Ce e jurnalismul narativ?
Poate unii dintre voi v-aţi întrebat care e treaba cu forma de jurnalism căreia îi este dedicat (în mare parte) acest blog. Ce e jurnalismul narativ?
La cursul pe care l-am predat am evitat o definiţie strictă pentru ca să nu împachetez conceptul într-o cutie. Chiar şi alegerea numelui de jurnalism narativ a fost una circumstanţială - aveam nevoie de un nume pentru curs şi l-am ales pe ăsta din multe altele. Pentru că jurnalismul narativ are multe nume.
Uitaţi doar o scurtă înşiruire de concepte similare (în limba engleză pentru că după mine americanii sunt meşterii acestei forme): narrative journalism, literary journalism, new journalism, creative nonfiction, nonfiction narrative, immersion journalism, intimate journalism, literary nonfiction.
Aş putea continua. Pentru mulţi practicanţi, conceptele de mai sus exprimă aceeaşi idee. Cum îi spui e o chestie de decizie.
Eu susţin că nu contează cum îi spui. Şi nu e important să-l defineşti - nu înainte de a citi şi de a te pierde în el. Fără să îl experimentezi (adică fără să-l citeşti) nu-l vei înţelege.
Dar pentru că acest blog se vrea un instrument de popularizare a formei, am să punctez totuşi nişte caracteristici ale acestui tip de jurnalism. Deci, ce e jurnalismul narativ?
- La bază, un gen de scriitură cu scene şi personaje. Scenele sunt complexe, descrierile sunt clare, citatele cele mai bune sunt bucăţi de dialog, iar personajele nu sunt caricaturile maniheiste cu care ne-a obişnuit majoritatea presei.
- Prezintă o acţiune ce se desfăşoară în timp. Povestea are un început, mijloc şi sfârşit. În cele mai reuşite, ai de-a face cu un personaj care se confruntă cu un impas care va fi depăşit până la final.
- Vocea povestitorului este distinctă. Asta nu înseamnă că naratorul apare în text ca personaj, doar că are o forţă şi o atitudine identificabilă pe parcursul textului.
- Scopul unei poveşti e să conducă cititorul către un final şi să transmită o experienţă.
Dacă tot nu v-aţi lămurit, nu vă faceţi probleme. Vor urma numeroase exemple.
PS: Citiţi şi scurta prezentare a lui Mark Kramer, fostul director al Nieman Program on Narrative Journalism de la Harvard.
Despre nevoi si motive
Nu ma asteptam la o reactie atat de rapida (si de pozitiva) la blog. Chiar contam pe o lipsa de interes (din necunostiinta, desigur) pana finalizez scheletul. Nu exista un semn mai clar de BETA decat doua link-uri catre WordPress. Dar ma bucur ca e un subiect interesant.
Vreau sa va atrag atentia asupra a doua reactii care m-au cucerit. Le-am spus cursantilor mei (nu le pot spune studenti) ca e important sa stie de ce vor sa scrie si ca e important sa-si defineasca relatia cu scrisul. E la fel de important sa aiba putine idei fixe despre asta, pentru ca esti mereu un invatacel al acestui mestesug. Pana la o anumita varsta (sa zicem 23-24, desi uneori merge mult mai departe) multi dintre cei care scriu au impresia ca sunt darul lui Dumnezeu. Nimeni nu scrie ca ei. Nimeni nu are ideile lor. Nimeni nu are duritatea lor. Nimeni nu are dreptul sa-i editeze. Ba mai mult, cu siguranta nu e nimic de editat la ce au scris. (Uitati, spre exemplu, una din cele mai pline de sine scrisori de intentie pe care le-am vazut vreodata. E instructiva pentru ca ne aminteste atitudinea cu care am pornit la drum. Pacat ca editorii au raspuns la fel.).
Nu e nimic rau in atitudinea asta. Am avut-o si eu si au avut-o multi din cei pe care ii cunosc. Eu am avut nevoie de ea ca sa-mi gasesc curajul de-a scrie (ceva, orice, dbrom.ro). Am renuntat la ea cand mi-am dat seama ca ce produceam nu arata decat frica. Voi dezvolta ideea asta pe viitor; ce vreau sa spun acum e ca e important din, cand in cand, sa scrii putin despre cum scrii, de ce scrii si ce-ai vrea sa scrii. “Writing is thinking”, spun multi dintre marii jurnalisti americani. E un proces haotic de limpezire a gandurilor.
Vreau sa va arat doua exemple de gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aştept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar - pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiţia unui scriitor în accepţiunea mea).”
Stephen King spune in ultimele randuri din On writing (da, voi face un review): “Writing is magic, as much the water of life as any other creative art. The water is free. So drink.” E gratis. Nu trebuie nimeni sa-ti puna mana in cap si sa te numeasca “scriitor” sau “jurnalist” sau mai stiu eu ce. Mai spune Dan:
Vreau să-mi spun poveştile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine şi pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înţeleg mai bine lumea şi scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau şi că încă mai am speranţe.
Pentru că scrisul se dovedeşte, pe măsură ce-mi consum relaţia cu el, o artă care ţine la fel de mult de inspiraţie, talent şi imaginaţie cât şi de muncă şi perseverenţă. Am terminat-o cu primul şi singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reuşit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă şi m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira… Dar este doar începutul. Trebuie să fie.
