Esquire România, Mai 2008

Robert Turcescu

Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere – omul e atât de prins în vâltoarea vieţii pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi şi să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunţe la ce are aici – radio, TV, presă scrisă – şi să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid şi i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiţi în numărul de mai.

Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice şi şlefuite. Cred că am reuşit să menţinem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veţi găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari şi mici din toate colţurile ţării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale şi am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât şi fotografiate), dar şi prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu şi Bogdan Teodorescu.

Tot în mai se împlineşte un an de când Cristian Mungiu a câştigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură şi nebunie. Încercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.

Alte minunăţii în numărul de mai:
– Povestea Stradivariusului românesc şi a violonistului care o struneşte.
– Anul căţărătorului David Neacşu.
– O mulţime de animale bine îmbrăcate.
– Ce am învăţat: Bogdan Baltazar.
– Odă către Gmail.
– Brăduţ Ulmanu despre sex.
– O glumă bună spusă de VJ Elena.

Pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF.

Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu şi Mungiu.

Deschidere Robert Turcescu

* Design: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

Lectură de weekend (25.04.2008)

În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător şi de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.

Sigur, omul de litere şi filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecţiile autorului sunt dublate de momente vii – scene cu Lovinescu şi Ierunca, întâlniri, citate din cărţi, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare şi autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informaţii, cu scene, cu personaje, cu dialog şi cu o voce distinctă şi puternică. Unul care alternează – pe modelul This American Life – momentele de acţiune cu cele de reflecţie, şi structurează materialul pentru a transmite emoţie şi experienţă mai mult decât informaţie.

Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune poveşti în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu – probabil unul din motivele pentru care şi-a găsit locul şi spaţiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacţiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor şi managerilor de presă.

Poate e cazul să spunem mai multe poveşti ale lumii în care trăim şi să le dăm spaţiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.

Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.

Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ţi se atrofiază muşchii.

Cred că pentru o perioadă – două luni cu siguranţă – am reuşit să mă ţin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur şi simplu să mă aşez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar muşchiul lucra.

Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din ţară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris şi pe drum, şi am scris şi după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de  ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.

De ce mă beştelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?

Simplu. Pentru că am pierdut obişnuinţa antrenamentului făcut conştient. Dacă uiţi că poţi produce ceva pentru că trebuie, uiţi că poţi produce. Şi când uiţi că poţi produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?

Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos şi scrie. Dacă nu eşti cu un pix deasupra unui carneţel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune şi Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câţiva scriitori vorbind despre asta.

“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)

“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)

Am să încerc să mă întorc la scrisul conştient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziţie. Măcar o propoziţie puteţi încerca şi voi. Şase cuvinte. Un text personal în şase cuvinte – sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.

Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în şase cuvinte. Şi cică a făcut-o. Rezultatul?

“For sale: baby shoes, never worn.”

David Granger şi nevoia de a inova

M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.

Aşa am ajuns – ca şi altă dată – la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei – nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).

Lectura de weekend (18.04.2008)

Am fost puţin leneş cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situaţie foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:

* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbuşirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.

* Le povesteam ieri cursanţilor mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poţi scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poţi scrie în schimb despre un graffer şi bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu  de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea şi criza economică de la sfârşitul aniilor ’90 urmărind un cartof prin lume – din America în Asia. Se numeşte “The French Fry Connection” şi a câştigat un Pulitzer.

* Şcoala unde am făcut masterul împlineşte anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-şi scrie o istorie şi l-au rugat pe unul dintre experţii lor în jurnalism de investigaţie să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.

Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)

Bucharest Warriors

În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunţ care spunea că o echipă de fotbal american din Bucureşti caută oameni. În aceeaşi zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors şi le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.

Timp de două luni am asistat la antrenamente şi i-am văzut progresând de la o gaşcă entuziastă de băieţi în pantaloni scurţi şi tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament şi scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteţi să-l descărcaţi de aici în format PDF).

Warriors au continuat să crească şi în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chişinău Barbarians. Dacă vreţi să-i vedeţi, mergeţi sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studenţesc” din complexul Tei.

Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul – aşa cum a apărut el în revistă – e aici.

A scrie despre celebrităţi

M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulţumire e necesară – altfel rişti să cazi în capcană şi să spui: “Ajunge. Am totul.”

Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reuşit să strângi până în momentul în care trebuie să te aşezi şi să scrii, pentru că-ţi suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informaţii şi, ca să scrii cu informaţii, trebuie să-ţi petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.

Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrităţi. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepţi nivelul de acces pe care ţi-l dă, iar, uneori, chiar şi limite în ceea ce priveşte subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregăteşti întrebările, le pui, transcrii răspunsurile şi gata.

Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experienţă, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacţionând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îţi mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experienţe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Îşi înţelege rolul, şi vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitaţia la cină a lui Joel Stein de la Time şi apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.

Şi dacă vorbim de scris despre celebrităţi, vroiam să va atrag atenţia asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranşantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, şi probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecţie de articole scrise despre celebrităţi, Real Hollywood Stories, şi a punctat într-un interviu modul în care-şi face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrităţi.

ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?

SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I’m from Cleveland. I’m an old shoe salesman. I’m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone’s station in life. It’s the opposite. I’m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it’s a really big part of my personality — it’s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?

Câteva din profilurile făcute de Raab:
Ewan McGregor
Robert Downey Jr.
Bill Murray
Ryan Seacrest

Making of “Viaţa mea în dosarele altora” (din Esquire #7)

Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS şi impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieţii unui om obişnuit e unul dintre cele mai reuşite pe care le-am publicat. Şi nu doar din cauza poveştii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales şi din cauza muncii de documentare şi scriere.

“Viaţa mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri uşoare. S-a schimbat mult de la prima versiune şi Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiţi alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.

==================================
Making of “Viaţa mea în dosarele altora”

de Dia Radu
==================================

Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să ţin revista în braţe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.

Prin octombrie am făcut şi o scurtă călătorie prin ţară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialişti, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră şi ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părţile în redacţia Esquire. Până la urmă a devenit o evidenţă: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securităţii.

În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu şi povestea a început să se închege.

Read more