Cititorii sunt prioritari
Relaţia unui editor cu cititorii e mai importantă decât relaţia cu compania, cu publisherul, cu advertiserii. E teorie, dar cei care au transformat-o în practică, continuă să trăiască. Să mai cităm teoria şi cu următorul lucru: “A magazine’s long-term prospects depend more on serving its readers than on keeping advertisers happy all the time.”
Decât o Revistă: la cald, despre intenţii
Am să-mi ignor rutina de a digera o informaţie înainte de a-i da o formă scrisă pentru a împărtăşi, la cald, câteva gânduri despre Decât o Revistă, mai exact despre intenţiile care au stat la baza proiectului. Lansarea din Control de duminică seară a depăşit toate aşteptările noastre şi pentru că atât de mulţi oameni răsfoiesc de azi revista, am hotărât să le ofer câteva chei suplimentare de citire.
Aşadar, câteva dintre intenţiile noastre:
1. Să facem jurnalism de calitate. Putem să discutăm mult pe baza acestei propoziţii, dar am să mă rezum la elementul care lipseşte cel mai des presei române – atât celei tradiţionale, cât şi celei alternative, din online sau de pe bloguri: documentarea/reporting. Scriitura, redarea unor informaţii, interpretarea trebuie să construiască pe informaţii. Iar cei care au scris pentru DoR au bătut străzile sănătos înainte să scrie. Mi-a plăcut că mentalistul Vlad Grigorescu a observat acest lucru.
2. Să facem vizual convingător. Prea des ajunge vizualul să fie doar ilustraţie pentru text. În multe puncte, DoR e condusă de elementele vizuale, care uneori transmit singure informaţia. Sper că Ray, art director extraordinaire, va scrie mai mult despre asta. (Şi sper că aţi observat că secţiunea a doua, numită “Reactor”, e tipărită pe hârtie de carte).
3. Să fim sinceri. Vlad Petreanu scria aseară că DoR e un demers curat, iar asta îi va scuza unele stângăcii. E unul dintre cele mai frumoase complimente primite până acum. Am încercat să punem pe masă ce a mers bine, ce nu, ce dubii au fost şi sunt. Şi continuăm să facem asta pe Facebook şi pe Twitter.
4. Să avem un dialog cu cititorii şi cu industria despre viitorul acestei forme în România. După cum întrebam şi în editorial: “Cum putem face reviste mai bune, mai utile, mai spectaculoase, mai profunde? Cum ne putem implica cititorii? Şi, desigur, cum putem avea o relaţie de parteneriat cu piaţa de publicitate fără să compromitem produsul?”
5. Să arătăm că se poate face mult, cu puţin. Faptul că am beneficiat de ajutorul voluntar al atâtor oameni e un lucru pe care-l interpretăm într-o cheie optimistă: dacă noi am putut face ceva bun fără resurse, de ce n-ar putea cei care fac presă comercială să facă ceva mai bun decât fac acum cu puţinele resurse pe care le au?
6. Să vedem dacă vreţi aşa ceva. E o întrebare care ne bântuie şi la care vom aduna răspunsuri în următoarele săptămâni. Vrem/vreţi un astfel de produs jurnalistic în România? Prezenţa voastră duminică şi sprijinul neaşteptat primit de la Pleon Graffiti, care ne vor acoperi costurile de tipar pentru că cred în viitorul produselor de calitate, sunt semnale nesperat de bune.
7. Să ne distrăm. Revista, veţi descoperi, nu se ia foarte în serios. Sunt într-adevăr nişte bucăţi grele acolo – vezi cele 10 pagini scrise despre diacritice -, dar şi astea sunt acolo ca să completeze un mozaic al lumii noastre de azi, al micilor noastre obsesii, pe cât am putut să-l agregăm şi să-l curăm.
Cine este jurnalist? Ce este mass-media?
Convenţia Organizaţiilor de Media – care reuneşte vreo 30 de asociaţii profesionale ale jurnaliştilor români – a propus în acest weekend un cod deontologic unic (*.doc) pentru profesie.
E un document cu multe prevederi folositoare şi necesare; mă voi opri însă la însăşi definiţia jurnalistului şi a mass-media (vezi mai jos). Mă întreb dacă nu sunt puţin arhaice pentru vremurile în care trăim. Din interpretarea mea, un blogger (şi alţi făcători ocazionali de jurnalism) nu îndeplineşte aceste cerinţe, ceea ce nu face decât să adâncească o falie falsă.
