Comunitate

Jim Nelson, editorul GQ, scrie în introducerea volumului Best American Magazine Writing 2011:

I’d even go further and say that at their best, magazines do more than inform, entertain, and waste tons of your valuable time. They create (…) a community. By community I don’t mean the buzz phrase that sprang up a few years agowhen webheads were trying to articulate what everyone was looking for on the Internet. I mean something a little more connective still: that the act of reading great writing lands and lives where the cerebral mixes with the emotional and becomes, if constantly nurtured, almost tribal, feeding a fealty that a sports fan would recognize. It’s the only way I’ve ever read magazines – madly, loyally, almost monogamously – scouring many but devouring the ones that deserve my madness.

DoR #5: Metamorfoză

Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani şi e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înţeleg că e cel mai aproape de poveştile pe care vrem să le spunem (şi felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.

Metamorfoză

Când Gregor Samsa se trezeşte într‑o dimineaţă transformat în insectă, senzaţia de neputinţă îl paralizează – abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară şi doar moartea lui din final restabileşte un soi de ordine.

Înainte să cădem de acord cum să definim într‑un cuvânt tema acestui număr – prima declarată –, ne‑am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toţi buni, niciunul capabil să transmită neliniştea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim şi ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societăţii.

Niciuna nu se produce într‑un vid, fiecare este o sursă de nelinişte – dacă nu pentru cei metamorfozaţi, cu siguranţă pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înţelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această nelinişte. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.

Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân şi a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, şi a conflictelor ce i‑au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata şi‑ar fi dorit‑o băiat. De asemenea, am investigat şi cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii şi disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.

Pe Ana Ularu ne‑o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relaţiei fotograf – subiect – aparat. Ana şi Alex s‑au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo şapte ore în redacţia DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poţi împrieteni cu aparatul foto?

Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui – şi ea abordată în acest număr –, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, suntem în sfârşit patronaţi de propria noastră entitate juridică, Asociaţia Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse şi gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.

Motive să faci jurnalism (sau să continui)

Connie Schultz e unul dintre cei mai titraţi jurnalişti americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer şi scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din oraşul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are şi un Pulitzer care îi atestă valoarea şi impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.

Se numeşte “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.

Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” şi ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informaţii şi de a încerca să repari micile nedreptăţi pe care le observi în societate sau pe care ţi se le semnalează cei care au încredere în tine.

Începe aşa:

Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.

“She works the fish fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”

No, I don’t.

This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.

La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliştii nu ştiu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanţi. Sigur că şi un om fără carte de muncă într-o instituţie de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.

E la fel ca atunci când încerci să scoţi bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală şi online şi geek-friendly ar fi creaţia ta, ca s-o dai lumii trebuie să baţi străzile (şi nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”

La fel e şi cu jurnalismul; indiferent de platformă.

Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii

L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Ştiam că există, ştiam ce face şi îi citisem senzaţionalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail şi prin România). Anul ăsta i-am citit şi durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinţii care-şi uită copiii în maşină, iar aceştia mor, sufocaţi din lipsă de aer.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecţie de articole, The Fiddler in the Subway, am înţeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversaţional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparenţe, jurnalismul lui Weingarten – deşi abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viaţă înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlineşte 59 de ani în octombrie şi, din ce povesteşte în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viaţă şi, mai important, o poftă de a afla despre viaţă, care e uluitoare. Ştie că locul unui reporter e pe teren şi înţelege că fără interviuri şi documentare şi gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coşul de gunoi.

E o mare diferenţă dintre oamenii care văd lumea ca el şi veteranii noştri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiţi un fragment din introducerea cărţii, cel în care Weingarten îşi expune filozofia. Cumpăraţi cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiţi 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită preţul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

• Poţi cumpăra cartea de pe Amazon.

3 surse de optimism – un inventar

Acum două săptămâni am prezentat la Optimism o listă de 25 de oameni şi lucruri care mă hrănesc cu energie. La final i-am rugat pe cei prezenţi să îşi scrie pe un pătrăţel de hârtie măcar trei dintre sursele lor de Optimism. Iată-le în sfârşit transcrise de pe “Panoul Optimiştilor” (unul dintre şevalete îl vedeţi şi-n imaginea de mai jos).

