spui și ce să faci ca să amețească femeile.
Aproape tot ce e de știut despre femei și sex am învățat de la revista “Salut”, o publicație adolescentină din anii “™90. De exemplu: cum să o săruți fără să-i ciobești caninii (acoperă-ți dinții cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecție cu alcool sanitar), sau cum să depășești dorința de a îți bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare și tratament).
Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândește la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriță (expresia nu-mi aparține) tipei cu picioare lungi, care are cititul și călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveți o vară (și tu și jderul) fără umilințe.
Slip vs. șort? Platoșa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-șef al acestei reviste nu înțelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca și mine la mare cu Adi Å¢ăranu”™ ar fi înțeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în față. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: își rula lateralul slipului până semăna cu un șnur și apoi își purta penisul în poziția lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără “mânecuțe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ți vadă bermudele umflate ca niște baloane, așa că încearcă o variantă intermediară ““ eventual o pereche mulată de “boxeri de apă”.
Maiou. Nu ești nici gimnast, nici Mircea Badea și sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.
Șlapi. Bine că ai întrebat. În duș și când mănânci șaorme pe faleză.
Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu mușchi a apus demult. Și fără litere chinezești. Dacă nu ți le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, “A” de la Andrei și energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forță.
Kefia, zice un prieten. “Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puștiu la TV purtând una și mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din șifonier în următorii 5 ani (da, spre rușinea mea am așa ceva în șifonier).”
Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Și noi avem. Până și tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: “Vrei s-o măresc sau s-o micșorez cu două degete?” Dacă funcționează, înseamnă că ești unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Și tu ai 25 de ani.
Dansează. Toată țara dansează, când pentru tine, când pentru alții. Nu se pun lecțiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna și învață să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.
Pilozități. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, și-a defrișat toți puieții la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderație și niciodată cu aceeași foarfecă cu care tai puiul.
Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să știi să faci și altceva decât crenvurști. Dacă e un sandwich, fă-l deștept. Pune niște felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu niște rucola și cașcaval. Merge și cu chips-uri: pune-le într-o tăviță, răzălește cașcaval deasupra, decorează cu niște ardei roșu și bucăți de măsline și bagă la cuptor.
Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învață să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.
Conversație. Nu spune nimeni să nu te uiți la “Mondenii”, dar nu abuza de “la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: “6 cai frumoși”. Și nu te prezenta la telefon, “Bahoi de la Constanța”. Nu-ți inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranță nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu”™. Nici pe Emil Racoviță.
Regula de aur. Iubirea de o vară se găsește după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanței dintre femeia care-ți cere bani de-o bere și femeia care vrea să știe ce mașină conduci înainte să știe cum te cheamă.
Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îți va da sfaturi. Atenție însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă “13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.
PoveÅŸtile care ne u(r)nesc
Am vorbit la conferința Optimism 2009 despre puterea poveștilor jurnalistice bine făcute de a genera optimism. Mai jos, varianta de eseu scris a prezentării pe care am ținut-o.
=====================
POVEȘTILE CARE NE U(R)NESC
Optimism 2009, 8 iulie 2009
=====================
Sunt jurnalist.
Știu că acest cuvânt vă e sinonim cu o orgie de mutre de pe la TV și îmi asum riscul că pe unii dintre voi v-a luat durerea de stomac când l-ați auzit. Da, știu, e profesia aia care moare cu fiecare post de 140 de caractere pe Twitter. Mă voi întoarce la asta.
Înainte de toate, permiteți-mi însă să vă spun o poveste.
În 2005 eram în Columbia, Missouri, un orașel din mijlocul Americii unde nu există trotuare decât în centru și unde universitatea găzduiește o treime din cei aproape 100.000 de locuitori. Îmi terminam masterul și lucram la proiectul de absolvire. Pe lângă lucrarea științifică, am făcut și o serie de articole despre Islam și comunitatea locală de musulmani, articole care au fost adunate și publicate într-un supliment de 20 de pagini, apărut în ziarul local de duminică. Cinci luni au stat textele în cuptor ““ documentat, vorbit cu oameni, scris, rescris, înjurat, iar rescris, și ““ ați ghicit ““ rescris de editor. În tot acest timp am ținut un jurnal. Era o cerință academică; un raport săptămânal în care trebuia să-mi înregistrez progresul. Jurnalul s-a transformat însă într-un depozit de idei pentru articole și gânduri despre cum îmi doream să practic această meserie. Am regăsit jurnalul acum câteva zile, când mă documentam pentru acest discurs.
O mică paranteză: E un defect profesional, documentarea asta. Înainte să plec la Amsterdam am citit despre diferențele dintre joint-ul european și cel american. Nu, nu vă spun care sunt. Iar pentru această conferință am citit puțină filozofie optimistă leibniziană, conform căreia trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ah, am mai aflat cu această ocazie că filosoful Leibniz nu a inventat și biscuiții, deși aceștia și-au primit numele în onoarea lui.
