Facerea de lucruri

Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.

================

Facerea de lucruri

Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie – atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuieşte săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică şi căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunaţi banii, Oana să afle cât costă machiajul şi coafura şi să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au şi exemple de pe YouTube).

Listele le ţine şi le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curăţorie chimică, persoane cu care vreau să ţin legătura, someday maybe.

Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune şi arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine – una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viaţă şi muncă inventat şi patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat şi nu-şi aminteşte ce ai de făcut într-un anumit moment (ţi s-a terminat cerneala la imprimantă şi totuşi treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) şi nici nu prioritizează o listă de acţiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzaţia că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, şi că totul trebuie să se întâmple ACUM. „E un inventar complet al tuturor angajamentelor faţă de tine şi de cei din jur”.

Succint, GTD-ul e o succesiune de paşi. Primul e colectarea şi descărcarea lucrurilor care-ţi stau pe cap – atât cele pe care vrei să le faci azi cât şi cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani – într-un loc în care ştii că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi şi să revizuieşti. Ultimul pas e execuţia.

Vetrici are 27 de ani şi foloseşte sistemul de patru, iar descărcatul şi organizatul au devenit automatisme – acum ştie mereu ce trebuie să execute şi când. E brunet, are sprâncene stufoase şi conformaţia de vrej a unui informatician – un om „IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeţ. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova şi locuieşte în România de la 18 ani. A moştenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deşi n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinaţia calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende şi hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, ştiu că ce se înregistrează în GTD-ul lui – activităţi, promisiuni, nevoi–, se va face.

GTD îi permite un „control relaxat” – atât la muncă, cât şi în viaţa personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi aminteşte să-şi ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo – nu cu mintea ocupată de o senzaţie nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citeşte în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).

Aşa şi-a găsit timp să bifeze şi lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaş, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înfiinţarea unei trupe, scubadving şi predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuţie în vară.

Lectură de weekend: Dezvăluirea

Acum o lună v-am oferit un teaser al dosarului din Tabu-ul de vară: cinci siluete, la cinci microfoane, conturate de led-urile gigantului luminos din spatele lor. Am scris atunci că sunt “cinci dintre cele mai interesante voci feminine româneşti pe care probabil nu le-aţi ascultat încă.”

Astăzi a sosit timpul dezvăluirilor. Linkurile vă conduc la textele care au acompaniat fotografiile individuale de mai jos. Textele au fost scrise de Lavinia Gliga şi Ani Sandu. Fotografiile le-a făcut Cosmim Bumbuţ.

CineCanta

CineCanta2

Vreau să fac jurnalism, deci inventez

Unul dintre lucrurile care mi-au displăcut întotdeauna la învăţământul jurnalistic românesc este primul hop pe care trebuie să-l sară viitorii studenţi (cel puţin la FJSC). Vorbesc de examenul de creativitate, care condiţionează intrarea la facultate de o invenţie.

Sigur, scriitura poate fi evaluată pentru gramatică sau coerenţă, dar nu cred că aceste plusuri scuză minusul gigantic: inventezi ca să ai ocazia să înveţi o profesie unde invenţia e singurul păcat capital.

Anul ăsta, unul dintre subiecte cerea următoarele:

1. V-aţi întors dintr-o croazieră în jurul lumii, care s-a dovedit a fi aventura vieţii. Povestiţi prietenilor ce s-a întâmplat. (maxim 2 pagini).

Nu ştiu care ar putea fi alternativa (poate aveţi voi sugestii), dar mi-ar plăcea ca acest gen de subiecte să dispară.

UPDATE. Vreau să menţionez două chestii:

1. Observaţia mea nu era un atac. Ştiu că examenul e în perpetuă schimbare, ştiu că e bine că “măcar există” un examen, ştiu că alte facultăţi sunt mai rele decât FJSC. Ştiu toate lucrurile astea. Dar asta nu mă împiedică să nu mă strâmb când văd acest tip de subiecte.

2. Braduţ, care a predat ani de zile la FJSC, are un post minunat pe tema examenului. E genul de text care încurajează o discuţie pe care facultatea ar trebui să o aibă cu actualii studenţi, cu foştii studenţi şi cu profesia. Poate o mini-conferinţă despre viitorul şi scopul învăţământului jurnalistic n-ar strica.

Lectură de weekend: Portretul de vedetă

Nu îmi e ruşine să recunosc – îmi plac portretele de vedete care sunt bine făcute. Atât alea lungi a la The New Yorker, cu luni de documentare, pagini după pagini de text şi o singură fotografie, cât şi cele mai aerisite, cu pictorial cu tot. Doar că puţini reuşesc să le mai facă amuzante şi noi pe cele din urmă.