Nu cine eşti te face jurnalist, ci ce faci. Mult mai mulţi oameni “fac jurnalism” decât indică această definiţie.
Definiţia mass-media e şi destul de învechită, în condiţiile în care presa nu mai deţine monopolul pe transmiterea de informaţii. Nici un blog, tumblr, vlog – dacă nu are statut juridic – nu e o instituţie media conform definiţiei.
Mă bucur că punctul 1.1 nu spune că jurnalistul e un angajat al unei instituţii mass-media; o potenţială definiţie vehiculată ani întregi în Statele Unite din dorinţa de a stabili o calitate juridică a celor care “fac jurnalism”.
Definiţiile sunt tot mai complicate în era 2.0, post cazuri precum Josh Wolf, un vlogger pe care Society of Professional Journalists l-a denumit în 2006 jurnalistul anului. SPJ nu defineşte statutul de jurnalist în codul lor deontologic.
1.1 Jurnalistul este persoana care se ocupă în mod regulat de colectarea, fotografierea, înregistrarea, redactarea, editarea sau publicarea de informaţii referitoare la evenimente locale, naţionale, internaţionale sau alte probleme de interes public, cu scopul diseminării publice, câştigându-şi traiul în proporţie semnificativă din această activitate.
(…)
1.3. Mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în masă: online, audio-video sau tipărite, care au fost înfiinţate şi au calitate juridică în acest scop.
12 adevăruri despre jurnalismul narativ
Această listă e compilată din nişte idei expuse recent de Tom Hallman. Hallman, reporter la cotidianul The Oregonian, a câştigat premiul Pulitzer în 2001 pentru o serie fenomenală de articole despre un băiat născut cu o malformaţie vasculară care îi mutila o parte a feţei. Semnătura lui în ziar include această propoziţie:
Tom Hallman Jr. specializes in stories about people dealing with the challenges of everyday life.
Despre asta era jurnalismul, în caz că am uitat. Despre oameni.
1. Dacă încercăm să concurăm cu celelalte media, să facem şi să dăm totul mai repede, vom pierde. Trebuie să ne definim prin poveşti.
2. Nouăzeci la sută din ce e publicat nu e poveste. Sunt informaţii seci. În plus, prea mult jurnalism tradiţional e plin de veşti proaste, crime, ce e mai rău din noi. Ar trebui să echilibrăm cu ce e mai uman, iar acestea trebuie să fie poveşti. Poveştile ne-ar putea salva industria.
3. Cititorii nu-ţi spun că vor articole siropoase şi uşoare, ci spun: „Vreau ceva care reflectă umanitate”.
4. Cred că cititorii doresc mai mult înţeles, mai multă semnificaţie. Poveştile astea nu se găsesc în redacţie. Ar trebui să fii în redacţie numai dacă scrii.
5. Mă îngrijorează că generaţiile tinere nu sunt şcolite sa facă documentare. Sunt mult mai interesate de scris decât de documentat.
6. Dacă îmi spui: „editorul nu mă lasă”, mă întreb dacă încerci cu adevărat. Dacă povestea te cheamă, te duci naibii şi-o faci.
7. Editorii trebuie să aibă standarde mai înalte pentru jurnalism narativ, iar reporterii trebuie să şi le coboare; măcar să-şi reducă aşteptările.
8. E greu, pentru că dacă ratezi o bucată narativă, eşecul e mai dureros. Lumea va citi şi va spune: „cât spaţiu irosit”.
9. Nu există formule. Există reguli, dar deseori astea sunt făcute să fie încălcate. Care sunt regulile? 1. Trebuie să fie interesant. 2. Vezi regula 1.
10. Revistele fac cel mai bun jurnalism narativ în acest moment. Puneţi mâna pe Esquire, Vanity Fair, GQ. Începi să citeşti o poveste de-a lor şi n-o laşi jos până nu afli ce s-a întâmplat. Aceia sunt povestitorii adevăraţi; nu scriu după reguli.
11. Jurnalismul narativ se naşte din documentare de calitate, nu din scriitură. Dă-mi un reporter de teren timp de o lună şi îl pot învăţa să scrie.
12. În vremurile astea, reporterii trebuie să fie optimişti.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experienţa lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conţinut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacţii, uneori vândut fără remuşcări. În ciuda haosului procesului de producţie, tot nu reuşesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză şi serendipity editorial, dar voiam să vă ofer nişte fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com şi Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost iniţial disponibil online, dar acum e doar pentru abonaţi; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găseşte şi pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definition, half the magazines on the newsstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr şi eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcţionează).
