Reguli de scris (via The Guardian)

The Guardian a strâns câteva liste de reguli de scris de la o gaşcă sănătoasă de scriitori. Sunt sfaturi simple, de bun simţ, dar deseori ignorate de oamenii care pun deget pe tastă – indiferent de genul abordat. Am selectat câteva care se aplică la fel de bine şi muncii de nonficţionar (le las în engleză pentru că aşa le-au enunţat autorii):

* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.

* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out – they can be got right only by ear).

* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.

* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.

* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.

* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.

* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.

* Unless you are writing something very post-modernist – self-conscious, self-reflexive and “provocative” – be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.

* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.

* Stop feeling sorry for yourself.

* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can ­enable it to be.

* Love what you do.

Povestea mea în 6 cuvinte

Am făcut la cursul de joi un exerciţiu de concizie. Zilele astea voi citi primul draft al textelor personale scrise de cursanţii mei şi i-am rugat să-şi definească povestea în cât mai puţine cuvinte. În şase mai precis. Iată ce a ieşit. Exerciţii similar am mai făcut şi cu grupurile anterioare (aici şi aici în şase cuvinte; aici în 10 cuvinte).

Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.

Maria: Cum am acceptat despărţirea părinţilor mei.

Oana: Dragoste şi ură cu strungăreaţa mea.

Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.

Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.

Dana: Cum am învăţat să nu disper.

Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.

Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.

Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.

Revistele nu pot fi reproduse electronic

Simt nevoia să redau aproape integral editorialul lui David Granger din numărul de martie al Esquire US. De ce? Pentru că e vorba despre ce pot face revistele şi despre cum tehnologia nu poate înlocui experienţa răsfoitului/cititului unei reviste bine făcute.

For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I’m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.

For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We’ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It’s the equivalent of Gutenberg’s press that’s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here’s the thing: Words and images and ideas work differently—are different—on these new devices.

Magazines won’t/can’t be replicated on the tablet.

There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that’s native to those devices—and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself—exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design—and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.

Cine ţi-e alături când scrii?

Un articol simpatic, pornit de la o întrebare simplă: le foloseşte scriitorilor să trăiască alături de un alt practicant? L-am găsit după ce ieri mi-am adus aminte de un articol zdrobitor din The New Yorker, publicat ulterior ca o cărticică – e vorba de un eseu scris de Calvin Trillin la moartea soţiei lui, Alice. Printre altele, textul conţinea următorul paragraf:

I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”

Pe subiectul sex şi relaţii cu alţi scribi – jurnalişti de data asta – am mai scris aici.

Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)

Publicat în FHM România, iulie-august 2007.

—-

HAINA ÎL FACE PE OM
Despre şosete rupte, pantaloni de stofă şi cămăşi cu sfârcuri.

Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toţi cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde ţipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roşie. Am părul lins către dreapta, o cămaşă albă şifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic şi un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, şi ei mari, iar apoi la piece de resistance: şosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.

Deşi e ziua bunicului şi mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziţia de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la şcoală fără să realizez că nu am pe mine decât cămaşa pătată cu ciocolată, şlapii şi chiloţii albi cu buzunar pentru puţă—mai încăpător decât ce am de pus în el.

Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca şi cum n-aş şti să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieşiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la şcoală cu blugii cu fundul mare traşi până la piept.

Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureş pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineaţa respectivă când am realizat (şi am anunţat familia) că nu mi-am adus de la Bucureşti decât hainele de pe mine: un tricou în care şoferul Daciei cu numărul B-69-MUE îşi erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinşi cu o curea roşie, şi tenişi gri decoloraţi. Nu intenţionasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv—perioada când răcneam în subteran şi uram pe toată lumea s-a terminat în 2003—ci pur şi simplu nu conştientizasem că mă întorc acasă „ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.

Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui—toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri şi crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spăşit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămaşa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puţin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârşit ca lăutar de restaurant care cântă „Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros („Nothing’s gonna change my love for you, Petruţa”).

„Dacă eram într-un reality show—să zicem Casa lu’ Tactu’—te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reuşeşte să-şi asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.

Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aş spune că eram cea mai evidentă improvizaţie. Şi nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secţiunea „aşa nu” din revistele de scandal.

Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu minţea, obişnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am aşteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său şi îmi trimitea mesaje din oră în oră: „vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungeşte vizita tatei şi că nu mai vine. Eu mă frustrez puţin şi hotărăsc să fac o noapte de FIFA, aşa, în ciuda femeii.

După 11, sună să-mi spună că nu ştiu ce cu mine. „Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. „Mă gândesc la tine”, ţipă ea peste duduielile muzicale din fundal. „Sunt în club cu Ana şi doi prieteni de-ai ei”.

Vreau să cred că mi-a alunecat tasta şi mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni şi prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile—urma să descind în club, să mă postez vitriolic în faţa ei şi… mai departe nu mai ştiam.

Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne şi mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!

Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi şi ţuşti la club. Am coborât agresiv scările—eu în deschidere, el scheletic şi adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonaşi strâmţi şi, bineînţeles, o bluziţă.