Aseară am citit cover-ul ultimului Esquire american. Ca să scoată ceva altceva dintr-un material despre Gerry Butler (din 300 şi P.S.: I Love You), l-au trimis pe un scriitor de-al lor – complet deconectat de Hollywood şi lumea filmului – la o adresă oarecare. Singură instrucţiune: trebuie să intervievezi un tip pe nume Gerry. Cal Fussman nu-l recunoaşte pe Butler şi asta permite o discuţie ceva mai sinceră şi mai antrenantă decât de obicei. Rezultatul îl găsiţi aici.

Menţiune: revistele mari din Statele Unite au oameni angajaţi special ca să intermedieze contactul cu vedetele care urmează să apară pe copertă. Deseori se fac contracte scrise. De cele mai multe ori se negociază în avans regulile şi desfăşurarea interviului. În cazul lui Butler, revista îi programase reporterului un interviu de 3 ore. Butler ştia că urmează să apară pe copertă aşă că nu l-a dat pe Fussman afară când s-a prins de gluma revistei. Nu e singurul exemplu: Clooney agreease dinainte să stea pe Google cu AJ Jacobs, Tom Brady n-a putut oferi mai mult de 30 de minute în limuzină, iar de cele mai multe ori nu obţii decât un prânz sau o cină.

La noi lucrurile funţionează mult mai improvizat. Deseori reporterul aleargă după vedeta respectivă. Trebuie să negocieze singur regulile interacţiunii. Apoi, mai toate revistele iau nişte interviuri banale, deseori prin e-mail, aproape întotdeauna în format întrebare-răspuns.

Doar pentru că omul de pe copertă e cunoscut nu înseamnă că textul care însoţeşte pozele trebuie să fie umplutură care repetă informaţii din zeci de articole anterioare. Uneori asta înseamnă să rişti şi să faci ciudăţenii – aşa a ajuns să se spună despre portretul făcut de Tom Junod Angelinei Jolie că e cel mai prost din toate timpurile. Alteori o abordare diferită poate crea cel mai bun text din toate timpurile.

Am făcut câteva texte despre persoane cunoscute şi am încercat de fiecare dată să scot altceva din ele. Aştept ziua în care se va plănui un text cum e ăsta cu Butler, cum e ultima copertă cu Brad Pitt din Wired sau cum a fost minuntatul experiment cu Halle Berry. Până atunci, mă bucur când dau peste cineva deschis la minte; acum două zile am întrebat o actriţă dacă nu vrea să meargă să vorbească unor liceeni. Peste nici două ore era în faţa lor, emoţionată şi nepregătită. Nu ştiu dacă momentul va fi suficient ca să ducă textul, dar sigur e altceva faţă de zecile de Q&A-uri pe care le citisem înainte.

Sunt multe de spus pe subiectul ăsta – dacă aveţi întrebări, lăsaţi un comment şi răspund.

Din nou despre principiile jurnalismului

Când l-am cunoscut pe Vlad Petreanu, mi-am amintit cu plăcere de “The Elements of Journalism“, una dintre cele mai importante cărţi pe care le-am citit. După demisia Monicăi Iacob Ridzi, Petreanu le reaminteşte şi el jurnaliştilor de cele 10 principii ale profesiei, aşa cum au fost ele identificate de către The Committee of Concerned Journalists.

Le voi repeta şi eu mai jos, pentru că indifirent de ce se întâmplă cu profesia asta – din cauza crizei economice, orientărilor editoriale, Internetului, politicului – ele vor rămâne ca repere. Cea mai spectaculoasă perioadă din viaţa mea a fost cea în care am ajutat la ediţia a doua a acestei cărţi, făcând documentare şi interviuri alături de cei doi autori, Tom Rosenstiel şi Bill Kovach, care au fost şefii mei timp de un an în Washington, DC. O dată la două săptămâni vizitam împreună cu ei – sau cu alţi jurnalişti consacraţi – redacţii din toată America. Nu erau vremuri uşoare nici prin 2006-2007, când se întâmpla asta. Dar era mereu inspiraţional să vezi că după una-două ore de văicăreli despre starea profesiei, a redacţiei, a managementului, oamenii ăia îşi aminteau totuşi de ce fac ce fac.

Tolontan ştie de ce face ce face. Petreanu la fel. Mă întreb câţi dintre noi ceilalţi facem ce facem urmând decalogul de mai jos:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.