There are exceptions. The ‘surprise’ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, “one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it”. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecţie de monstruleţi sau mai ştiu eu ce alt act de pretenţiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Şi înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veţi găsi prin redacţii pe la noi.
În aceste condiţii, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn’t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Şi voi? Citiţi vreo revistă care vă suprinde?
Din analele limbii române
Făceam nişte documentare (nu pe subiectul de mai jos) şi frunzărind prin “Lesicon románescu-látinescu-ungurescu-nemţescu”, o carte de Petru Maior publicată în 1825, am ajuns la litera “C”, unde am găsit 2-3 pagini cu diverse definiţii şi cuvinte pentru caca, căcare, căcărează, căcăcios etc. Pesemne o mare preocupare a vremii având în vedere nu doar ansamblul de cuvinte, ci bogăţia de sinonime (vedeţi mai jos).
DEX-ul modern e mult mai pudibond şi distant decât predecesorii. În el veţi găsi doar “caca”, explicat aşa: “1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingător.”
Din nou despre principiile jurnalismului
Când l-am cunoscut pe Vlad Petreanu, mi-am amintit cu plăcere de “The Elements of Journalism“, una dintre cele mai importante cărţi pe care le-am citit. După demisia Monicăi Iacob Ridzi, Petreanu le reaminteşte şi el jurnaliştilor de cele 10 principii ale profesiei, aşa cum au fost ele identificate de către The Committee of Concerned Journalists.
Le voi repeta şi eu mai jos, pentru că indifirent de ce se întâmplă cu profesia asta – din cauza crizei economice, orientărilor editoriale, Internetului, politicului – ele vor rămâne ca repere. Cea mai spectaculoasă perioadă din viaţa mea a fost cea în care am ajutat la ediţia a doua a acestei cărţi, făcând documentare şi interviuri alături de cei doi autori, Tom Rosenstiel şi Bill Kovach, care au fost şefii mei timp de un an în Washington, DC. O dată la două săptămâni vizitam împreună cu ei – sau cu alţi jurnalişti consacraţi – redacţii din toată America. Nu erau vremuri uşoare nici prin 2006-2007, când se întâmpla asta. Dar era mereu inspiraţional să vezi că după una-două ore de văicăreli despre starea profesiei, a redacţiei, a managementului, oamenii ăia îşi aminteau totuşi de ce fac ce fac.
Tolontan ştie de ce face ce face. Petreanu la fel. Mă întreb câţi dintre noi ceilalţi facem ce facem urmând decalogul de mai jos:
1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
Încă ceva – vă ofer un fragment din introducerea cărţii, care vorbeşte despre nevoia oamenilor de a avea acces la jurnalism de calitate:
We need news to live our lives, to protect ourselves, bond with each other, identify friends and enemies. Journalism is simply the system societies generate to supply this news. That is why we care about the character of news and journalism we get: they influence the quality of our lives, our thoughts, and our culture. Writer Thomas Cahill, the author of several popular books on the history of religion, has put it this way: you can tell “the worldview of a people . . . the invisible fears and desires . . . in a culture’s stories.”
At a moment of revolution in communications, what do the stories we tell say about our worldview, our fears, desires, and values?
PS: Când m-am întors în România, prima mea dorinţă a fost să traduc această carte. Decanul unei facultăţi de jurnalism mi-a spus atunci că e prea americană. Bănuiesc ca asta înseamnă că e prea naivă, nu?
Tom Junod despre jurnalism, reguli şi poveşti
Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor şi nu jurnalist pentru că Junod are o relaţie ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înţeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte şi mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanţia unei experienţe memorabile şi unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficţiunea modernă să pară un simplu exerciţiu de imaginaţie.
N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ţinut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveştilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experienţa lecturii acestui discurs.
După ce terminaţi de citit, nu uitaţi să spuneţi cum a fost.
* Tom Junod s-a năcut în 1958 şi scrie în prezent pentru Esquire. A câştigat două National Magazine Awards şi a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiţi cu încredere şi textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieţii răi şi gura lui Hillary Clinton.
——————————————————–
Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009
Hello everyone. Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.
You know, I have to admit, I’ve been agonizing over what to say here today.
Not because of a lack of anything to say, not because there’s not much to talk about, and not even because I didn’t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.
No, I’ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I’ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations – as I have always told myself that I have – my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am. I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism – both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced. But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit. You could even say that I miss it pre-emptively.