Mi-a placut de asemenea postul lui Eddie Tone, redactorul-sef de la FHM. Il stiu pe Eddie de vreo 7 ani si chiar daca nu vorbim prea mult, ne intelegem indeajuns incat sa pastram o colaborare. Actualmente scriu un textulet pe luna pentru ei - cel mai des mini-eseuri personale - oarecum diferite ca abordare de restul revistei. Pe langa niste ganduri despre scris ca exercitiu, Eddie (care in prezent finiseaza niste scrieri mai lungi) face publice gandurile sale despre ce ne face sa scriem.
Scriem pentru că suntem trişti. Scriem pentru că ne-a impregnat parfumul fericirii. Scriem pentru că iubim şi simţim nevoia să spunem lumii despre ce formă au stelele. Scriem pentru că urâm şi nu găsim pe loc debuşeul direct pentru a scoate negreala din noi. Scriem pentru că avem nevoie de cuvinte atunci când cuvintele se aglomerează în sufletul nostru. Scriem pentru că respirăm idei şi nu avem cui să le spunem cu voce tare. Scriem pentru că nimeni nu ne crede sau pentru că ne cred atât de mulţi încât ne dorim să ne creadă o lume întreagă. Scriem pentru că vrem să ne citească cei de lângă noi, să ne laude sau să ne înjure.
CS Lewis a spus ca citim ca sa descoperim ca nu suntem singuri. Eu scriu ca sa descopar ca nu sunt singur. Voi?
De ce “A scrie”? (draft 1)
Am inceput acest blog in aceeasi zi cu o provocare. De astazi, voi incerca sa scriu in fiecare zi. 30 de minute in primele sase luni. Iar apoi voi vedea. Scriam oricum in fiecare zi, dar nu organizat. Scriam e-mailuri, note de editare, si uneori, chiar bucati dintr-un articol sau altul. Dar vreau sa fie mai organizat. Mai fortat. Mai impus. De-asta am hotarat sa ma asez la masa in fiecare dimineata, cu cafeaua langa mine, si sa incerc sa scriu 30 de minute pe o tema data sau pur si simplu aiurea.
Acest blog va fi unul din receptaculii acestei incercari, dar motivele din spatele lui sunt mai numeroase. Am sa incerc sa insir cateva – ordinea este aleatorie:
- am hotarat sa incerc sa scriu in fiecare zi si vreau ca ce scriu sa fie citit. Scrisul e un act pe care il faci atat pentru tine cat si pentru altii. Egoismul, dupa cum spunea si George Orwell, e un motiv puternic pentru a te apuca de scris.
- cred ca scrisul e exercitiu, nu talent. E o meserie care se invata si se exerseaza obsesiv pana devine o obisnuinta.
- predau un curs de jurnalism narativ (e un *.doc) la Centru pentru Jurnalism Independent care e concentrat pe ideea ca scrisul e un proces, nu o eruptie dupa vizita muzei (mai e si a gandi, a fi simplu dar nu simplistic, a rescrie etc. Despre astea pe viitor.). La fiecare intalnire descoperim ceva despre proces si vreau sa existe un loc in care sa putem aprofunda aceste descoperiri.
- a scrie nu e un act rezervat romancierilor, poetilor, studentilor la litere si cenaclurilor care se intalnesc in localuri unde domneste fumul. E un act pe care il comit si cei care scriu un raport, un eseu pentru scoala sau un articol. Prin definitie, eu sunt jurnalist – spun povesti despre lumea in care traim. Dar scriu. Iar cel care comite actul de a scrie e – semantic vorbind – scriitor.
- atat la cursul pe care il predau cat si la bere cu prietenii vorbesc des despre povesti care m-au marcat. Ele sunt in general povesti despre cineva care face ceva. Sau, mai specific, despre un personaj care pe parcursul unui text, face ceva si afla ceva despre sine. Sunt multe genuri si forme jurnalistice prin care spun astfel de povesti. In Romania, executia lor este inca precara. De aceea vreau sa impartasesc exemple reusite.
- tatal meu m-a intrebat recent de ce nu vorbesc mai mult. I-am spus ca tind sa vorbesc foarte mult despre lucrurile care ma entuziasmeaza. Nimic nu ma entuziasmeaza mai mult ca scrisul si povestiile bine spuse.
Exista probabil si alte motive pentru acest blog. Promit sa le dezvalui pe masura ce le identific. Si promit sa le slefuiesc pe cele de mai sus. Daca a scrie e a rescrie, atunci acest prim post e actualmente in stadiul de prim draft si va avea nevoie de o editare.
Ideal acest blog va fi o conversatie despre scris, despre povesti, despre idei, despre strategii, si despre tehnici. Va aduce exemple, sugestii si, poate, rezolvari. Fiind un blog scris de un jurnalist, va vorbi in principal despre povesti adevarate, sau non-fictiune cum i se spune mai noi si pe la noi.
Nu cred ca asta il face mai putin interesant. Pentru ca de scris, scriem cu totii intr-o forma sau alta. Si e mereu loc de mai bine.