Încă ceva – vă ofer un fragment din introducerea cărţii, care vorbeşte despre nevoia oamenilor de a avea acces la jurnalism de calitate:

We need news to live our lives, to protect ourselves, bond with each other, identify friends and enemies. Journalism is simply the system societies generate to supply this news. That is why we care about the character of news and journalism we get: they influence the quality of our lives, our thoughts, and our culture. Writer Thomas Cahill, the author of several popular books on the history of religion, has put it this way: you can tell “the worldview of a people . . . the invisible fears and desires . . . in a culture’s stories.”

At a moment of revolution in communications, what do the stories we tell say about our worldview, our fears, desires, and values?

PS: Când m-am întors în România, prima mea dorinţă a fost să traduc această carte. Decanul unei facultăţi de jurnalism mi-a spus atunci că e prea americană. Bănuiesc ca asta înseamnă că e prea naivă, nu?

Înregistrare de la Optimism 2009

Înregistrarea sesiunii în care am vorbit la Optimism e aici – prezentarea mea e pe la minutul 32:30.

Călătorie cu oprire între staţii

Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă şi primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un şofer de troleu din Bucureşti, iar Mihaela foloseşte una dintre cursele lui de dimineaţă pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.

Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone şi s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu aşa muzică în mijloacele de transport.

Citiţi pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtăşeşte şi câteva lecţii:

Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura şi a venit abia în clipa în care am ştiut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenţia să-l epuizez ca om şi nici că deţin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă şi să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simţit eliberarea, zile la rând în care am urât textul şi neputinţa mea de a-l creşte, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoţionau :).

Am învăţat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie şi acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta şi dacă nu mi-aş fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aş fi rescris altfel – mai tăios şi mai dens – pentru că şi eu sunt puţin diferită.

Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)

A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.

—–

Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porţi, ce să spui şi ce să faci ca să ameţească femeile.

Aproape tot ce e de ştiut despre femei şi sex am învăţat de la revista „Salut”, o publicaţie adolescentină din anii ’90. De exemplu: cum să o săruţi fără să-i ciobeşti caninii (acoperă-ţi dinţii cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecţie cu alcool sanitar), sau cum să depăşeşti dorinţa de a îţi bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare şi tratament).

Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândeşte la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriţă (expresia nu-mi aparţine) tipei cu picioare lungi, care are cititul şi călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveţi o vară (şi tu şi jderul) fără umilinţe.

Slip vs. şort? Platoşa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-şef al acestei reviste nu înţelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca şi mine la mare cu Adi Ţăranu’ ar fi înţeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în faţă. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: îşi rula lateralul slipului până semăna cu un şnur şi apoi îşi purta penisul în poziţia lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără „mânecuţe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ţi vadă bermudele umflate ca nişte baloane, aşa că încearcă o variantă intermediară – eventual o pereche mulată de „boxeri de apă”.

Maiou. Nu eşti nici gimnast, nici Mircea Badea şi sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.

Şlapi. Bine că ai întrebat. În duş şi când mănânci şaorme pe faleză.

Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu muşchi a apus demult. Şi fără litere chinezeşti. Dacă nu ţi le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, „A” de la Andrei şi energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forţă.

Kefia, zice un prieten. „Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puştiu la TV purtând una şi mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din şifonier în următorii 5 ani (da, spre ruşinea mea am aşa ceva în şifonier).”

Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Şi noi avem. Până şi tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: „Vrei s-o măresc sau s-o micşorez cu două degete?” Dacă funcţionează, înseamnă că eşti unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Şi tu ai 25 de ani.

Dansează. Toată ţara dansează, când pentru tine, când pentru alţii. Nu se pun lecţiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna şi învaţă să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.

Pilozităţi. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, şi-a defrişat toţi puieţii la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderaţie şi niciodată cu aceeaşi foarfecă cu care tai puiul.

Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să ştii să faci şi altceva decât crenvurşti. Dacă e un sandwich, fă-l deştept. Pune nişte felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu nişte rucola şi caşcaval. Merge şi cu chips-uri: pune-le într-o tăviţă, răzăleşte caşcaval deasupra, decorează cu nişte ardei roşu şi bucăţi de măsline şi bagă la cuptor.

Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învaţă să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.

Conversaţie. Nu spune nimeni să nu te uiţi la „Mondenii”, dar nu abuza de „la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: „6 cai frumoşi”. Şi nu te prezenta la telefon, „Bahoi de la Constanţa”. Nu-ţi inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranţă nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu’. Nici pe Emil Racoviţă.