1. Soarele; înotul; contactele sociale.
2. Dansul; dragostea împărtăşită; sportul.
3. Prietenii; DoR; târgurile de vintage şi de hand-made; FB.
4. Civika.ro; reţelele sociale; hand-crafting; Sandra şi Dan, Adrian Ciubotaru.
5. Liceenii mei; dragostea; jocul şi comunitatea GO.
6. Ciocolata; bicicleta; Optimism 2010; amdoar18ani.ro; Gabi; iarba verde; soarele; zâmbete.
7. Robert; Sandra; amdoar18ani.ro; prieteni; seriale; Andrei; Sprite; îngheţata de pepene galben; reduceri la cărţi; soarele.
8. Fetita mea; FB; oamenii & ideile lor; benzile desenate & desene animate.
9. Twitteriştii; soarele; “Arta Conversatiei”.
10. Sri Chinnoy; Oana Pelea; Mihaela Feodorof.
11. Andrada; pisicile; soarele.
12. Maria; zâmbetul unui străin; ciocolata; privirea unui copil, Viitorul depinde de tine, Brian Tracy ; Citadela, Saint-Exupery.
13. Joaca; copiii; feedback-ul.
14. Lemur; buburuza; zăpada.
15. Soarele; bebeluşul meu; prietena mea Carmen.
16. Muzica pe care o ascult şi o mixez, oamenii din jurul meu, părinţii.
17. Succesul; oamenii; cunoaşterea.
18. Tudor, fratele meu; ciocolata & vata pe băţ; Lisa Hannigan; baloanele de sapun. Lumebuna.ro.
19. Oana; Foo Fighters; Good Food; Greyhound (fostul Jack).
20. Andreea; oamenii zâmbăreţi; lumebuna.ro; scopulmeu.ro.
21. Simina; ceaiul verde; săritul corzii; Llosa.
22. Mâine.
23. Nepoata mea; sora mea ; prietenii.
24. Alexandru, ligaoptimistilor.ro, pufuleţii Gusto.
25. Eu, visul meu; London Beat – You sing on the sun.
26. Adi, mâţele, poveştile.
27. Cătalin; prietenii & familia mea; călatoriile pe care o sa le pot face în jurul pământului.
28. Yoanna, sora mea; prietenii; it’s my life!, Bon Jovi.
29. Sabina Cornovac; faptul că pot să scriu şi să găsesc inspiraţie; Parisul.
30. Familia; prietenii; ceea ce fac în fiecare zi.
31. Internetul; prietenii; oamenii pe care i-aş putea cunoaşte; cei care au realizat ceva înaintea mea; teatrul.
32. Virgi; mama Virginiei; Diana Stoleru; Mona; Alexa.
33. Puffy – câinele meu; prietenele mele Mădălina şi Mihaela; Bucureştiul.
34. Paul; Origami; natura; oamenii energici.
35. Muntele; teatrul; bărbatul care spunea mereu „măi copii, măi, v-am fost ca o mamă!”.
36. Mădă; oamenii; Cola.
37. Oamenii idealişti; Nothing Hill; iubitul meu.
38. Cafeaua de dimineaţă; plimbările în parc; cărţile.
39. Răsăritul; zâmbetul unui copil; oamenii şi poveştile lor.
40. Prietenii; The Prodigy; quotes de pe Twitter.
41. Bogdan; Mariana; Soarele; pisica Nina; ciocolata.
42. Copiii; Alexandrina Hristov; teatrul; dansul.
43. Oamenii pozitivi care fac lucruri frumoase şi lasă ceva bun în urmă.
44. Sandra; familia soţiei; şofatul.
45. Prietenii; ciocolata; oamenii care vor să schimbe lumea.
46. Copiii mei; fotografia; Sorin.
47. Self-confidence; Dobro şi Bucurenci; Books; muzica buna.
48. Viaţa pe care o construim împreună.
49. Arta; oamenii care nu au uitat să fie oameni; arta.
50. Râsul; prietenii; muzica.
51. Twitter; prietenii; băutura.
52. Baletul; familia mea; shoppingul.
53. Ria; Oana Pellea; Dragoş Bucurenci
54. Cioco; Înghe; Prăji.
55. Voluntariat; AB.
56. Pyuric; Manafu; naşa mea bolnava de cancer; #pentruioana.
57. Sorele; prietenii; cainele.
58. Optimism2010; Twitter; #draduta
59. Ziua de luni 5 apr 2010; ai mei; Liviu Vasilica; nopţile în care mi se spun poveşti.
60. Francisco; India; Natalia Oreiro.
61. Life after work; Triburi; prieteni
62. Rocky, câinele meu; Rodica – o prietena de-a mamei; Ana – prietena.
63. Prietenii; reţelele sociale; #fotbaltweetmeet
64. Bani; glorie; putere.
65. Fetiţa mea; o dimineaţă însorită.
66. Familia; ciocolata cu mentă; sms-urile.
67. Mama; blogul/fb/internet; cults.
68. Proiectul meu; sportul; călatoriile.
69. ONG; Paul Kalkbrenner; voi.
70. Primăvaraaa.
71. Twitter; prietenii; muzica
72. Adrenalina; cărţile; eu.
73. Flirtul; muzica funcky groove; natura.
74. Magdulici; feo; alexandra.albu.
75. Mama; motivonti; ciocolata.
76. Literatura; muzica rock; viitorul.
77. Muzica HI-Q.
78. Cărţile motivaţionale; animalele; familia mea.
79. DoR; Sam Mendes; Design Grafic.
80. DoR.
81. Twitter.com/presentfaith; Vlad Stan; Social Media.