Spuneam că am regăsit jurnalul, în care, în săptămână 8, scriam: “acest jurnal e o cronică săptămânală a dezvoltării mele ca jurnalist. Asta mă motivează să-l scriu. Poate într-o zi voi pune mâna pe el și mă voi întreba: “˜Mai sunt pe cărarea asta? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce am părăsit-o?”™”
Am venit astăzi aici să vă spun două lucruri. Primul e mai puțin important și probabil l-ați intuit deja. Sunt tot pe cărare. Al doilea ““ despre care vom vorbi ““ e că această cărare poate crea speranță. Jurnalismul bine documentat, bine scris, bine editat, poate să ne facă cetățeni activi și optimiști ai acestei cele mai bune lumi posibile.
Să vă spun un secret despre jurnalism. Indiferent de ce spun “deontologii”, jurnalismul e generos și nu are multe reguli. De fapt, eu cred că are una singură: ce scrii, să fie adevărat. În rest, ți-l definești cum vrei. Jurnalismul meu, pentru că numai despre el vă pot vorbi sincer, e o modalitate de a înțelege lumea în care trăiesc și oamenii care o populează. Mă ajută să mă cunosc și mă ajută să iau decizii mai bune. Și face toate astea prin povești. Da, povești. Cele mai simple și mai vechi unități de comunicare.
Suntem construiți din povești și construim lumea din jurul nostru în povești: slujba noastră are o poveste, primul sărut are o poveste, prezența voastră în această sală are o poveste. Poveștile sunt țesutul invizibil care ne leagă între noi ca oameni și le consumăm ““ cum spunea C.S. Lewis ““ ca să știm că nu suntem singuri. Sau, cum spune Joan Didion, una din cele mai bune povestitoare americane în viață, “Spunem povești ca să putem trăi”.
În toamna lui 2007 am scris o poveste despre bunicul meu. Cu câteva luni înainte, găsisem o cutie cu tot felul de scrieri de-ale lui: o încercare de teatru radiofonic, una de roman de război, o traducere a unui opere numite Ianoș Viteazul și câteva articole și poezii care-i fuseseră respinse de către ziarele din București. Unul dintre refuzuri ““ deși scris în 1955 ““ sună foarte actual și pertinent pentru discuția de azi:
(Poezia “Sub jug”) pare să fie scrisă mai de mult și nu înțelegem de ce o trimiteți acum spre publicare. Doar noi trăim într-o țară liberă cu oameni care muncesc liber pentru o viață nouă. În nici un caz nu vedem legătura dintre text: “Trist e totu-n țara mea/Că-i pustiu și sărăcie” și realitate.
Bunicul meu a fost diriginte de șantier, dar eram curios să aflu de ce se jucase de-a scrisul. Pentru că el nu mai e, am intervievat restul familiei, încercând să aflu dacă a abandonat din cauza refuzurilor. Nimeni nu-și amintea mai nimic, dar discuțiile au condus la ceva mare și neașteptat ““ o poveste despre memorie, familie și relația dintre ele. După toate măsurătorile, nu e o poveste optimistă: în cursul textului povestesc despre cum m-am ales cu cicatrici permanente după o arsură gravă în gimnaziu, cum bunica e acum singură și tristă, și închei cu o scurtă poveste despre întoarcerea mea acasă și moartea mamei de cancer.
Dar scopul meu jurnalistic ““ pentru că acel articol e jurnalism ““ nu era să înșir niște tragedii personale. Era să spun povestea unei familii pe care o cunoașteam îndeaproape și să arăt până la urmă cum am mers mai departe. Scopul era să iau povestea mea și să o transform în ceva universal, ceea ce e scopul oricărei povești bine spuse.
Reacțiile celor care au citit-o mi-au demonstrat că reușisem: nu mi-au scris despre bunicul meu, ci despre al lor. Nu mi-au scris să mă compătimească, ci să-mi spună că vor înregistra istoria familiei cât mai sunt bătrânii în viață. Povestea mea i-a conectat la povestea lor și le-a dat unul dintre cele puternice sentimente pe care le putem avea: apartență. La familie, la micul nostru trib, la lumea întreagă.
E ce face ficțiunea. Carțile ““ și filmele, de altfel ““ sunt cu eroi care fac și dreg și întâlnesc obstacole și se căznesc să le dea de cap, pentru ca în final să le depășeșească. Drumul lor ne consumă emoțional, dar mergem alături de ei pentru că știm că la final urmează acel sublim sentiment de apartență. Secretul e relația de empatie care se creează între cititor și personaj. Cititorul se identifică cu personajul și trăirile lui chiar dacă situațiile nu sunt identice.
Jurnalismul de care vă vorbesc, cărarea pe care mă aflu de cinci ani încoace, pe care intenționez să rămân și de acum încolo, poate face același lucru. Și o face folosind realitatea, nu imaginarul.
Crează empatie. Nu milă ca reportajele televizate cu viori în fundal. Empatie. Cum face asta e obiectul unei alte vorbiri ““ dar vă voi enumera câteva diferențe între acest jurnalism ““ eu îi spun narativ ““ și jurnalismul de știre. Jurnalismul de știre face un raport, vorbește despre ce e nou, crează simpatie și transmite informație. Jurnalismul narativ spune o poveste, vorbește despre ce e, crează empatie și transmite o experiență.
