Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)

Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esenţială supravieţuirii (asta nu te scuteşte de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi şi ne apucăm să punem în text informaţie cu lopata, bucuroşi că am putut executa ceva lung.

Dar cineva trebuie să te citească şi, ideal, să povestească şi altora despre ce a citit. Şi atunci trebuie să fii atent la structură. Şi trebuie să gândeşti fiecare decizie şi să poţi justifica fiecare paragraf. Un text reuşit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.

Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul şi ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar ţin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoţia pe care o simt când povesteşti despre el. Încearcă să găseşti o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viaţă, ci va fi şi reprezentativă pentru poveste.

Aşa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spaţiu de mişcare. Mai multe despre structură şi despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:

==================================
Cum mi-am structurat textul

De Georgiana Ilie
==================================

Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăieşte într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.

Familia Pouzet Oprean călătoreşte în jurul lumii cu rulota. Un stil de viaţă plănuit pentru câţiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc şi să învăţ cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena şi Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aş fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA şi Canada. Şi le-am urmărit călătoria prin Mexic şi America Centrală. Aşa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, şi să citesc şi să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Şi pentru că e greu să construieşti o relaţie de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informaţii, ci motivaţie. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viaţa lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinţi sunt povestitori minunaţi. Şi au văzut la mine şi entuziasmul personal şi pe cel profesional. Au avut încredere.

Am fost atât de copleşită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, aşa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.

Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conţinut. Şi a venit cu soluţia ca fiecare parte a poveştii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota – ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul şi sfârşitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune – alesesem de la început vizita la fluturii monarh – apoi totul între cele două să fie secvenţe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Şi ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiţi şi fermecători; până şi Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.

Am devenit, aşadar, un povestitor omniscient. Aşa am renunţat şi la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.

Îmi place cum a evoluat textul, de la şirul de informaţii aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficienţa fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit şi ei la fel de entuziasmaţi de prietenii mei călători.

Draft 2:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun.

Draft 3:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 4:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 5:

Dan are astăzi 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Draft 6:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Esquire România, Iunie 2008

Tudor Chirilă e responsabil cu soundtrack-ul generaţiilor tinere de peste 10 ani. La începutul lui iunie, Chirilă şi trupa lui, Vama, lansează albumul de debut. În cover story-ul din această lună, Gabriel Dobre ne arată cum urneşte şi controlează Chirilă această maşinărie de muzică şi marketing pentru care e principalul responsabil.

Iunie e şi luna lui Euro 2008 (de alegeri ne-am ocupat în numărul de mai). Ca să punctăm evenimentul am adunat poveşti despre fotbal scrise şi spuse de oameni precum Gheorghe Hagi (care povesteşte despre primul lui turneu final), Radu Naum (care povesteşte despre serpentinele franceze şi mondialul din ’98) sau Ilie Dumitrescu (care povesteşte meciul vieţii lui – contra Argentinei în 1994)

Şi pentru că vorbim de fotbal, numărul de iunie ascunde şi fantastica poveste a lui Florin Petre, un puşti de 16 ani, fundaş la Rapid, care visează să fie fotbalist. Gabriela Piţurlea spune această poveste, care începe aşa:

Dacă ar mai exista oracole, Florin Petre l-ar completa pe al prietenei lui, Roxana. Ar scrie că s-a născut pe 29 mai 1992, în Bucureşti. Că are 1,78 m, 64 de kilograme, dar tot pare slab. Că ascultă Snoop Dogg i Dr. Dre şi ar scrie în paranteză „Rapper forever… Manelist never”. Că i-au plăcut filmele Lord of the Rings (Stăpânul inelelor), Honey şi Save the Last Dance (În ritm de hip hop). Că între îngheţată de cacao şi Fornetti cu ciocolată, îngheţata ar câştiga detaşat.

Că poartă numai tenişi şi adidaşi şi că favoriţii lui sunt nişte Nike albi cu dungi verde-praz. Că se relaxează jucându-se la calculator – NBA, FIFA, Football Manager. Că nu vrea tatuaje sau să-şi pună cercei şi că n-a pus gura pe ţigări, pentru că ştie că nu sunt bune. Că într-o zi ideală s-ar trezi la 10 şi nu s-ar ridica imediat din pat, ci ar mai sta niţel sub pătură, cu ochii închişi. Că citeşte Pro Sport şi Gazeta Sporturilor pe internet. Că iubeşte fotbalul şi pe Arsenal Londra. Dacă ar avea unde, ar scrie că el însuşi joacă fotbal – fundaş la Rapid. Iar dacă ar trebui să răspundă la „Ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, i-ar ajunge un singur cuvânt: fotbalist.