25 de surse de optimism

(De ce n-am scris în ultima vreme? Din cauza DoR #2, care a ieşit în weekend).

Vineri am vorbit pentru a treia oară la Optimism, un eveniment care împlineşte un an în vară şi care, pentru mine, e o şansă de a mă întâlni cu oameni pricepuţi şi pasionaţi de ce fac. E promisiunea nespusă a unei astfel e conferinţe şi când funcţionează, e minunat.

În România lipsesc comunicările publice şi conferinţele menite să transmită o experienţă şi să îţi insufle o stare – cel mai des se practică PowerPointurile, ori vorbirile interminabile şi monotone, de parcă scopul vorbirii ar fi ca autorul să-şi păstreze o imagine scorţoasă şi serioasă (ca la şcoală). În acelaşi timp, toţi dăm linkuri către discursuri de la TED sau alte locuri similare, nu doar pentru că ne place subiectul, ci şi pentru că ne place prezentarea.

Optimism are ceva din acest ADN eclectic şi am apreciat încă de la prima ediţie curajul organizatorilor. A lui Manafu şi Evensys, a agenţiei The Practice, dar mai ales a brandului care ţine evenimentul în spate, Gusto Pufuleţi. E rar să vezi un organizator care are curajul de a susţine un eveniment menit să încânte şi mai puţin să vândă. Un eveniment de la care pleci respectând brandul pentru că ţi-a oferit ceva; n-a vrut pur şi simplu să-ţi ia sau să-ţi bage pe gât produsul. (Schimbul sărăcăcios, din care beneficiul principal e al celui care deţine puterea, e o dinamică prea des întâlnită la noi.)

Din punctul meu de vedere, “datul de ceva” e esenţial şi e asta e valabil şi în scris şi când vorbeşti unor oameni. Nu ajunge să le spui ce voiai, trebuie să-i laşi cu ceva. Prima ediţie mi-a oferit şansa să îmi expun viziunea mea despre importanţa poveştilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă şi pe cei din sală de importanţa poveştilor lor. La a doua am participat mai activ, întâi ca moderator al unei sesiuni de discuţie, apoi ca speaker – Optimism 2 a fost locul unde am anunţat Decât o Revistă şi unde am arătat în premieră coperta numărului pilot.

Ţin minte că la a doua ediţie l-am acostat pe Eliodor Apostolescu de la Gusto într-o pauză de cafea şi l-am rugat să continue să susţină Optimismul pentru că e un soi de cură de umanitate. Poate fi un loc pentru spus poveşti, un loc în care te încarci cu energia necesară ca să-ţi duci proiectele la capăt.

Aşa am definit optimismul când am vorbit la această a treia ediţie, una la care m-am gândit să încerc să fac altceva – să folosesc parametrii de sinceritate ai evenimentului ca să inventariez 25 dintre sursele mele de optimism, de fapt o scuză ca să rog publicul să se gândească la ale lor. De ce? Pentru că dacă ştim ce ne face să trecem peste momentele mai puţin bune, vom şti să apelăm la aceste unelte când avem chestii de făcut.

E ce le spun tot timpul reporterilor pe care îi editez: învăţă cine eşti, învaţă-ţi rutina şi obsesiile şi lucrurile care te ajută să documentezi şi să scrii. Apoi îmbrăţişează-le şi foloseşte-le ca să fii productiv.

