10 poveşti pentru vacanţă
Pentru cei care vor să-şi petreacă vacanţa citind nişte jurnalism memorabil, o selecţie de 10 texte cu care să vă ocupaţi serile cel puţin până în prag de Anul Nou:
1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie iniţiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.
2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Aşa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Şi despre Bill Clinton.
3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puşti de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.
4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi şi nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.
5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.
6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.
7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.
8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viaţă, moarte şi comedie.
9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citeşte şi cine mai plăteşte pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.
10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre şi cine se ocupă de el.
Lectură de weekend: Fata care muncea mult
Dacă e să citiţi ceva în acest weekend, citiţi povestea Ralucăi Stroescu din cel mai recent număr al Tabu. Raluca Stroescu lucra la Ernst & Young şi moartea ei în 2007 a născut un val de controverse legate de relaţia pe care o avem cu munca, cu propria sănătate şi cu medicii la care apelăm. Ani Sandu a documentat timp de câteva luni această poveste, stând de vorbă cu familia, foşti colegi, medici şi încercând să treacă dincolo de interpretările facile ale unui eveniment tragic.
Ilustraţiile au fost realizate de minunata Raluca Popa.
După moartea Ralucăi Stroescu în aprilie 2007, numele ei a devenit sinonim cu munca în exces. Tânăra hotărâtă să reuşească în carieră a fost transformată peste noapte într-o victimă a capitalismului sălbatic. Dar pe Raluca nu excesul de zel a doborât-o, ci mai degrabă convingerea că orice slăbiciune e trecătoare. După doi ani în care au căutat răspunsuri, părinţii speră astăzi că sistemul judiciar le va indica un vinovat.
Lectură de weekend: The Esquire Decade
M-am gândit că după anunţul de săptămâna asta (Realitatea-Caţavencu renunţă la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu poveşti din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuţios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă şi mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ‘60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze nişte coperţi unice şi a intrat în folclorul publishing-ului internaţional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conţinut:
Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:
“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă şi prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă şi se pregătea de vacanţă. Ce am învăţat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflaţi mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
Lectură de weekend: The Falling Man
Dacă nu l-aţi citit până acum, azi e ziua perfectă. Textul lui Tom Junod despre necunoscutul surprins în cădere înainte de căderea turnurilor gemene este o bucată unică şi răvăşitoare de jurnalism mare. Citiţi “The Falling Man” aici.
Tom Junod, dacă aţi uitat, este omul care are următoarele de spus despre jurnalism.
Lectură de weekend: Paterniti despre extaz şi mâncare
Duminica trecută mi-am printat vreo 6-7 articole – majoritatea portrete de actriţe – ca să fur ceva inspiraţie pentru un text pe care urma să-l scriu. Printre ele am strecurat un text ce ştiam că va fi altceva şi l-am lăsat spre mijlocul sesiunii de lectură, când bănuiam că voi avea nevoie de o schimbare de ritm.
Şi Michael Paterniti nu m-a dezamăgit. Textul, “He Might Be A Prophet. That, Or The Greatest Chef In The World“, e despre mâncare, dar a-l prezenta aşa e a-l jigni.
Paterniti este un scriitor-senzaţie, cu o capacitate rară de a te implica în textul pe care îl scrie. Profunzimea pe care o imprimă unei călătorii de-a latul Americii cu creierul lui Einstein (serios!) şi senzaţia de nelinişte pe care ţi-o produce când recreează prăbuşirea unui avion sunt dovezile unor aptitudini jurnalistice fenomenale.
Textul pe care l-am citit duminică e din 2001, dar e valabil şi azi, pentru că spune povestea unuia dintre cele mai faimoase restaurante din lume – El Bulli – şi a bucătarului-artist-nebun care-l conduce. Dar nu e “doar un portret”. Nici “doar un articol de călătorie”. E o încercare de a reda în cuvinte dorinţa lui Ferran Adriá de a găti şi de a te servi într-un mod în care te face fericit.
La El Bulli, se spune, mâncarea – niciodată identificabilă vizual, pentru că Adriá e mai degrabă chimist decât executant de reţete – te poate face să plângi de fericire. Iar Paterniti încearcă să transmită asta în scris. Dacă reuşeşte, să-mi spuneţi voi. Eu am rămas cu impresia ca tot ce mănânc e o insultă adusă posibilităţilor culinare.
Un fragment mic dintr-un text mare (nominalizat în 2002 la un National Magazine Award pentru “profile writing”):
And here’s what it tasted like: It tasted like a first — the first time you dove into an ocean wave or made something good or touched her lips. The first time you jumped from fifty feet, that feeling in the air when you forgot the gorge was beneath you, air and sun rushing, and you kept falling, and you opened your eyes and you were in the bright, underwater lights of a kitchen in Barcelona before an elfin man with hair springing from his head, quail yolk in your belly, and you could think of only two words to say, but you said them at least two times before you stopped yourself.
