Competiţie de jurnalism de investigaţie

Vara asta aduce veşti bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse şi omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiţia Soros de proiecte de jurnalism de investigaţie. Soros va finanţa cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată şi ulterior în alte media.

Ştiu că mulţi jurnalişti fug de cuvântul investigaţie, dar nu uitaţi că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”

Mi se pare o nuanţă importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercaţi. Uitaţi-vă şi la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.

Nu uitaţi că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.

Se vor lua în calcul în selecţia proiectelor:
– relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
– originalitatea proiectului propus;
– adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
– adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
– adecvarea bugetului la proiectul propus;
– utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
– capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.

Mai multe detalii aici.

Dudu (FHM, noiembrie 2009)

Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naştere a subiectului.

Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace şi termină masterul vara asta.

—-

DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.

Fratele meu Dudu este un meseriaş. Nu în sensul de meseriaş care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, aţi înţeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se ştie niciodată când îl veţi întâlni şi ar fi păcat să nu-i daţi o bere.

Nu ştiu de ce am început să-i spunem Dudu – în buletin e Andrei –, dar se zice că eu aş fi copt porecla, la puţin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloţ de copil. Apariţia lui a fost un fenomen interesant – sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere şi îmbrăcare. Fascinaţie au stârnit ani întregi şi cârlionţii lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai ţin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o „nemţească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu şi era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ţinem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna „acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.

Deşi aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care ţin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din ’94, care l-a exilat în „salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu şi rămâneam amândoi singuri acasă şi prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esenţială. Nu se lăsa nicicum convins şi astfel prelungea la infinit perioada de aşteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.

Cum se întâmplă adesea cu fraţii separaţi de un ciclu şcolar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima ţigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet nişte americani creduli care îi trimiteau eşarfe şi sigle de cercetaşi, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă şpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea – avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în şpagat, eu cu burtă de adolescent.

Pe-atunci ascultam aceeaşi muzică, de obicei casete şi CD-uri pirat cu euro-dance nemţesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory şi alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat şi în ceva grup al şcolii şi a câştigat un concurs judeţean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate şi am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeţ, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenţiei, deseori liantul găştii, meserie ingrată când gaşca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferenţa principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)

Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deşi în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toţi trăgeam de el să înveţe, iar unii făceau greşeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greşit. Am învăţat bine doar în clasele I-IV, când mi-au şi dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 şi 9. Dar aşa s-a construit naraţiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreţ.

Descurcăreţ sigur e – i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni şi de a-i face să-şi dorească să-l ajute, dar are şi un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliţia după ce a depăşit pe linie continuă. N-a încercat să dea şpagă ci şi-a recunoscut onest greşeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulaţie: nu-mi luaţi carnetul, pentru că trebuie să ies cu maşina din ţară. „Sunt director la o firmă de IT şi îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândeşti ce cadou de nuntă să-i cumperi. Poliţistul i-a urat casă de piatră şi l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu ştiu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveştii.

Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu ştie ce vrea să facă, iar şcoala e cea mai bună ascunzătoare până i se iveşte ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemţesc, ci drum & bass cu care-mi terfeleşte timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Îşi zice Dudawles şi dacă-l prindeţi prin vreun club – cel mai probabil în Cluj – mergeţi să-l vedeţi. Luaţi-i o bere şi lăsaţi-l să vă binedispună. Nu uitaţi să-i mulţumiţi când plecaţi acasă. Meseriaşi ca el se găsesc greu.