Regula de aur. Iubirea de o vară se găseşte după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanţei dintre femeia care-ţi cere bani de-o bere şi femeia care vrea să ştie ce maşină conduci înainte să ştie cum te cheamă.

Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îţi va da sfaturi. Atenţie însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă „13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.

Poveştile care ne u(r)nesc

Am vorbit la conferinţa Optimism 2009 despre puterea poveştilor jurnalistice bine făcute de a genera optimism. Mai jos, varianta de eseu scris a prezentării pe care am ţinut-o.

=====================
POVEŞTILE CARE NE U(R)NESC
Optimism 2009, 8 iulie 2009
=====================

Sunt jurnalist.

Ştiu că acest cuvânt vă e sinonim cu o orgie de mutre de pe la TV şi îmi asum riscul că pe unii dintre voi v-a luat durerea de stomac când l-aţi auzit. Da, ştiu, e profesia aia care moare cu fiecare post de 140 de caractere pe Twitter. Mă voi întoarce la asta.

Înainte de toate, permiteţi-mi însă să vă spun o poveste.

În 2005 eram în Columbia, Missouri, un oraşel din mijlocul Americii unde nu există trotuare decât în centru şi unde universitatea găzduieşte o treime din cei aproape 100.000 de locuitori. Îmi terminam masterul şi lucram la proiectul de absolvire. Pe lângă lucrarea ştiinţifică, am făcut şi o serie de articole despre Islam şi comunitatea locală de musulmani, articole care au fost adunate şi publicate într-un supliment de 20 de pagini, apărut în ziarul local de duminică. Cinci luni au stat textele în cuptor – documentat, vorbit cu oameni, scris, rescris, înjurat, iar rescris, şi – aţi ghicit – rescris de editor. În tot acest timp am ţinut un jurnal. Era o cerinţă academică; un raport săptămânal în care trebuia să-mi înregistrez progresul. Jurnalul s-a transformat însă într-un depozit de idei pentru articole şi gânduri despre cum îmi doream să practic această meserie. Am regăsit jurnalul acum câteva zile, când mă documentam pentru acest discurs.

O mică paranteză: E un defect profesional, documentarea asta. Înainte să plec la Amsterdam am citit despre diferenţele dintre joint-ul european şi cel american. Nu, nu vă spun care sunt. Iar pentru această conferinţă am citit puţină filozofie optimistă leibniziană, conform căreia trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ah, am mai aflat cu această ocazie că filosoful Leibniz nu a inventat şi biscuiţii, deşi aceştia şi-au primit numele în onoarea lui.

Spuneam că am regăsit jurnalul, în care, în săptămână 8, scriam: „acest jurnal e o cronică săptămânală a dezvoltării mele ca jurnalist. Asta mă motivează să-l scriu. Poate într-o zi voi pune mâna pe el şi mă voi întreba: ‘Mai sunt pe cărarea asta? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce am părăsit-o?’”

Am venit astăzi aici să vă spun două lucruri. Primul e mai puţin important şi probabil l-aţi intuit deja. Sunt tot pe cărare. Al doilea – despre care vom vorbi – e că această cărare poate crea speranţă. Jurnalismul bine documentat, bine scris, bine editat, poate să ne facă cetăţeni activi şi optimişti ai acestei cele mai bune lumi posibile.

Să vă spun un secret despre jurnalism. Indiferent de ce spun „deontologii”, jurnalismul e generos şi nu are multe reguli. De fapt, eu cred că are una singură: ce scrii, să fie adevărat. În rest, ţi-l defineşti cum vrei. Jurnalismul meu, pentru că numai despre el vă pot vorbi sincer, e o modalitate de a înţelege lumea în care trăiesc şi oamenii care o populează. Mă ajută să mă cunosc şi mă ajută să iau decizii mai bune. Şi face toate astea prin poveşti. Da, poveşti. Cele mai simple şi mai vechi unităţi de comunicare.

Suntem construiţi din poveşti şi construim lumea din jurul nostru în poveşti: slujba noastră are o poveste, primul sărut are o poveste, prezenţa voastră în această sală are o poveste. Poveştile sunt ţesutul invizibil care ne leagă între noi ca oameni şi le consumăm – cum spunea C.S. Lewis – ca să ştim că nu suntem singuri. Sau, cum spune Joan Didion, una din cele mai bune povestitoare americane în viaţă, „Spunem poveşti ca să putem trăi”.