Lectură de weekend: Naşterea unei voci
Din The New Yorker, un text despre naşterea săptămânalului The Village Voice, una dintre cele mai vechi “publicaţii alternative” americane. Mi-a plăcut modul în care îşi defineau direcţia politico-culturală şi publicul ţintă – căutând acea nişă rară şi riscantă, linia de demarcaţie între un produs comercial şi unul anti-sistem. Câteva exemple:
The literary Zeitgeist, I guess you’d call it, or Weltanschauung, around the Remo and the New School was the intellectual heritage of the Voice,” Fancher once said. That Weltanschauung was humanist and individualist; it was anti-relativist and anti-utopian. It was even, in some respects, conservative: it was reflexively suspicious of calls for change—part of the intellectual heritage of anti-totalitarianism. What the Voice was not was therefore as important as what it was. It was not a left-wing paper; it distanced itself from the Old Left and, later on, from the New. The editors were disaffected with liberalism, but the goal was to avoid ideology altogether. “The Nation, The New Republic, and Partisan were all boring,” as Fancher later put it. “Ideology bored us—not simply the Communist line but the antiCommunist line too.” (…)
Nor was the Voice an underground or countercultural paper. The idea was to make money (at least, not to lose it), and though the business side of the operation was fairly hopeless—[Norman] Mailer’s dad, Barney, was the first accountant; at one point, every member of the sales department was a poet—the founders worked hard to distribute the paper to newsstands all over the city.
(…)
[Jules] Feiffer’s characters were sometimes business types and politicians, but they were also sometimes caricatures of the sort of people one would imagine to be Voice readers—beatniks, lounge lizards, modern dancers. The hip was mocked as much as the square. This was also an attribute of the new comedy: it made fun of the establishment, but it was not antiestablishment. It was merely disillusioned, which is the place where all comedy begins and ends. “The beat generation,” Sahl used to say, “is a coffeehouse full of people expectantly looking at their watches waiting for the beat generation to come on.”
But which Feiffer characters were the real Voice readers? This touches on one of the coy mysteries of journalism, which is that the reader implied by a magazine’s interests and attitudes is rarely the magazine’s actual reader. If the actual Voice reader played the bongos or wore a leotard, the paper would not have lived for a year, because very few advertisers will pay to reach coffeehouse musicians and modern dancers. As McAuliffe explains, by the time the Voice began making money, in the mid-nineteen-sixties, the typical reader was thirty years old and had a median family income of $18,771 (about a hundred and twenty-five thousand dollars today). Almost ninety per cent of Voice readers had gone to college; forty per cent had done postgraduate work. Most had charge accounts at major department stores, such as Bloomingdale’s. Most owned stock. Twenty per cent were New Yorker readers. The Voice was the medium through which a mainstream middle-class readership stayed in touch with its inner bohemian. It was the ponytail on the man in the gray flannel suit.
(…)
The Voice was a model for two very different journalistic products. One was the alternative paper. The first of the alternative, or underground, papers was the Los Angeles Free Press, commonly called the Freep, which was founded in 1964 by Arthur Kunkin. Kunkin had been inspired by a single issue he had read of the Village Voice. “I liked the investigative articles, their length, the mixture of culture and community,” he said. What he did not like were the Voice’s politics—a kind of centrist liberalism. Kunkin despised liberals; his paper’s orientation was radical. Walter Bowart, one of the founders of the Voice’s crosstown rival, the East Village Other, which was started up during the New York newspaper strike of 1965, was more blunt. The Voice, he said, “was a straight old safe Democratic paper, what you get when a businessman and a psychiatrist go into journalism.”
Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal
Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînţeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci şi în ce aleg să notez când sunt pe teren şi chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci şi personal, eu interpretez, filtrez, reacţionez la ce văd şi la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Şi nu, nu vorbesc de opinie.
Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând nişte vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferaţi, un scriitor care filtrează şi interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones şi The Terrible Boy)
I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not. (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.
LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force. Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room. I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness. But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery. I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.
Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu nişte citate, considerând că lucrurile mişto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăţa curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?
Mă întorc puţin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală şi despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaţionale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înşurubat şi atunci când consumăm ceva şi că vom reacţiona cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informaţii, concluzii, imagini în viaţa noastră.)
Îmi asum deci reacţia subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conţine o poveste şi trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre şi nesiguranţă, al doilea este despre procesul creativ şi nevoia de a-l desface în bucăţi pentru a-l înţelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Şi bineînţeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, poveşti despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înţelege câte ceva despre cine sunt.
Personal. Şi touşi jurnalism. Şi incredibil de puternic.