Printre sursele mele de Optimism (le poţi vedea mai jos pe toate) se numără familia, prietenii, munca, Batman, pufuleţii Gusto, şi Decât o Revistă – care s-a lansat în ziua conferinţei. Gusto e pe listă pentru că îi consider un exemplu de interacţiune benefică şi onestă între brand şi consumator, un exemplu de companie care dă ceva înapoi (un lot care s-a subţiat în ultimii doi ani). Îi apreciez şi pentru că au susţinut DoR #2, şi nu oricum, ci construind o reclamă de print diferită de ce apare în majoritatea revistelor comerciale – un ad făcut să spună o poveste şi să transmită ceva, aşa cum sunt minunile Heineken (cu meciul Real-Milan), Samsung (cu oile cu LEDuri) sau, în print, Louis Vuitton.

Desigur că n-a fost totul roz; această a treia ediţie a părut bântuită de speakeri care nu şi-au respectat timpul alocat. Aş dori pe viitor să văd conferinţa ieşind din bula de Twitter, anunţându-se cu luni înainte, crescând în ce ar putea să fie – un soi de TED jucăuş, cu oameni care cred într-un mai bine şi care vor să povestească despre de ce fac ce fac.

Asta e o sugestie de viitor, nu un vot de blam. Cât timp ţinem în viaţa astfel de evenimente la care se pot spune poveşti, eu am să rămân optimist.

PS: La finalul prezentării am rugat oamenii să-şi inventarieze motivele lor de Optimism pe o foaie de hârtie. În curând o să vă împărtăşesc şi lista completă.

Prezentarea filmată:

Cele mai bune articole americane de revistă din ’09

American Society of Magazine Editors (ASME) au anunţat miercuri nominalizările pentru premiile anuale de scriitură de revistă, o sursă esenţială de lecturi pentru orice vrea să scrie poveşti complexe. (Toate categoriile – de la design la revista anului – şi toţi nominalizaţii, aici).

Ca şi anul trecut, am să enumăr doar cele patru categorii de scriitură: reporting, feature writing, profile writing şi essay. Mă bucur să vă printre ele unele din cele mai mişto texte pe care le-am citit anul trecut – în special cel despre Islanda a lui Michael Lewis. Nu că bucata lui Evan Ratliff din Wired sau textul lui Mike Sager din Esquire despre un quarterback ratat ar avea vreo problemă.

REPORTING:

FEATURE WRITING

PROFILE WRITING:

ESSAY:

Curioşi de nominalizările din 2009 şi 2008?

Prezentare DoR – varianta scurtă

DoR #2 va apărea la mijlocul lui aprilie, primul dintre cele trei numere plănuite pentru acest an (DoR va fi trimestrial şi va apărea odată cu anotimpurile).

Dacă vreţi să ajutaţi echipa, să cumpăraţi publicitate, să puneţi umărul la construcţia unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piaţă, daţi un semn la dor@decatorevistă.ro.

Reguli de scris (via The Guardian)

The Guardian a strâns câteva liste de reguli de scris de la o gaşcă sănătoasă de scriitori. Sunt sfaturi simple, de bun simţ, dar deseori ignorate de oamenii care pun deget pe tastă – indiferent de genul abordat. Am selectat câteva care se aplică la fel de bine şi muncii de nonficţionar (le las în engleză pentru că aşa le-au enunţat autorii):

* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.

* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out – they can be got right only by ear).

* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.

* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.

* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.

* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.

* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.

* Unless you are writing something very post-modernist – self-conscious, self-reflexive and “provocative” – be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.

* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.

* Stop feeling sorry for yourself.

* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can ­enable it to be.

* Love what you do.

Revistele nu pot fi reproduse electronic

Simt nevoia să redau aproape integral editorialul lui David Granger din numărul de martie al Esquire US. De ce? Pentru că e vorba despre ce pot face revistele şi despre cum tehnologia nu poate înlocui experienţa răsfoitului/cititului unei reviste bine făcute.

For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I’m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.

For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We’ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It’s the equivalent of Gutenberg’s press that’s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here’s the thing: Words and images and ideas work differently—are different—on these new devices.

Magazines won’t/can’t be replicated on the tablet.

There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that’s native to those devices—and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself—exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design—and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.

Next Page →