Alte minunăţii în numărul de iunie:
– Povestea familiei Pouzet Oprean şi a călătoriei pe care o fac cu copiii (şi un camper) în jurul lumii.
– Poze şi cuvinte din Cuba.
– Poveşti în 6 cuvinte scrise de oameni (bine îmbrăcaţi) din publicitate.
– Ce am învăţat: Dorinel Munteanu.
– Brăduţ Ulmanu despre nostalgie şi acest clip.
– O glumă bună spusă de Giulia Anghelescu.
Dana Războiu spune 10 lucruri pe care nu le ştii despre femei.
– Ce spune cafeaua despre politica românească.

Pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF (Pag. 1 şi Pag. 2.)

Spread-urile de deschidere a materialelor despre familia călătoare şi Florin Petre:

* Design: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

Media Pierdută vs. Media Găsită

Nu mi-au plăcut niciodată discuţiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, şi nu le văd, în opoziţie. Prefer discuţiile care explorează relaţia dintre jurnalismul tradiţional şi cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e şi subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză – de bani, de idei, de valori etc.

Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.

Ce rămâne constantă în această perioadă haotică – şi asta a fost una dintre concluziile conferinţei de jurnalism narativ de anul acesta din Boston – e pasiunea oamenilor pentru poveşti interesante şi bine spuse. Indiferent de formulă şi de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie – ca jurnalist, ca blogger, ca instituţie – sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală şi parte a unei întregi discuţii pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.

Trândăveala ca metodă de lucru

Am povestit recent cu cursanţii mei despre ce fac înainte să se aşeze să scrie. Vorbeam despre texte pe care le controlează, cu un deadline acceptabil, şi care permit ore întregi de scris şi rescris înainte de-a pune degetele pe keyboard.

Mulţi dintre noi au început în redacţii de cotidiene unde singurul momente pe care-l aveai pentru a gândi un text era drumul înapoi către redacţie de pe teren. Era o agonie plăcută să scriu un lead în cap în timp ce frunzăream prin carneţel şi ocoleam trecătorii, dar adrenalina pe care mi-o dădea un deadline de 20 minute până la închiderea ediţiei nu putea trata sentimentul de după, când de prea multe ori am scuturat din cap, ştiind că se putea mai bine, mai clar, mai puternic.

Acum, când am mai mult timp pentru scris, trebuie să mă acomodez cu un alt sentiment: dorinţa de-a face orice altceva în afara dă a scrie.

Când am avut la curs discuţia de care pomeneam mai sus, nimeni n-a spus că a aspirat (mie mi se întâmplă), ori că a spălat vasele (fac şi asta), ori că s-a hotărât să gătească (asta o fac mai rar, deşi frigiderul e mereu în pericol când ar trebui să fiu la tastatură). Dar toţi au făcut câte ceva altceva: au citit, au ascultat muzică, s-au holbat la pereţi etc.

Pentru că, după cum spune şi Gay Talese, scriitori sunt renumiţi pentru capacitatea de-a găsi ocupaţii care să-i distragă de la muncă.

În locul acestui post ar trebui să mă apuc de câteva texte scurte care ar trebui să fie gata până în mijlocul săptâmânii. Dar nu pot. Azi e ziua pe care, oricât m-aş forţa să o folosesc constructiv, o pierd pregătindu-mă să scriu. Am mai spus asta şi aici:

(…) îmi spun că încep să scriu joi, dar eu mă închid în casă de miercuri. O fac ca să conving pe mine însumi că nu sunt zorit de nimic. Refuz orice invitaţie, nu ies în oraş, pur şi simplu mă acomodez cu izolarea. Ani de zile m-am flagelat pentru această zi pierdută – acum îi înţeleg rostul. (…)

Azi am preferat să trândăvesc citind din minunata autobiografie a lui Gay Talese, A Writer’s Life, care printre sute de articole minunate, a scris şi celebrul profil al lui Sinatra, Frank Sinatra Has a Cold.

Povestind despre un moment la mijlocul anilor ’90, când era cât pe ce să devină patron de restaurant, Talese recunoaşte că dacă ar fi făcut-o – şi era tentant, doar e un gurmand pe cinste -, n-ar mai fi avut energie pentru scris. Dar, ca orice jurnalist care are luxul de-a scrie lung şi ocazional, a simţit atracţia diversiunii şi şia amintit că:

Writers are renowned for discovering things to distract them from their work.

