Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroşit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă şi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faţa cursanţilor mei că am un fetiş pentru drafturi - mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft - publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Şi se poate face asta cu orice text - indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.
Lectură de weekend (03.05.2008)
În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numeşte The Things that Carried Him şi a fost scris de Chris Jones.
Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă şi numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldaţi americani morţi în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.
O înmormântare militară e o succesiune de paşi executaţi cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă - de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaţilor americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.
Dacă textul se citeşte uşor (atenţie: naraţiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:
- Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulţi dintre ei a vorbit de mai multe ori.
- Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar şi 10 interviuri.
- A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute faţă în faţă. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
- A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflaţi în practică la Esquire.
- Procesul de documentare şi scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
- Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey şi un ofiţer de la Pentagon. Vroia să ştie că familia va colabora şi-l vor ajuta să recreeze povestea şi că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât şi Pentagonul, i-au dat mână liberă.
- Iniţial Jones credea că va ieşi un feature obişnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
- Esquire are un departament special care verifică informaţiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu şi informaţie.
- Notiţele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carneţele Moleskine.
Încă ceva - gradul de detaliu pe care îl obţine Jones e fenomenal. La un moment vorbeşte în text despre punctele în care şi-au concentrat privirea soldaţii care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:
I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?”
And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.
Citiţi mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Şi ascultaţi-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.
Lectură de weekend (25.04.2008)
În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător şi de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.
Sigur, omul de litere şi filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecţiile autorului sunt dublate de momente vii - scene cu Lovinescu şi Ierunca, întâlniri, citate din cărţi, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare şi autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informaţii, cu scene, cu personaje, cu dialog şi cu o voce distinctă şi puternică. Unul care alternează - pe modelul This American Life - momentele de acţiune cu cele de reflecţie, şi structurează materialul pentru a transmite emoţie şi experienţă mai mult decât informaţie.
Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune poveşti în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu - probabil unul din motivele pentru care şi-a găsit locul şi spaţiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacţiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor şi managerilor de presă.
Poate e cazul să spunem mai multe poveşti ale lumii în care trăim şi să le dăm spaţiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.
Lectura de weekend (18.04.2008)
Am fost puţin leneş cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situaţie foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:
* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbuşirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.
* Le povesteam ieri cursanţilor mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poţi scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poţi scrie în schimb despre un graffer şi bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea şi criza economică de la sfârşitul aniilor ‘90 urmărind un cartof prin lume - din America în Asia. Se numeşte “The French Fry Connection” şi a câştigat un Pulitzer.
* Şcoala unde am făcut masterul împlineşte anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-şi scrie o istorie şi l-au rugat pe unul dintre experţii lor în jurnalism de investigaţie să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.
Lectură de weekend (07.03.2008)
* Am scris în ultima săptămâna despre ce înseamnă să fii un lider. Nu erau gândurile mele ci ale unui om al cărui portret îl veţi putea citi în Esquire-ul de aprilie. Unul din lucrurile pe care le spune e că managerii motivează, iar liderii inspiră. Azi, Poynter are un articol despre ce trebuie să facă un redactor-şef al unui ziar ca să inspire. Jacqui Banaszynski, care a fost mereu o inspiraţie pentru mine, scrie un text superb despre ce pot editorii să înveţe de la Brett Favre, fostul quarterback al echipei Green Bay Packers (Favre s-a retras săptămâna asta după 16 sezoane în NFL). Favre a intrat pe teren la fiecare meci al echipei - din 1992 până în 2008. E o zeitate în Wisconsin, şi a doborât atâtea recorduri că nici el nu le poate ţine minte pe toate. Şi totuşi, a jucat mereu cu pasiunea şi lejeritatea unui copil, indiferent de cât de greu era.
* Că vorbeam de ziare. Ziarul rămâne prima mea dragoste şi mediul în care m-am format şi am adunat experienţe. De aceea am fost atât de mişcat de eseul lui David Simon despre zilele în care a fost reporter la The Baltimore Sun. Simon e printre creatorii serialului The Wire - al cincilea sezon e despre jurnalişti, iar poveştile sunt extrase din experienţele redacţionale şi reportericeşti ale lui Simon.
Lectura de weekend (29.02.2008)
* Pe lângă faptul că e o obsesie de-a mea ca jurnalist, deciziile, alegerile şi hotărârile sunt o parte constantă a muncii de documentare şi scriere a unui text narativ. Ce unghi de abordare aleg? Ce poveste spun? Ce scene folosesc? Care structură funcţionează? Un articol minunat din New York Times vorbeşte despre cât de greu renunţăm la opţiuni şi posibilităţi. E greu să alegi (de aceea e singurul articol pe care vi-l recomand azi - e şi scurt pe deasupra).