“Thank you,” you said, laughing. “Thank you.”
Da, am mai scris despre Paterniti.
Lectură de weekend: Portretul de vedetă
Nu îmi e ruşine să recunosc – îmi plac portretele de vedete care sunt bine făcute. Atât alea lungi a la The New Yorker, cu luni de documentare, pagini după pagini de text şi o singură fotografie, cât şi cele mai aerisite, cu pictorial cu tot. Doar că puţini reuşesc să le mai facă amuzante şi noi pe cele din urmă.
Aseară am citit cover-ul ultimului Esquire american. Ca să scoată ceva altceva dintr-un material despre Gerry Butler (din 300 şi P.S.: I Love You), l-au trimis pe un scriitor de-al lor – complet deconectat de Hollywood şi lumea filmului – la o adresă oarecare. Singură instrucţiune: trebuie să intervievezi un tip pe nume Gerry. Cal Fussman nu-l recunoaşte pe Butler şi asta permite o discuţie ceva mai sinceră şi mai antrenantă decât de obicei. Rezultatul îl găsiţi aici.
Menţiune: revistele mari din Statele Unite au oameni angajaţi special ca să intermedieze contactul cu vedetele care urmează să apară pe copertă. Deseori se fac contracte scrise. De cele mai multe ori se negociază în avans regulile şi desfăşurarea interviului. În cazul lui Butler, revista îi programase reporterului un interviu de 3 ore. Butler ştia că urmează să apară pe copertă aşă că nu l-a dat pe Fussman afară când s-a prins de gluma revistei. Nu e singurul exemplu: Clooney agreease dinainte să stea pe Google cu AJ Jacobs, Tom Brady n-a putut oferi mai mult de 30 de minute în limuzină, iar de cele mai multe ori nu obţii decât un prânz sau o cină.
La noi lucrurile funţionează mult mai improvizat. Deseori reporterul aleargă după vedeta respectivă. Trebuie să negocieze singur regulile interacţiunii. Apoi, mai toate revistele iau nişte interviuri banale, deseori prin e-mail, aproape întotdeauna în format întrebare-răspuns.
Doar pentru că omul de pe copertă e cunoscut nu înseamnă că textul care însoţeşte pozele trebuie să fie umplutură care repetă informaţii din zeci de articole anterioare. Uneori asta înseamnă să rişti şi să faci ciudăţenii – aşa a ajuns să se spună despre portretul făcut de Tom Junod Angelinei Jolie că e cel mai prost din toate timpurile. Alteori o abordare diferită poate crea cel mai bun text din toate timpurile.
Am făcut câteva texte despre persoane cunoscute şi am încercat de fiecare dată să scot altceva din ele. Aştept ziua în care se va plănui un text cum e ăsta cu Butler, cum e ultima copertă cu Brad Pitt din Wired sau cum a fost minuntatul experiment cu Halle Berry. Până atunci, mă bucur când dau peste cineva deschis la minte; acum două zile am întrebat o actriţă dacă nu vrea să meargă să vorbească unor liceeni. Peste nici două ore era în faţa lor, emoţionată şi nepregătită. Nu ştiu dacă momentul va fi suficient ca să ducă textul, dar sigur e altceva faţă de zecile de Q&A-uri pe care le citisem înainte.
Sunt multe de spus pe subiectul ăsta – dacă aveţi întrebări, lăsaţi un comment şi răspund.
Lectură de weekend: Naşterea unei voci
Din The New Yorker, un text despre naşterea săptămânalului The Village Voice, una dintre cele mai vechi “publicaţii alternative” americane. Mi-a plăcut modul în care îşi defineau direcţia politico-culturală şi publicul ţintă – căutând acea nişă rară şi riscantă, linia de demarcaţie între un produs comercial şi unul anti-sistem. Câteva exemple:
The literary Zeitgeist, I guess you’d call it, or Weltanschauung, around the Remo and the New School was the intellectual heritage of the Voice,” Fancher once said. That Weltanschauung was humanist and individualist; it was anti-relativist and anti-utopian. It was even, in some respects, conservative: it was reflexively suspicious of calls for change—part of the intellectual heritage of anti-totalitarianism. What the Voice was not was therefore as important as what it was. It was not a left-wing paper; it distanced itself from the Old Left and, later on, from the New. The editors were disaffected with liberalism, but the goal was to avoid ideology altogether. “The Nation, The New Republic, and Partisan were all boring,” as Fancher later put it. “Ideology bored us—not simply the Communist line but the antiCommunist line too.” (…)
Nor was the Voice an underground or countercultural paper. The idea was to make money (at least, not to lose it), and though the business side of the operation was fairly hopeless—[Norman] Mailer’s dad, Barney, was the first accountant; at one point, every member of the sales department was a poet—the founders worked hard to distribute the paper to newsstands all over the city.