I recalled a story about a fellow Times man named Meyer Berger, who, after complaining endlessly to his wife about his inability to finish a magazine article, heard her declare one morning that she was leaving him alone in their apartment for the rest of the day and would be locking up the door behind her, taking his key with her. She told him that when she returned, later in the afternoon or by early evening, she fully expected that he would have finished his article, adding that he had nothing else to think about, since she had already attended to all the household chores: She had washed the breakfast dishes, had prepared his lunch, had cleaned the apartment – even the windows were washed, having been done a day earlier by a service company. Eight hours later, she returned, to find her husband smiling and apparently pleased to see her at home. She discovered, however, that while he had not written a single page, every piece of silver that they owned was on display on the sideboard or in the cupboard, shining, buffed, and freshly polished.

PS: Curios ce fac unii dintre jurnaliştii români înainte de a scrie? Vezi aici, aici, aici şi aici.

Unealta zilei: Punctul

Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ţi face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanţa dintre propoziţiile lungi şi cele scurte. O propoziţie lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziţii lungi şi înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpâneşte subiectul uzând de o înşiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiţi de unde ai pornit.

Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.

Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.

A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.

The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.

“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”

Lectură de weekend (10.05.2008)

Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroşit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă şi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faţa cursanţilor mei că am un fetiş pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.

Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.

E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.

Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft – publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.

Şi se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.

This American Life, sezonul 2

Duminică a început (în America, pe Showtime) al doilea sezon din This American Life, varianta TV. TAL e la origine o emisiune de radio care există de peste 10 ani şi care spune poveşti jurnalistice fabuloase. E produsul meu preferat, iar Ira Glass, producătorul, unul dintre cei mai vizionari jurnalişti pe care i-am ascultat vreodată.

De câţiva ani am ajuns să cred că cele mai minunate poveşti pe care le poţi spune ca jurnalist sunt cele care ilustrează condiţia umană şi scot în evidenţă momente aparent banale din viaţa noastră, momente la
care ne putem însă raporta mulţi dintre noi: când ceva iese bine în ciuda tuturor aşteptărilor, când îţi ratezi marea şansă, când pierzi o persoana iubită, când descoperi un talent ascuns etc. Povestea personajului e unică, dar temele sunt universale.

Versiune de televiziune a debutat anul trecut. Sezonul 1 e deja pe DVD (şi da, se găseşte şi pe net), iar sezonul 2 – cel puţin din cum arată trailer-ul de mai jos – pare şi mai bun.

PS: Poveştiile radio le puteţi asculta gratis pe site-ul lor. Vă recomand trei din episoadele mele preferate: My Experimental Phase, Superpowers şi Not What I Meant.

Lectură de weekend (03.05.2008)

În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numeşte The Things that Carried Him şi a fost scris de Chris Jones.

Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă şi numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldaţi americani morţi în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.

O înmormântare militară e o succesiune de paşi executaţi cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă – de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaţilor americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.

Dacă textul se citeşte uşor (atenţie: naraţiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:

Încă ceva – gradul de detaliu pe care îl obţine Jones e fenomenal. La un moment vorbeşte în text despre punctele în care şi-au concentrat privirea soldaţii care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:

I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?” And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.

Citiţi mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Şi ascultaţi-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.

Poveştile noastre încap în şase cuvinte

Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă şi în şase cuvinte. Editorii buni te forţează să-ţi prezinţi ideile în 10 cuvinte sau mai puţin. Unii se încăpăţânează şi te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.

Jack Hart, autorul superbei cărţi A Writer’s Coach“, spune că el obişnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziţie care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puţin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).

JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”

AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”

JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.

Şi eu obişnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziţie nu-şi găseşte locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit şi la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greşită. Dar e acolo şi mă ajută.

I-am rugat pe cursanţii mei să-şi scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim şase cuvinte. Şase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeţi mai jos, e minunat. Şase cuvinte spun multe:

Iulia: Independenţă, maturizare, prietenie într-un spaţiu personal.

Ionuţ:Un puşti necomunicativ ajunge prezentator radio.

Ionuţ: Legatura dintre tată şi fiu.

Sorana: M-am construit odată cu casa.

Florin: Lupta dusă cu propriul sine.

Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.

Oana: Aleg să trăiesc vieţile prietenilor mei.

Robert: Relaţia dintre mine şi un moment ciudat.

Andreea: Îi ştiu începutul, nu şi sfârşitul.

Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.

Andreea: Minciunile cu care m-am obişnuit.

Victor: Şuruburi şi momentele petrecute sub cuţit.

Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.

Ani: Fug degeaba de roz. El există.

Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.

Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viaţa.

Dacă vă place treaba asta cu şase cuvinte, SMITH magazine – care a publicat o carte cu poveşti în şase cuvinte – a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste şi despărţiri? Înscrieţi-vă poveştile la ei pe site.

PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieţi un motto/slogan pentru jurnalism. Puteţi citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câştigător spune aşa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.