În toamna lui 2007 am scris o poveste despre bunicul meu. Cu câteva luni înainte, găsisem o cutie cu tot felul de scrieri de-ale lui: o încercare de teatru radiofonic, una de roman de război, o traducere a unui opere numite Ianoş Viteazul şi câteva articole şi poezii care-i fuseseră respinse de către ziarele din Bucureşti. Unul dintre refuzuri – deşi scris în 1955 – sună foarte actual şi pertinent pentru discuţia de azi:

(Poezia „Sub jug”) pare să fie scrisă mai de mult şi nu înţelegem de ce o trimiteţi acum spre publicare. Doar noi trăim într-o ţară liberă cu oameni care muncesc liber pentru o viaţă nouă. În nici un caz nu vedem legătura dintre text: „Trist e totu-n ţara mea/Că-i pustiu şi sărăcie” şi realitate.

Bunicul meu a fost diriginte de şantier, dar eram curios să aflu de ce se jucase de-a scrisul. Pentru că el nu mai e, am intervievat restul familiei, încercând să aflu dacă a abandonat din cauza refuzurilor. Nimeni nu-şi amintea mai nimic, dar discuţiile au condus la ceva mare şi neaşteptat – o poveste despre memorie, familie şi relaţia dintre ele. După toate măsurătorile, nu e o poveste optimistă: în cursul textului povestesc despre cum m-am ales cu cicatrici permanente după o arsură gravă în gimnaziu, cum bunica e acum singură şi tristă, şi închei cu o scurtă poveste despre întoarcerea mea acasă şi moartea mamei de cancer.

Dar scopul meu jurnalistic – pentru că acel articol e jurnalism – nu era să înşir nişte tragedii personale. Era să spun povestea unei familii pe care o cunoaşteam îndeaproape şi să arăt până la urmă cum am mers mai departe. Scopul era să iau povestea mea şi să o transform în ceva universal, ceea ce e scopul oricărei poveşti bine spuse.

Reacţiile celor care au citit-o mi-au demonstrat că reuşisem: nu mi-au scris despre bunicul meu, ci despre al lor. Nu mi-au scris să mă compătimească, ci să-mi spună că vor înregistra istoria familiei cât mai sunt bătrânii în viaţă. Povestea mea i-a conectat la povestea lor şi le-a dat unul dintre cele puternice sentimente pe care le putem avea: apartenţă. La familie, la micul nostru trib, la lumea întreagă.

E ce face ficţiunea. Carţile – şi filmele, de altfel – sunt cu eroi care fac şi dreg şi întâlnesc obstacole şi se căznesc să le dea de cap, pentru ca în final să le depăşeşească. Drumul lor ne consumă emoţional, dar mergem alături de ei pentru că ştim că la final urmează acel sublim sentiment de apartenţă. Secretul e relaţia de empatie care se creează între cititor şi personaj. Cititorul se identifică cu personajul şi trăirile lui chiar dacă situaţiile nu sunt identice.

Jurnalismul de care vă vorbesc, cărarea pe care mă aflu de cinci ani încoace, pe care intenţionez să rămân şi de acum încolo, poate face acelaşi lucru. Şi o face folosind realitatea, nu imaginarul.

Crează empatie. Nu milă ca reportajele televizate cu viori în fundal. Empatie. Cum face asta e obiectul unei alte vorbiri – dar vă voi enumera câteva diferenţe între acest jurnalism – eu îi spun narativ – şi jurnalismul de ştire. Jurnalismul de ştire face un raport, vorbeşte despre ce e nou, crează simpatie şi transmite informaţie. Jurnalismul narativ spune o poveste, vorbeşte despre ce e, crează empatie şi transmite o experienţă.

Patru dintre oamenii prezenţi azi aici au fost subiecte pentru acest gen de jurnalism – Cosmin Alexandru, Dragoş Bucurenci, Bobby Voicu, Emi Gal. Pe toţi i-aţi mai văzut în presă: au dat interviuri, li s-au făcut mini CV-uri, au vorbit pe o anumită temă. Dar în aceste texte, sunt ca personajele unui film. Cosmin Alexandru predă unor copii de clasa a V-a, Bucurenci urcă pe o potecă noroioasă încercând să ajungă într-un vârf de deal, Bobby se odihneşte în holul unui hotel, iar Emi e cu gaşca de la eOK, care cântă la chitară aşteptând să revină curentul. Acţiunile lor sunt împletite cu momente în care aflăm cine sunt, ce fac şi de ce fac ce fac. De ce cred aşa puternic în ceva şi cum se manifestă această dorinţă? Când citeşti astfel de poveşti, porneşti la drum alături de personaj, investeşti emoţional, îţi regăseşti propriile vise şi – sper eu – rămâi pentru sentimentul de la finalul lecturii: că poţi face şi tu ceva, chiar dacă deseori simplul trăit în România îţi ocupă tot timpul.