Patru dintre oamenii prezenți azi aici au fost subiecte pentru acest gen de jurnalism ““ Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu, Emi Gal. Pe toți i-ați mai văzut în presă: au dat interviuri, li s-au făcut mini CV-uri, au vorbit pe o anumită temă. Dar în aceste texte, sunt ca personajele unui film. Cosmin Alexandru predă unor copii de clasa a V-a, Bucurenci urcă pe o potecă noroioasă încercând să ajungă într-un vârf de deal, Bobby se odihnește în holul unui hotel, iar Emi e cu gașca de la eOK, care cântă la chitară așteptând să revină curentul. Acțiunile lor sunt împletite cu momente în care aflăm cine sunt, ce fac și de ce fac ce fac. De ce cred așa puternic în ceva și cum se manifestă această dorință? Când citești astfel de povești, pornești la drum alături de personaj, investești emoțional, îți regăsești propriile vise și ““ sper eu ““ rămâi pentru sentimentul de la finalul lecturii: că poți face și tu ceva, chiar dacă deseori simplul trăit în România îți ocupă tot timpul.
Pentru mine, astea sunt poveștile care mă fac să am încredere în lume. Sunt poveștile care mă urnesc, care mă unesc de cei de lângă mine și care îmi alimentează resursa de optimism.
Martin Seligman, unul dintre proponenții psihologiei positive, vorbește despre “optimismul învățat”, care e capacitatea oamenilor de a învăța să atribuie eșecurile și rateurile unor cauze externe, schimbătoare și specifice. Poveștile sunt un mod de-a învăța această lecție și un tratament pe care vi-l recomand negreșit.
Vă promiteam că mă voi întoarce la Twitter.
Tom Junod, scriitorul meu preferat de astfel de povești spune că optimismul e rezultatul libertății; în special al libertății de-a alege. Iar Internetul e întruparea acestei alegeri; ne oferă tuturor capacitatea de a crea conținut și de-a ne face simțită prezența. Întrebarea e, cum spune și Junod, dacă-l vom folosi ca să aflăm ceva despre alții sau doar ca să spunem ceva despre noi. Vom folosi noi tehnologia sau ne va folosi tehnologia pe noi?
Poveștile despre care vă vorbesc consumă timp ““ atât timpul celor care le execută, cât și timpul celor care le consumă. Nu se pot spune într-un clip de 30 de secunde sau într-un post de 140 de caractere pentru că frumusețea unei povești e atât în conținut, cât și în experiența de-a o consuma. E una să-ți spun: “Cosmin Alexandru a fost în formă când le-a vorbit azi unor copii de a V-a”, și alta să-ți arăt, într-un mini thriller în care nu știi până la final dacă a avut succes sau nu.
Sunt convins că mulți dintre voi ați primit anul acesta un e-mail cu povestea lui Joshua Bell, violonistul american de renume care a cântat aproape neobservat într-o stație de metrou din Washington. Washington Post a câștigat un Pulitzer pentru acea poveste, care nu este un simplu experiment: câți bani face un violonist celebru cântând la metrou. E un text despre cât suntem de închiși în noi, despre cum nu mai recunoaștem frumosul și despre cum nu mai reacționăm la suprize. Are 7,000 de cuvinte și a ajuns un viral.
Experimentul s-a repetat și în România, cu minunatul Alexandru Tomescu, dar n-am primit articolul prin e-mail. Nu cred că l-ați primit nici voi. De ce? Pentru că spre deosebire de articolul american, cel românesc nu era despre noi. Nu era o călătorie, nu crea empatie, și nu transmitea experiență. Putea fi rezumat în 140 de caractere: “Alexandru Tomescu, marele violonist român, a cântat 30 de minute în metrou, la un Stradivarius, și a strâns 300 lei.”
Așa că prețuiți poveștile care vă permit să înțelegeți lumea în care trăiți. Da-ți-le mai departe. Cereți-le publicațiilor preferate ““ ele pot fi scrise despre orice domeniu ““ de la tehnologie, la magie la chirurgie. Și spuneți-le. Pe-ale voastre, pe-ale prietenilor, pe-ale lumii în care trăiți.
Scriitura de nonficțiune are o capacitatea unică de a oferi o imagine completă a unui om, a unui loc, a unui eveniment. Documentarea exhaustivă, dublată de scriitură precisă, poate genera empatie. Empatia, s-a demonstrat științific, generează apartenență, care la rându-i, poate determina nevoia de participare.
La așa miză, eu unul sunt optimist că nu vom lăsa poveștile să moară.
Oameni optimiÅŸti ÅŸi poveÅŸtile lor
Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu și Evensys. Tema e generală – și generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea niște inspirat de prestat.
Acest post e legat doar tangențial de eveniment și e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu și Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspirații similare cu ale conferinței – să inspire oamenii la acțiune.
Mai jos găsiți spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcați articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.
Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Dragoș Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.
Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuț.