Esquire România, Mai 2008

Robert Turcescu

Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere – omul e atât de prins în vâltoarea vieÅ£ii pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi ÅŸi să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunÅ£e la ce are aici – radio, TV, presă scrisă – ÅŸi să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid ÅŸi i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiÅ£i în numărul de mai.

Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice şi şlefuite. Cred că am reuşit să menţinem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veţi găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari şi mici din toate colţurile ţării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale şi am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât şi fotografiate), dar şi prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu şi Bogdan Teodorescu.

Tot în mai se împlineÅŸte un an de când Cristian Mungiu a câştigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură ÅŸi nebunie. ÃŽncercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.

Alte minunăţii în numărul de mai:
– Povestea Stradivariusului românesc ÅŸi a violonistului care o struneÅŸte.
– Anul căţărătorului David NeacÅŸu.
– O mulÅ£ime de animale bine îmbrăcate.
– Ce am învăţat: Bogdan Baltazar.
– Odă către Gmail.
– BrăduÅ£ Ulmanu despre sex.
– O glumă bună spusă de VJ Elena.

Pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF.

Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu ÅŸi Mungiu.

Deschidere Robert Turcescu

* Design: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

Lectură de weekend (25.04.2008)

În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător şi de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.

Sigur, omul de litere ÅŸi filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecÅ£iile autorului sunt dublate de momente vii – scene cu Lovinescu ÅŸi Ierunca, întâlniri, citate din cărÅ£i, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare ÅŸi autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informaÅ£ii, cu scene, cu personaje, cu dialog ÅŸi cu o voce distinctă ÅŸi puternică. Unul care alternează – pe modelul This American Life – momentele de acÅ£iune cu cele de reflecÅ£ie, ÅŸi structurează materialul pentru a transmite emoÅ£ie ÅŸi experienţă mai mult decât informaÅ£ie.

Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune poveÅŸti în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu – probabil unul din motivele pentru care ÅŸi-a găsit locul ÅŸi spaÅ£iul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacÅ£iile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor ÅŸi managerilor de presă.

Poate e cazul să spunem mai multe poveşti ale lumii în care trăim şi să le dăm spaţiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.

Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.

Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ţi se atrofiază muşchii.

Cred că pentru o perioadă – două luni cu siguranţă – am reuÅŸit să mă Å£in de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur ÅŸi simplu să mă aÅŸez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar muÅŸchiul lucra.

Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din ţară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris şi pe drum, şi am scris şi după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de  ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.

De ce mă beştelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?

Simplu. Pentru că am pierdut obiÅŸnuinÅ£a antrenamentului făcut conÅŸtient. Dacă uiÅ£i că poÅ£i produce ceva pentru că trebuie, uiÅ£i că poÅ£i produce. Åži când uiÅ£i că poÅ£i produce, reapar scuzele. N-am timp. ÃŽmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?

Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos şi scrie. Dacă nu eşti cu un pix deasupra unui carneţel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune şi Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câţiva scriitori vorbind despre asta.

“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)

“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)

Am să încerc să mă întorc la scrisul conÅŸtient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziÅ£ie. Măcar o propoziÅ£ie puteÅ£i încerca ÅŸi voi. Åžase cuvinte. Un text personal în ÅŸase cuvinte – sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.

Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în şase cuvinte. Şi cică a făcut-o. Rezultatul?

“For sale: baby shoes, never worn.”

David Granger ÅŸi nevoia de a inova

M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.

AÅŸa am ajuns – ca ÅŸi altă dată – la David Granger, redactorul-ÅŸef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City ÅŸi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieÅŸit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă ÅŸi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă ÅŸi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ÅŸtiÅ£i ceva despre Granger. El e acelaÅŸi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî AsociaÅ£ia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-ÅŸi înscrie revista în concursurile asociaÅ£iei – nici în categoriile de design ÅŸi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeÅŸte e obiÅŸnuită. “ObiÅŸnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obiÅŸnuită. The New Yorker are multe poveÅŸti bune, dar majoritatea sunt obiÅŸnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger ÅŸi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire ÅŸi inovaÅ£ie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Åžtia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveÅŸti bune. Åži totuÅŸi, când i-a picat în mână revista, reacÅ£ia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulÅ£umit, mereu gata să riÅŸte. Chit că e vorba de o bucată de ficÅ£iune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eÅŸec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obiÅŸnuit, care conduce o revistă obiÅŸnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

UrmăriÅ£i mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraÅ£ional pentru oricine care doreÅŸte să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenÅ£ator” în industrie). AscultaÅ£i cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficÅ£iune ÅŸi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenÅ£iei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Åži mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW ÅŸi la Charlie Rose (1998 ÅŸi 2005).

Lectura de weekend (18.04.2008)

Am fost puţin leneş cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situaţie foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:

* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbuÅŸirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.

* Le povesteam ieri cursanÅ£ilor mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poÅ£i scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. PoÅ£i scrie în schimb despre un graffer ÅŸi bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu  de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea ÅŸi criza economică de la sfârÅŸitul aniilor ’90 urmărind un cartof prin lume – din America în Asia. Se numeÅŸte “The French Fry Connection” ÅŸi a câştigat un Pulitzer.

* Åžcoala unde am făcut masterul împlineÅŸte anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-ÅŸi scrie o istorie ÅŸi l-au rugat pe unul dintre experÅ£ii lor în jurnalism de investigaÅ£ie să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.

Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)

Bucharest Warriors

În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunţ care spunea că o echipă de fotbal american din Bucureşti caută oameni. În aceeaşi zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors şi le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.

Timp de două luni am asistat la antrenamente şi i-am văzut progresând de la o gaşcă entuziastă de băieţi în pantaloni scurţi şi tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament şi scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteţi să-l descărcaţi de aici în format PDF).

Warriors au continuat să crească ÅŸi în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la ChiÅŸinău Barbarians. Dacă vreÅ£i să-i vedeÅ£i, mergeÅ£i sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul StudenÅ£esc” din complexul Tei.

Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul – aÅŸa cum a apărut el în revistă – e aici.

A scrie despre celebrităţi

M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. ÃŽntotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulÅ£umire e necesară – altfel riÅŸti să cazi în capcană ÅŸi să spui: “Ajunge. Am totul.”

Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reuşit să strângi până în momentul în care trebuie să te aşezi şi să scrii, pentru că-ţi suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informaţii şi, ca să scrii cu informaţii, trebuie să-ţi petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.

Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrităţi. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepţi nivelul de acces pe care ţi-l dă, iar, uneori, chiar şi limite în ceea ce priveşte subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregăteşti întrebările, le pui, transcrii răspunsurile şi gata.

Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experienţă, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacţionând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îţi mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experienţe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Îşi înţelege rolul, şi vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitaţia la cină a lui Joel Stein de la Time şi apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.

Şi dacă vorbim de scris despre celebrităţi, vroiam să va atrag atenţia asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranşantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, şi probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecţie de articole scrise despre celebrităţi, Real Hollywood Stories, şi a punctat într-un interviu modul în care-şi face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrităţi.

ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?

SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I’m from Cleveland. I’m an old shoe salesman. I’m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone’s station in life. It’s the opposite. I’m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it’s a really big part of my personality — it’s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?

Câteva din profilurile făcute de Raab:
Ewan McGregor
Robert Downey Jr.
Bill Murray
Ryan Seacrest

Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)

Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS şi impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieţii unui om obişnuit e unul dintre cele mai reuşite pe care le-am publicat. Şi nu doar din cauza poveştii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales şi din cauza muncii de documentare şi scriere.

“ViaÅ£a mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri uÅŸoare. S-a schimbat mult de la prima versiune ÅŸi Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiÅ£i alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.

==================================
Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora”

de Dia Radu
==================================

Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să ţin revista în braţe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.

Prin octombrie am făcut şi o scurtă călătorie prin ţară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialişti, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră şi ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părţile în redacţia Esquire. Până la urmă a devenit o evidenţă: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securităţii.

În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu şi povestea a început să se închege.

Read more