* Mai citiţi odată descrierea cursului de jurnalism narativ pe care-l voi preda la CJI. Dacă vă place, mai aveţi patru zile la dispoziţie să vă înscrieţi. Mai multe detalii găsiţi aici.
Lectura de weekend (22.02.2008)
Venise vorba săptămâna asta de filme făcute după articole de revistă. Am zis să fac o scurtă selecţie - deşi parcurgerea textelor ca atare vă va lua ceva timp
* Into the Wild, filmul regizat de Sean Penn, e bazat pe un articol din 1993 scris de Jon Krakauer pentru Outside. Krakauer şi-a expandat ulterior articolul şi a publicat o carte.
* Shattered Glass, filmul care descrie povestea “fabricantului” de articole de la New Republic, Stephen Glass, e bazat pe un articol scris de Buzz Bissinger pentru Vanity Fair în 1998.
* The Hunting Party, un film care descrie periplul a trei jurnalişti americani prin Bosnia, are la bază un articol din Esquire scris în 2000 de Scott Anderson.
Lectură de weekend (15.02.2008)
* Am fost întrebat de multe ori de ce cred că a scrie lung foloseşte la ceva într-un moment mediatic în care lumea nu citeşte (mai ales, nu citeşte presă), în care lumea caută ştirea, în care primează televizorul şi blogul şi câte şi mai câte… Naiv sau nu, continui să cred că lumea nu citeşte lucruri “lungi” pentru că majoritatea sunt prost scrise. E un exerciţiu chinuitor să termini de citit majoritatea reportajelor din ziarele centrale - personajele sunt unidimensionale, nu se întâmplă nimic, patetismul e arma retorică preferată şi aşa mai departe.
Ba mai mult, cred că un text de profunzime despre un moment sau un personaj care defineşte timpul în care trăim poate avea un impact puternic asupra modului în care percepem şi înţelegem lumea. Acestea fiind spuse vă recomand să citiţi un interviu cu Norman Sims care a editat o serie de antologii de jurnalism narativ şi acum a scos o carte despre istoria lui, True Stories.
Sims vorbeşte despre jurnalismul narativ ca o posibilă salvare a ziarelor americane (nu vorbesc aici de hârtie, ci de forma de distribuţie a informaţiilor) . Păstrând proporţiile, cred că jurnalismul românesc e în acelaşi stadiu de confuzie. De ce să nu-l facem să spună mai multe poveşti?
Lectura de weekend (08.02.2008)
* Marţi a avut loc Super Tuesday, acea zi nebună în procesul american de alegeri primare în care peste 20 de state au votat candidatul/candidata pe care vor să-i vadă la alegerile din noiembrie. Pe lângă articolele de campanie, toată lumea s-a înghesuit să facă un profil candidaţilor - acel articol care să-i explice şi să-i umanizeze. E o provocare să faci un portret coerent şi concludent al unui politician, dar genul de jurnalism de care vorbim are uneletele necesare.
Vă recomand, în funcţie de preferinţele politice:
- Hillary Clinton has a Sexy Mouth de Tom Junod. Scris în 1999, înainte ca doamna Clinton săintre în senat. Junod dovedeşte din nou un curaj uşor nebun - dar ca întotdeauna o face cu mana pe pulsul ţării.
- John McCain’s Last War de Chris Jones. Cum a reuşit John McCain să găsească forţa să rămână în cursă.
- Goodbye to All That: Why Obama Matters de Andrew Sullivan. De ce Obama ar fi un alt fel de preşedinte.
- The Wilderness Campaign: Al Gore lives on a street in Nashville de David Remnick. Când toată lumea era concentrată pe duelul Kerry-Bush din 2004, Remnick l-a vizitat pe Gore, care pe atunci nu livra adevăruri incomode. Un portret zguduitor al unui politician uitat.
- The Mission: Mitt Romney’s strategies for success de Ryan Lizza. Despre cum un politican îşi include religia şi experienţa de business în campania politică.
- It’s Kucinich Time! de Scott Raab. Portretul unui om fără nici o şansă la nominalizare. Şi totuşi…
Lectura de weekend (02.02.2008)
* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp şi implicare - poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.
Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire şi este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 - la aniversarea de 70 de ani a revistei - ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer şi Tom Wolfe erau şi ei printre candidaţi). Articolul rămâne şi astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrităţi. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.
Articolul e un tur de forţă de documentare şi observaţie. Partea cea mai interesantă e că deşi s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aştepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese şi-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului şi a încercat să fie de faţă la toate apariţiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, şi-a dat seama că a dat peste ceva unic în notiţele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conţine bucăţi de notiţe şi e o parte a schemei de organizare pe care Talese şi-a făcut-o înainte de a începe să scrie).
“I may not get the piece we’d hoped for - the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it—and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks - we will be getting close to the truth about the man.”
Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrităţi, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citeşte-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).