Pentru mine, astea sunt poveştile care mă fac să am încredere în lume. Sunt poveştile care mă urnesc, care mă unesc de cei de lângă mine şi care îmi alimentează resursa de optimism.

Martin Seligman, unul dintre proponenţii psihologiei positive, vorbeşte despre „optimismul învăţat”, care e capacitatea oamenilor de a învăţa să atribuie eşecurile şi rateurile unor cauze externe, schimbătoare şi specifice. Poveştile sunt un mod de-a învăţa această lecţie şi un tratament pe care vi-l recomand negreşit.

Vă promiteam că mă voi întoarce la Twitter.

Tom Junod, scriitorul meu preferat de astfel de poveşti spune că optimismul e rezultatul libertăţii; în special al libertăţii de-a alege. Iar Internetul e întruparea acestei alegeri; ne oferă tuturor capacitatea de a crea conţinut şi de-a ne face simţită prezenţa. Întrebarea e, cum spune şi Junod, dacă-l vom folosi ca să aflăm ceva despre alţii sau doar ca să spunem ceva despre noi. Vom folosi noi tehnologia sau ne va folosi tehnologia pe noi?

Poveştile despre care vă vorbesc consumă timp – atât timpul celor care le execută, cât şi timpul celor care le consumă. Nu se pot spune într-un clip de 30 de secunde sau într-un post de 140 de caractere pentru că frumuseţea unei poveşti e atât în conţinut, cât şi în experienţa de-a o consuma. E una să-ţi spun: „Cosmin Alexandru a fost în formă când le-a vorbit azi unor copii de a V-a”, şi alta să-ţi arăt, într-un mini thriller în care nu ştii până la final dacă a avut succes sau nu.

Sunt convins că mulţi dintre voi aţi primit anul acesta un e-mail cu povestea lui Joshua Bell, violonistul american de renume care a cântat aproape neobservat într-o staţie de metrou din Washington. Washington Post a câştigat un Pulitzer pentru acea poveste, care nu este un simplu experiment: câţi bani face un violonist celebru cântând la metrou. E un text despre cât suntem de închişi în noi, despre cum nu mai recunoaştem frumosul şi despre cum nu mai reacţionăm la suprize. Are 7,000 de cuvinte şi a ajuns un viral.

Experimentul s-a repetat şi în România, cu minunatul Alexandru Tomescu, dar n-am primit articolul prin e-mail. Nu cred că l-aţi primit nici voi. De ce? Pentru că spre deosebire de articolul american, cel românesc nu era despre noi. Nu era o călătorie, nu crea empatie, şi nu transmitea experienţă. Putea fi rezumat în 140 de caractere: „Alexandru Tomescu, marele violonist român, a cântat 30 de minute în metrou, la un Stradivarius, şi a strâns 300 lei.”

Aşa că preţuiţi poveştile care vă permit să înţelegeţi lumea în care trăiţi. Da-ţi-le mai departe. Cereţi-le publicaţiilor preferate – ele pot fi scrise despre orice domeniu – de la tehnologie, la magie la chirurgie. Şi spuneţi-le. Pe-ale voastre, pe-ale prietenilor, pe-ale lumii în care trăiţi.

Scriitura de nonficţiune are o capacitatea unică de a oferi o imagine completă a unui om, a unui loc, a unui eveniment. Documentarea exhaustivă, dublată de scriitură precisă, poate genera empatie. Empatia, s-a demonstrat ştiinţific, generează apartenenţă, care la rându-i, poate determina nevoia de participare.

La aşa miză, eu unul sunt optimist că nu vom lăsa poveştile să moară.

Oameni optimişti şi poveştile lor

Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu şi Evensys. Tema e generală – şi generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea nişte inspirat de prestat.

Acest post e legat doar tangenţial de eveniment şi e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoş Bucurenci, Bobby Voicu şi Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspiraţii similare cu ale conferinţei – să inspire oamenii la acţiune.

Mai jos găsiţi spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcaţi articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.


Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Roald Aron.

Dragoş Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.

BobbyVoicu_spread Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.

eok_spread
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuţ.

Next Page →