Cele mai bune poveşti din 2011

Am decis să alcătuiesc şi anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite şi materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poţi fi un jurnalist bun fără să citeşti/asculţi şi fără să încerci să înţelegi cum reuşesc să facă alţii ceea ce fac. (Citiţi şi sfaturile lui Scott Raab).

Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune.  (Ai citit din DoR, da?)

Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.

A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.

• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.

You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.

Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.

The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.

Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.

Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.

There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.

My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.

Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.

Cele mai bune poveşti din 2010

Datorită unor spaţii curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveştile sunt inventariate, împărtăşite, citite şi prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.

N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.

Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.

Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.

Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.

Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.

Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.

The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!

Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.

Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.

The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.

Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.

Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.

Lecturi suplimentare pentru jurnalişti

Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni şi colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obişnuit. Sunt mai mulţi oameni care recomandă şi un flux mai constant de conţinut.

Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

Cele mai bune articole de revistă

E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăţilor din lista asta şi da, te cam dau pe spate. Dacă aveţi disponibilitatea să citiţi măcar trei bucăţi în viitorul apropiat, încercaţi-le pe astea:

* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.

* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.

* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.

Alte recomandări aici.

PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, aşa sunt şi astea americane.

Copiii mor în maşini închise

Gene Weingarten a câştigat acum două zile al doilea premiu Pulitzer pentru feature writing, de data asta pentru un articol cutremurător despre părinţii care îşi uită copiii în maşini când merg la muncă, iar aceştia mor de hipertermie. Pe lângă o poveste de neuitat, articolul e şi o încercare curajoasă a autorului şi publicaţiei – The Washington Post – de a susţine următoarea teză: neglijenţa e teribilă, dar nu e crimă. Şi vinovatul nu e lipsa de dragoste, ci memoria. (“Failures of memory, not of love”.)

Sau, cum spune un profesor care studiază relaţia dintre emoţie, stres şi memorie: “Memory is a machine and it is not flawless. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child”.

E de admirat efortul de documentare al lui Weingarten – a intervievat 13 familii -, dar şi modul în care a construit textul, plin de momente de suspans care te propulsează în următoarea secţiune. Puteţi citi câteva dintre gândurile lui legate de articol şi de premiu, aici.

E important ca un jurnalist să-şi urmărească obsesiile şi să scrie despre lucrurile care îl macină. Chiar dacă Weingarten a câştigat primul Pulitzer cu un text despre cum nu recunoaştem un violonist de clasă, ambele texte premiate sunt despre cât suntem de preocupaţi de propriile probleme, despre cum ne păcăleşte creierul, cum avem urechile înfundate, ochii închişi şi capul plin de gânduri.

Am senzaţia că Weingarten scrie pentru a-şi aminti că există o lume în afara lui – asta ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Şi scrie în aşa fel încât să simţi.)

10 poveşti pentru vacanţă

Pentru cei care vor să-şi petreacă vacanţa citind nişte jurnalism memorabil, o selecţie de 10 texte cu care să vă ocupaţi serile cel puţin până în prag de Anul Nou:

1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie iniţiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.

2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Aşa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Şi despre Bill Clinton.

3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puşti de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.

4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi şi nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.

5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.

6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.

7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.

8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viaţă, moarte şi comedie.

9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citeşte şi cine mai plăteşte pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.

10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre şi cine se ocupă de el.

Lectură de weekend: Fata care muncea mult

Dacă e să citiţi ceva în acest weekend, citiţi povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young şi moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relaţia pe care o avem cu munca, cu propria sănătate şi cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foşti colegi, medici şi încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.

Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.

După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.

Lectură de weekend: The Esquire Decade

M-am gândit că după anunţul de săptămâna asta (Realitatea-Caţavencu renunţă la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu poveşti din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuţios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă şi mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze nişte coperţi unice şi a intrat în folclorul publishing-ului internaţional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conţinut:

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”

Apropo de Andi Moisescu

În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă şi prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă şi se pregătea de vacanţă. Ce am învăţat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflaţi mai jos.

================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================

Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009

Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.

Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.

Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.

Read more

Next Page →