Unealta zilei: Punctul
Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ţi face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanţa dintre propoziţiile lungi şi cele scurte. O propoziţie lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziţii lungi şi înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpâneşte subiectul uzând de o înşiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiţi de unde ai pornit.
Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.
Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.
A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.
The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.
“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”
Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroşit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă şi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faţa cursanţilor mei că am un fetiş pentru drafturi - mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft - publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Şi se poate face asta cu orice text - indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.
This American Life, sezonul 2
Duminică a început (în America, pe Showtime) al doilea sezon din This American Life, varianta TV. TAL e la origine o emisiune de radio care există de peste 10 ani şi care spune poveşti jurnalistice fabuloase. E produsul meu preferat, iar Ira Glass, producătorul, unul dintre cei mai vizionari jurnalişti pe care i-am ascultat vreodată.
De câţiva ani am ajuns să cred că cele mai minunate poveşti pe care le poţi spune ca jurnalist sunt cele care ilustrează condiţia umană şi scot în evidenţă momente aparent banale din viaţa noastră, momente la
care ne putem însă raporta mulţi dintre noi: când ceva iese bine în ciuda tuturor aşteptărilor, când îţi ratezi marea şansă, când pierzi o persoana iubită, când descoperi un talent ascuns etc. Povestea personajului e unică, dar temele sunt universale.
Versiune de televiziune a debutat anul trecut. Sezonul 1 e deja pe DVD (şi da, se găseşte şi pe net), iar sezonul 2 - cel puţin din cum arată trailer-ul de mai jos - pare şi mai bun.
PS: Poveştiile radio le puteţi asculta gratis pe site-ul lor. Vă recomand trei din episoadele mele preferate: My Experimental Phase, Superpowers şi Not What I Meant.
Lectură de weekend (03.05.2008)
În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numeşte The Things that Carried Him şi a fost scris de Chris Jones.
Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă şi numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldaţi americani morţi în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.
O înmormântare militară e o succesiune de paşi executaţi cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă - de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaţilor americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.
Dacă textul se citeşte uşor (atenţie: naraţiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:
- Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulţi dintre ei a vorbit de mai multe ori.
- Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar şi 10 interviuri.
- A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute faţă în faţă. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
- A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflaţi în practică la Esquire.
- Procesul de documentare şi scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
- Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey şi un ofiţer de la Pentagon. Vroia să ştie că familia va colabora şi-l vor ajuta să recreeze povestea şi că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât şi Pentagonul, i-au dat mână liberă.
- Iniţial Jones credea că va ieşi un feature obişnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
- Esquire are un departament special care verifică informaţiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu şi informaţie.
- Notiţele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carneţele Moleskine.
Încă ceva - gradul de detaliu pe care îl obţine Jones e fenomenal. La un moment vorbeşte în text despre punctele în care şi-au concentrat privirea soldaţii care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:
I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?”
And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.
Citiţi mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Şi ascultaţi-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.
Poveştile noastre încap în şase cuvinte
Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă şi în şase cuvinte. Editorii buni te forţează să-ţi prezinţi ideile în 10 cuvinte sau mai puţin. Unii se încăpăţânează şi te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.
Jack Hart, autorul superbei cărţi “A Writer’s Coach“, spune că el obişnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziţie care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puţin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).
JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”
AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”
JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.
Şi eu obişnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziţie nu-şi găseşte locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit şi la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greşită. Dar e acolo şi mă ajută.
I-am rugat pe cursanţii mei să-şi scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim şase cuvinte. Şase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeţi mai jos, e minunat. Şase cuvinte spun multe:
Iulia: Independenţă, maturizare, prietenie într-un spaţiu personal.
Ionuţ:Un puşti necomunicativ ajunge prezentator radio.
Ionuţ: Legatura dintre tată şi fiu.
Sorana: M-am construit odată cu casa.
Florin: Lupta dusă cu propriul sine.
Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.
Oana: Aleg să trăiesc vieţile prietenilor mei.
Robert: Relaţia dintre mine şi un moment ciudat.
Andreea: Îi ştiu începutul, nu şi sfârşitul.
Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.
Andreea: Minciunile cu care m-am obişnuit.
Victor: Şuruburi şi momentele petrecute sub cuţit.
Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.
Ani: Fug degeaba de roz. El există.
Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.
Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viaţa.
Dacă vă place treaba asta cu şase cuvinte, SMITH magazine - care a publicat o carte cu poveşti în şase cuvinte - a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste şi despărţiri? Înscrieţi-vă poveştile la ei pe site.
PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieţi un motto/slogan pentru jurnalism. Puteţi citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câştigător spune aşa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.