(…)
[Jules] Feiffer’s characters were sometimes business types and politicians, but they were also sometimes caricatures of the sort of people one would imagine to be Voice readers—beatniks, lounge lizards, modern dancers. The hip was mocked as much as the square. This was also an attribute of the new comedy: it made fun of the establishment, but it was not antiestablishment. It was merely disillusioned, which is the place where all comedy begins and ends. “The beat generation,” Sahl used to say, “is a coffeehouse full of people expectantly looking at their watches waiting for the beat generation to come on.”
But which Feiffer characters were the real Voice readers? This touches on one of the coy mysteries of journalism, which is that the reader implied by a magazine’s interests and attitudes is rarely the magazine’s actual reader. If the actual Voice reader played the bongos or wore a leotard, the paper would not have lived for a year, because very few advertisers will pay to reach coffeehouse musicians and modern dancers. As McAuliffe explains, by the time the Voice began making money, in the mid-nineteen-sixties, the typical reader was thirty years old and had a median family income of $18,771 (about a hundred and twenty-five thousand dollars today). Almost ninety per cent of Voice readers had gone to college; forty per cent had done postgraduate work. Most had charge accounts at major department stores, such as Bloomingdale’s. Most owned stock. Twenty per cent were New Yorker readers. The Voice was the medium through which a mainstream middle-class readership stayed in touch with its inner bohemian. It was the ponytail on the man in the gray flannel suit.
(…)
The Voice was a model for two very different journalistic products. One was the alternative paper. The first of the alternative, or underground, papers was the Los Angeles Free Press, commonly called the Freep, which was founded in 1964 by Arthur Kunkin. Kunkin had been inspired by a single issue he had read of the Village Voice. “I liked the investigative articles, their length, the mixture of culture and community,” he said. What he did not like were the Voice’s politics—a kind of centrist liberalism. Kunkin despised liberals; his paper’s orientation was radical. Walter Bowart, one of the founders of the Voice’s crosstown rival, the East Village Other, which was started up during the New York newspaper strike of 1965, was more blunt. The Voice, he said, “was a straight old safe Democratic paper, what you get when a businessman and a psychiatrist go into journalism.”
Vizionare de weekend: One in 8 million
“One in 8 million” e o serie de poveşti scurte spuse în format multimedia (o duzină de fotografii cu fragmente de interviu în fundal). Niciuna nu ţine mai mult de două minute jumate şi fiecare spune ceva despre un locuitor al New York City: degustătoarea nevăzătoare, fotograful de tabloid, biciclistul, farmacistul etc.
Aşa se poate face astăzi jurnalism despre comunitatea în care locuieşti.
Lectură de weekend: Falimentul unei naţiuni
Michael Lewis e unul dintre jurnaliştii cei mai pricepuţi când vine vorba de transformarea unor subiecte economice aparent seci în poveşti senzaţionale despre relaţia oamenilor cu banii – fie că oamenii ăştia sunt bancheri, investitori sau puşti de 14 ani.
În aprilie a scris un astfel de text în Vanity Fair. E vorba despre falimentul Islandei, o insulă de pescari care prin 2003 s-a decis să devină o super-putere mondială în finanţe. Dacă Wall-Street poate face asta, s-au gândit islandezii, noi de ce n-am putea? Şi au început să împrumute, să investească aiurea şi să cumpere în prostie. În 2008 bula s-a spart, moneda naţională s-a dus dracu’ şi islandezii au rămas într-o datorie imposibilă (cam 350,000 dolari pe cap de locuitor).
Lewis s-a dus la Reykjavik şi s-a întors cu o poveste senzaţională despre finanţe mondiale şi nepricere.
Dacă vă place cum scrie Lewis despre bani, citiţi şi “Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities“, un text din 2001 despre un puşti de 15 acuzat de guvernul american de fraudă la bursă. (E acolo o confruntare superbă între Lewis, reporterul şi un oficial).
Că tot povesteam acum câteva zile despre obietivitate în jurnalism. Uitaţi Iată ce are Michael Lewis de spus pe tema asta:
I reject the idea of the “objective journalist”. The notion that you can be so detached that who you are doesn’t affect how you see things is worse than bad. It is the enemy of good writing. The best I can do is to purify my vision and then leave it to the reader to decide what it is worth. The ultimate goal of writing is to give pleasure, not to deliver objective truth.